ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5569/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin actiunea inregistrata la data de 08.05.2018 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justitiei și Directia Nationala de Probatiune:

a) Obligarea pârâtului Ministerul Justiției la rectificarea OMJ nr. 542/C/2018 și, în colaborare cu pârâta DNP, în calitate de angajator și ordonator terțiar de credite, să calculeze corect salariul pentru luna decembrie a anului 2017 prin rectificarea sumei de 342,109 RON, reprezentând valoarea de referință sectorială (denumită în continuare VRS) pentru personalul de probațiune în intervalul de referință menționat, și stabilirea VRS de 445lei, nivelul maxim existent în plată pentru familia de funcții bugetare Justiție, așa cum indică însăși CCR prin Decizia nr. 794/2016 invocată în preambulul acestui OMJ.

b) Obligarea pârâților să reconsidere perioada de acordare a despăgubirilor prevăzute de OMJ nr. 542/2018, așa cum au fost recunoscute acestea prin Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ după cum urmează:

• începând cu data de 09.04.2015 pentru sume rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 405 RON;

• începând cu data de 01.12.2015 pentru sume rezultate din aplicarea valorii de 445 RON (VRS 405 RON, majorată cu un procent de 10%) până la 31 decembrie 2017.

c) Obligarea pârâților la stabilirea unui calendar pentru plata sumelor restante cu titlul de despăgubiri astfel rezultate, a dobânzilor aferente acestora, precum și a actualizării sumelor rezultate la rata inflației.

d) Obligarea pârâtului MJ să rectifice OMJ nr. 603/C/2018 și, în colaborare cu pârâta DNP:

• să aplice majorarea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2018 față de salariul CORECT calculat pentru luna decembrie 2017, respectiv cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 445 RON și în acord cu indicațiile emise în recomandarea Ministerului Muncii și Justiției Sociale ca urmare a dialogului purtat cu categoriile profesionale din familia ocupațională de funcții bugetare Justiție; să aplice sporurile stabilite pentru categoria profesională a personalului de probațiune, în acord cu aceeași recomandare, și prin raportare la un salariu calculat corect pentru luna decembrie 2017, în procentul și în condițiile indicate în cadrul aceleiași recomandări, după cum urmează:

ü cuantumul brut al sporurilor raportate la salariul stabilit pentru luna decembrie 2017 se majorează cu 25% rezultând cuantumul sporurilor pentru luna ianuarie 2018;

ü sporurile de 15% din salariul de bază - spor pentru condiții de muncă grele, prevăzut în art. 4 alin 1 din Legea 153/2017; 25% din salariul de bază - spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 5 al aceleiași legi; 5% din salariul de bază - pentru păstrarea confidențialității, prevăzut de art. 5 din lege, chiar dacă vor fi plafonate la maximul de 30% în acord cu dispozițiile normative, să fie calculate șl aplicate în mod individual șl progresiv, în raport cu clasele de salarizare, nu cumulat.

e) Obligarea pârâților la plata despăgubirilor rezultate din sumele cumulate ca urmare a calculării necorespunzătoare a VRS stabilite în cuprinsul OMJ nr. 542/2018, cât și a aplicării eronate a sporurilor și creșterii salariale de 25% aplicate prin OMJ nr. 603/2018, acordate în lumina Legii nr. 153/2017, începând cu 09.04.2015 până la data plății efective.

f) Obligarea pârâtului Ministerul Justiției ca, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce Direcției Naționale de Probațiune sumele necesare plății despăgubirilor aferente, atât a celor rezultate din rectificarea OMJ nr. 542/C/2018, cât și a celor rezultate din rectificarea OMJ nr. 603/2018.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1350 pronunțată la 9 aprilie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal-veche a respins capetele de cerere privind rectificarea Ordinului Ministrului Justiției nr. 542/C/2018, și a Ordinului Ministrului Justiției nr. 603/C/2018, obligarea pârâtei Direcția Națională de probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei în conformitate cu noul ordin, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și DIRECȚIA NAȚIONALĂ DE PROBAȚIUNE, ca rămase fără obiect, a admis cererea formulată de reclamantă cu privire la despăgubiri și a obligat pârâții să plătească reclamantei despăgubirile rezultate din calculul VRS conform ordinului 542/2018, respectiv aplicarea eronată a sporurilor prin Ordinul 603/C/2018, începând cu 09.04.2015, până la data plății efective, sume ce se vor actualiza cu dobânda aferentă și cu rata inflației.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 4946 pronunțată la 28 noiembrie 2018 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Direcția Națională de Probațiune și Ministerul Justiției

Prin motivele de recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta susține că există contrarietate între dispozițiile instanței, întrucât a luat act de rectificarea Ordinelor nr. 542/2018, respectiv nr. 603/C/08.02.2018, prin Ordinele nr. 2883/2018, respectiv nr. 33961C/2018, prin dispozitiv obligă pârâții la plata despăgubirilor în temeiul ordinelor vechi, respectiv OMJ nr. 542/C/2018 și OMJ nr. 603/C/2018, iar nu temeiul ordinelor de modificare a acestor acte administrative, respectiv OMJ nr. 2883/C/2018 și OMJ nr. 3396/C/2018, fapt care face să se nască o contradicție între considerente și dispozitiv.

Solicită a se constata că soluția primei instanțe este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil enunțate de art. 9 alin. (2) și art. 22 pct. 6 C. proc. civ., respectiv cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

După cum se poate observa, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-intimată a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la rectificarea Ordinului Ministrului Justiției nr. 542/C/2018 în sensul acordării unei valori de referință sectorială (VRS) de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv a unei VRS de 445 Iei (VRS 405, majorată cu un procent de 10%) începând cu data de 01.12.2015 până la data de 31.12.2017.

În cursul judecății, OMJ nr. 542/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 2883/C/2018, fiind acordate valori de referintă sectoriale mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv s-a statuat că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 personalul de probațiune beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referintă sectorială 421 36 tei (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015-31.12.2017 prin raportare la valoarea de referință sectorială 463.5 RON (art. 1 alin. (2), iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referință sectorială 463,5 RON (art. 2).

Soluția primei instanțe este nelegală fiind pronunțată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile, respectiv art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 și subliniază că premisa necesară analizării cererii în contencios administrativ este existența unui "refuz nejustificat" de soluționare a unei cereri.

Or, această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât prin OMJ nr. 2883/C/2018 s-a realizat recunoașterea de către pârâții DNP și MJ a pretențiilor reclamantei, iar ordonatorul principat de credite și-a asumat alocarea fondurilor în buget în vederea plății sumelor rezultate ca urmare a rectificării OMJ nr. 542/C/2018, astfel cum este menționat în art. 4 din OMJ nr. 2883/C/2018.

Cu privire la soluția instanței de obligare la plata diferențelor de drepturi potrivit OMJ nr. 603/C/2018 (modificat prin OMJ nr. 3396), îînvederează că în luna octombrie 2018 a fost deja efectuată pentru intimata reclamantă, plata diferenței dintre drepturile salariale cuvenite potrivit OMJ nr. 3396/C/2018 și cele încasate, astfel că era necesar ca în temeiul art. 194 lit. c) C. proc. civ. instanța de fond să respingă acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect.

Mai mult, în lipsa unui un refuz nejustificat din partea pârâților DNP și MJ în sensul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, premisa necesară care condiționează legala învestire a instanței, acordarea diferențelor salariate potrivit OMJ nr. 603/C/2018 (care a fost modificat prin O.M.J. nr. 3396/C/2018) s-a realizat cu încălcarea normelor de drept material,

În ceea ce privește soluția instantei de actualizare cu rata inflației a diferențelor de drepturi potrivit OMJ nr. 603/C/2018 (modificat prin OMJ nr. 3396/C/2018), respectiv Ia cea de plată a dobânzii legale, solicită a se constata că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., întrucât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile ca urmare a recunoașterii de către pârâți a pretențiilor reclamantei, conform OMJ nr. 3396/C/2018 și pe cale de consecință, în mod greșit a fost obligată recurenta-pârâtă Direcția Naționale de Probațiune la actualizarea cu indicele de inflație la data plății a sumelor datorate, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe. În acest sens, subliniem că, începând cu data de 01.01 .2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C12018, nu a existat o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază (așa cum s-a dispus prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018) și prin urmare lipseste elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existenta unei fapte ilicite.

În mod greșit a dispus instanța de fond actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, care, deși reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plății, neexistând o obligație legală în sensul acordării ta nivel maxim a procentelor mai sus menționate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflației are caracterul unor daune compensatorii.

În mod similar, solicită a se constata că soluția instanței privind obligarea DNP la plata dobânzilor legale este criticabilă având în vedere că acestea reprezintă o sanctiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obtigației de plată. Or, așa cum am arătat mai sus, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligații legale în acest sens, nu putem vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care solicită a se constata că nu se justifică nici plata acestora.

Prin motivele de recurs pârâtul Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Solicită să constate că, deși instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, totuși a dispus obligarea pârâților deci și a Ministerului Justiției la plata efectivă a acestor diferențe salariale, motiv pentru care înțelege să critice hotărârea pronunțată pe acest aspect, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. 13 din 13.06.2016, pronunțată în recursul în interesul legii în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Arată că, potrivit art. 16 din Legea nr. 252/2013, "se înființează Direcția Națională de Probațiune, denumită în continuare Direcția, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Justiției, prin reorganizarea Direcției de probațiune din Ministerul Justiției".

Mai mult, atribuția ministrului justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate. Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații Direcției Naționale de Probațiune nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității sale de ordonator principal de credite.

Direcția Națională de Probațiune are personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei sunt stabilite cu angajatorul. Așadar, instituția care efectuează în concret plata drepturilor salariale către reclamantă este Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator secundar de credite. Or, în acest context, obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale rezultate este lipsită de temei legal, conducând la o lipsă de calitate procesuală pasivă.

De asemenea, în contextul dispozițiilor art. 6 punctul VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G.. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiției asigură fondurile necesare și repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, vă rugăm să observați că o eventuală obligație de plată a acestor diferențe salariale în sarcina Ministerului Justiției nu ar putea fi pusă în executare, dat fiind faptul că excedează atribuțiilor acestui pârât.

În concluzie, raportul obligațional care are ca obiect plata salariului este stabilit între reclamantă și instituția angajatoare, Direcția Națională de Probațiune, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Apărările formulate în cauză

Deși cererile de recurs au fost comunicate intimatei – reclamante A. în termenul legal, aceasta nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări

Procedura de soluționare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 03.09.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de de 16.11.2021, cu citarea părților, în ședință publică, la acest moment procesual instanța reținând dosarul spre soluționare pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul prezentei judecăți.

Aspecte procesuale. La data de 12 noiembrie 2021, recurenta-pârâtă Direcția Națională de Probațiune a depus la dosar o notă în cadrul căreia a solicitat a se constata rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind plata diferențelor de drepturi în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018.

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă A., în calitate de consilier de probațiune la Serviciul de Probațiune Timiș, a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune vizând obligarea pârâtului Ministerul Justiției la rectificarea OMJ nr. 542/C/2018 și OMJ nr. 603/C/2018 și calcularea drepturilor salariale cu aplicarea valorii de referință sectoriale, în raport cu Decizia CCR nr. 794/2016 cu aplicarea majorărilor prevăzute de actele normative incidente, pentru perioadele solicitate, respectiv obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului creat, actualizat cu rata inflației, plus dobânzile legale.

Ulterior introducerii acțiunii, pârâtul Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 prin care a fost majorată valoarea de referință sectorială (VRS) la 463,5 RON conform art. 1 alin. (2) din acest ordin, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017 și OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamantei cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, motiv pentru care prima instanță a respins capetele de cerere privind rectificarea Ordinului Ministrului Justiției nr. 542/C/2018, și a Ordinului Ministrului Justiției nr. 603/C/2018, obligarea pârâtei Direcția Națională de probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei în conformitate cu noul ordin, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și DIRECȚIA NAȚIONALĂ DE PROBAȚIUNE, ca rămase fără obiect.

Având în vedere împrejurarea că au fost stabilite cu întârziere drepturile salariale cuvenite reclamante, prima instanță a reținut că s-a creat un prejudiciu în patrimoniul acesteia și a dispus obligarea pârâților la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale rezultate de calculul VRS conform Ordinului nr. 542/2018, respectiv aplicarea eronată a sporurilor prin Ordinul nr. 603/C/2018, începând cu data de 09.04.2015 până la data plății efectivem sume ce se vor actualiza cu dobânda aferentă și cu rata inflației

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurenta Direcția Națională de Probațiune, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta Direcția Națională de Probațiune invocă faptul că prima instanță în mod greșit a dispus obligarea acesteia la plata diferențelor de drepturi, fără să existe o solicitare în acest sens din partea reclamantei.

Ori, contrar susținerii recurentei, aceasta solicitare se găsește în petitul 5 al acțiunii; reclamanta solicitând tocmai "obligarea pârâților la plata despăgubirilor rezultate din sumele cumulate, ca urmare a calculării necorespunzătoare a VRS stabilite în cuprinsul OMJ nr. 542/2+18, cât și a aplicării eronate a sporurilor și creșterii salariale de 25% aplicate prin OMJ nr. 603/2018,.....începând cu 09.04.2015 până la data plății efective".

Analizând acest capăt de cerere, instanța de fond a constatat că, ulterior introducerii acțiunii, a fost emis la data de 30.08.2018 Ordinul 3396/C, prin care Ministerul Justiției a stabilit drepturile salariale ale personalului de probațiune și implicit și ale reclamantei începând cu data de 01.01.2018, precum și faptul că pârâții nu au invocat și nu au făcut dovada achitării diferențelor dintre drepturile salariale stabilite inițial prin Ordinul 603/C din 08.02.2018 și Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018.

Prin urmare, prima instanță a admis acest capăt de cerere, obligând pârâții să achite reclamantei diferențele dintre sumele reprezentând sporuri stabilite reclamantei ca urmare a rectificării Ordinelor nr. 542/2018, respectiv nr. 603/C/08.02.2018 prin Ordinele nr. 2883/2018 respectiv nr. 3996/2018, începând cu data de 09.04.2015 până la data plății efective.

În aceste condiții, prima instanță s-a pronunțat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii, neexistând temeiuri pentru a-i reproșa acesteia că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că acesta a fost invocat în mod formal, partea nu a formulat critici care să vizeze nemotivarea hotărârii atacate sau că aceasta ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, pretinsa contraritate invocată de către recurentă reprezintă de fapt explicitarea raționamentului care a fundamentat soluția adoptată, judecătorul fondului arătând argumentele pentru care se impune obligarea pârâților la plata diferențelor salariale actualizate, iar dispozitivul conținând dispoziția care susține această motivare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanța de fond a prezentat propriul raționament juridic, iar printre argumentele prezentate nu s-au identificat elemente de contradictorialitate, considerente pentru care și criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată, de asemenea, că nu este fondat.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune rectificarea ordinului de salarizare a acesteia în sensul stabilirii drepturilor salariale cuvenite prin aplicarea corectă a prevederile legale incidente, precum și obligarea la plata diferențelor de drepturi actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective.

Prin sentința recurată a fost admisă în parte acțiunea, pârâta Direcția Națională de Probațiune, care au fost obligată împreună cu Ministerul Justiției la plata diferențelor de drepturi calculate potrivit Ordinelor MJ nr. 2883/C/19.07.2018, respectiv nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate începând cu data de 09.04.2015 până la data plății efective, formulând critici cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 1531 alin. (1) și ale art. 1357 alin. (1) C. civ. referitor la lipsa unui refuz nejustificat și la actualizarea sumelor cuvenite reclamantei cu indicele de inflație și la acordarea dobânzilor legale, pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, reține instanța de control judiciar că prin OMJ nr. 542/C/2018 s-a acordat începând cu data de 21 decembrie 2016, o VRS de 347,109 RON, astfel cum rezultă din art. 1 alin. (1) al acestui ordin: "începând cu data de 21 decembrie 2016 personalul de probațiune din serviciile de probațiune și din structura centrală a Direcției Naționale de Probațiune beneficiază de recalcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 347,109 RON, în vederea stabilirii unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată, pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.M.J. nr. 542/C din 05 februarie 2018 "Valoarea de referință sectorială menționată la alin. (1) nu include majorarea de 10% stabilită prin Legea 293/2015 (...), respectiv majorarea de 25% prevăzuta de art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (...)".

Așadar, prin recalcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 347,109 RON [potrivit art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 542/C/05.02.2018] și aplicarea majorării de 10% [potrivit art. 1 alin. (2) din OMJ nr. 542/C/05.02.2018] s-a ajuns la o valoare de referință sectorială de 381,823 RON.

De asemenea, prin OMJ nr. 603/C/2018 au fost stabilite drepturile salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probațiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Cu toate acestea, prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 a fost modificat OMJ nr. 542/C/2018 în ceea ce privește valoarea de referință sectorială (denumită în continuare VRS) pentru personalul de probațiune în intervalul de referință menționat, fiind stabilită o VRS de 421,36 RON pentru perioada 09 aprilie 2015-30 noiembrie 2015 și o valoare de 463,5 RON pentru perioada 01 decembrie 2015-31 decembrie 2017; prin același ordin, a fost stabilit și un calendar pentru plata sumelor restante.

În preambulul ordinului în discuție au fost făcute trimiteri, printre altele, la dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, ale Legii nr. 71/2015 și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 57/2015, în care s-a reținut că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare care trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile/definitive urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv ocupaționale, indiferent de instituția sau autoritatea publică".

Față de prevederile legale în discuție (art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014), dar și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că pârâtului Ministerul Justiției îi revenea obligația de a proceda din data de 09 aprilie 2015 la o încadrare la nivel maxim a personalului de probațiune, sub aspectul indemnizației cuvenite.

Astfel, Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018 a venit să recunoască caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09 aprilie 2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială.

Subsecvent, a fost emis și OMJ nr. 23396/C/30.08.2018 (prin care a fost modificat OMJ nr. 2883/C/2018) și s-au stabilit noile drepturi salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probațiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018. La art. 3 al acestuia s-a specificat că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care poate beneficia personalul de probațiune menționat în Anexele la ordin, căruia i s-au stabilit drepturile salariale potrivit Anexei V din Legea cadru nr. 153/2017, se va acorda ulterior parcurgerii prevederilor legale, cu respectarea imperativului încadrării în limita de 30 % stabilită prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, mărimea procentuală a celorlalte sporuri urmând a fi modificată corespunzător, cu încadrarea în limita maximă prevăzută de lege pentru fiecare dintre acestea.

Înalta Curte, văzând că ordinele în discuție au recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09 aprilie 2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială, împărtășind opinia judecătorului fondului, observă că, prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportată la valorile de referință sectoriale cuvenite, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înțelesul art. 1.531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii pârâtei fiind îndeplinite, criticile cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1531 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) C. civ. referitoare la actualizarea sumelor cuvenite reclamantei cu indicele de inflație și la acordarea dobânzilor legale neputând fi reținute.

Prin urmare, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența dintre venitul pe care l-ar fi obținut și venitul efectiv plătit începând cu data de 09.04.2015, recurenta-pârâtă nefăcând dovada îndeplinirii obligației de plată astfel cum a fost stabilită prin sentința recurată. Din aceeași perspectivă, se reține că nu există justificare legală pentru eșalonarea sumelor datorate, oricum eșalonarea plății reprezentând o chestiune care privește executarea obligației, iar nu stabilirea acesteia.

Astfel, în mod corect au fost obligați cei doi pârâți la plata diferenței dintre sumele reprezentând sporuri stabilite reclamantei ca urmare a rectificării Ordinelor nr. 542/2018 respectiv nr. 603/C/08.02.2018, prin Ordinele nr. 2883/2018, respectiv nr. 3396/2018, începând cu data de 09.04.2015, până la data plății efective, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective.

În privința cererii de despăgubire rezultată din calculul VRS conform ordinului 542/2018, respectiv aplicarea eronată a sporurilor prin Ordinul 603/C/2018, începând cu 09.04.2015, până la data plății efective, sume ce ar trebui actualizate cu dobânda aferentă și cu rata inflației, în mod judicios instanța de fond a avut în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent sa judece recursul in interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în cadrul căreia s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

Prin urmare, în mod judicios, prima instanță a admis cererea de despăgubire rezultată din calculul VRS conform ordinului 542/2018, respectiv aplicarea eronată a sporurilor prin Ordinul 603/C/2018, începând cu 09.04.2015 și a dispus ca sumele datorate să fie actualizate cu indicele de inflație și dobânzii aferente acestor calculate până la data plății efective.

Referitor la celelalte critici formulate de recurenta Direcția Națională de Probațiune cu privire la O.U.G. nr. 3/2019, se constată că acestea țin de executarea, respectiv modalitatea de executare a hotărârii, efectuarea plății reprezentând o chestiune care privește executarea obligației, iar nu stabilirea acesteia, astfel încât nu pot fi reținute alegațiile recurentei.

În fine, cât privește susținerile recurentei din notele scrise depuse la dosar, în sensul că au fost achitate diferențele salariale în litigiu, către reclamantă, Înalta Curte reține că înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferențe pot reprezenta executarea sentinței, însă nu există toate elementele probatorii de natură a-i forma convingerea instanței că a fost executată integral hotărârea în privința plății respectivelor drepturi salariale.

În ceea ce privește critica recurentului – pârât Ministerul Justiție, ce vizează exclusiv lipsa calității procesuale pasive a acestei autorități, Înalta Curte constată că, față de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, precum și față de competențele legale ale acestei autorități, pârâtul Ministerul Justiției este implicat în procesul acordării drepturilor salariale ce i se cuvin reclamantei, alături de Direcția Națională de Probațiune, în condițiile în care această pârâtă, ca ordonator secundar de credite nu poate proceda la plata efectivă a diferențelor cuvenite, în lipsa fondurilor ce ar trebui alocate de către Ministerul Justiției, ce are calitatea de ordonator principal de credite.

Reține, astfel, Înalta Curte că participarea acestui pârât în proces este justificată prin aceea că este ordonator principal de credite, asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează bugetul pentru activitatea sa și a instituțiilor din sistemul justiției, repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari și urmărește modul de utilizare a acestora, acestei autorități revenindu-i obligația de a a asigura fondurile necesare pentru plata diferențelor salariale, în calitatea sa de ordonantor principal de credite.

În plus, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora:

"(1) Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament și creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. (2) Ordonatorii principali de credite transmit bugetele instituțiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii bugetare anuale."

De asemenea, conform art. 4 din O.G. nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Așadar, având în vedere că legitimitatea procesuală pasivă vizează raportul juridic dedus judecății și faptul că acest raport este unul complex care-i implică pe ambii pârâți, raportat la atribuțiile fiecăruia dintre aceștia, astfel cum sunt prevăzute de lege pentru realizarea dreptului afirmat de reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 16 din Capitolul VIII Secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a art. 20 alin. (1), (2) și (3) și art. 21 alin. (1) și (4) din Legea nr. 500/2002 și art. 131 din Legea nr. 304/2004, criticile recurentului sub aspectul lipsei calității procesuale pasive fiind nefondate.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că toate criticile sunt nefondate și nu pot fi primite, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., nefiind incidente în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 1350 din data de 9 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.