ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5559/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Cadrul procesual

Prin contestația înregistrată la data de 27 februarie 2018, inițial pe rolul Tribunalului Harghita –Secția Civilă, sub nr. de dosar x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ANAF – DGRFP Brașov, ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună:

- anularea Deciziei nr. 3976/22.09.2017 comunicată la data de 27.09.2017,privind soluționarea contestației, ca fiind nelegală și netemeinică,

- anularea Deciziei nr. 12013/28.12.2016 de angajare a răspunderii solidare pentru suma de 6.222.180 Ron, cu cheltuieli de judecată

Prin sentința civilă nr. 880/2018 din 05 iunie 2018, Tribunalul Harghita –Secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Prin sentința nr. 122 din 27 iunie 2018, Curtea de apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis la rându-i excepția de necompetență materială a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin Decizia nr. 3319 din 12 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, după pronunțarea regulatorului de competența, la data de 12 noiembrie 2018, sub nr. de dosar x/2018

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 27 din 27 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea în contencios administrativ formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta ANAF - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței nr. 27 din data de 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș–Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a exercitat calea de atac a recursului reclamanta A..

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat instanței de recurs să caseze sentința recurată și pe cale de consecință să anuleze Decizia nr. 3976/22.09.2017 emisă de DIRECȚIA GENERALA REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV, privind soluționarea contestației, ca fiind nelegală si netemeinică, precum și Decizia nr. 12013/23.12.2016 de Angajare a răspunderii solidare pentru suma de 6.222.180 Ron.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta susține că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. d) din Codul de proceduură fiscală, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor sau a orice altor persoane, trebuie îndeplinite două condiții, respectiv starea de insolvabilitate a societății și provocarea acestei stări de către administratori sau orice alte persoane care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale cu rea-credință.

Ori, consideră că, în speță, nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două condiții.

În ceea ce privește prima condiție, susține recurenta că, contrar celor reținute prin sentința recurată, nu a fost niciodată și nu este administratorul societății.

Deopotrivă, susține că insolvabilitatea societății nu a fost cunoscută de parte, astfel cum rezultă din actul constitutiv al S.C. B. S.R.L. cele 10 părți sociale reprezentând 50% din societate au fost cesionate la data de 17 aprilie 2014 pe seama numitei C..

Acesta, la data de mai sus a devenit asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L. preluând toate atribuțiile atât ca și administrator cât și ca administrator cu puteri depline al acestei societăți.

De asemenea tot în data de 17 aprilie 2017, numita C., a preluat întreaga arhivă cu toate actele contabile ale societății, respectiv stocul de marfă, activele și pasivele societății, și a avut cunoștiință de starea financiară a acesteia, conform actelor contabile și alte acte.

Mai mult decât atât, administratorul C. a decis schimbarea sediului social_al societății S.C. B. S.R.L. în Mun. Tg. Mureș,str Călărașilor, nr. 35, ap._15. jud. Mureș.

Față de această stare de fapt, arată că administratorului C. îi revenea obligația achitării debitelor restante, neputând fi reținută răspunderea recurentei, ca asociat minoritar cu o cotă de participare de 50% la capitalul social, aceasta având credința că hotărârea adunării generale a fost înregistrată la ORC și că nu mai are nici o calitate și nici o legătură cu societatea, nefiind înștiințată niciodată despre datoriile acesteia, pentru neîndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau și cu atât mai mult pentru starea de insolvabilitate survenită.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, respectiv cea a relei sale credințe, susține recurenta că îndeplinirea acesteia nu este dovedită de ANAF cu nici un mijloc de probă.

Ori, în condițiile în care buna credință este prezumată, faptul că debitele societății provin din perioada când recurenta avea calitatea de asociat minoritar cu o cotă de participare de 50% la capitalul social, consideră că aceasta nu este de natură să angajeze în mod automat răspunderea sa solidară.

Buna sa credință reiese chiar din prezența la 23.112016 la audierea la care a fost invitată prin notificarea nr. x/18.11.2016

Referitor la faptul ca la data de 23.11.2016 " nu a solicitat copii de pe înscrisurile existente la dosarul de atragere a răspunderii solidare, recurenta susține că a depus la S.F.O. Odorheiu-Secuiesc o cerere scrisă de mână pentru a solicita copia "Raportului Fiscal".

Inspecția fiscal s-a efectuat fără acte justificative, numai pe baze de date, din informațiile colectate conform declarației informative 394, care nu poate fi completă tocmai din cauza art. 316 alin. (11) Iit.a) -e) si h) din Codul fiscal referitor la codul de înregistrare în scopuri de TVA anulat.

Faptul ca "petenta - fost asociat" a acționat cu rea-credință prin neînregistrarea în evidenta contabilă a veniturilor realizate de societate precum si neînregistrarea în evidența contabilă a TVA-ului colectat - nu este adevărat. Neconcordanta între aceste declarații este rezultatul imposibilității de declarare TVA în perioada 01.09.2013 - 08.10.2013, când a avut codul de înregistrare in scopuri de TVA anulat, diferența fiind aferentă acestei perioade.

Consideră că organul de control avea obligația și posibilitatea de a verifica acest lucru în dosarul fiscal a societății unde este si vectorul fiscal a acesteia.

Potrivit art. 316 alin. (11) lit. a) - e) si h) din Codul fiscal referitor la codul de înregistrare în scopuri de TVA anulat, recurenta se întreabă cum poate fi baza de date obținută din cumularea informațiilor aferente din Declarația informative 394 atât de corectă că pe baza acesteia se calculează o astfel de TVA stabilit suplimentar, daca potrivit acestei legi, în aceasta perioadă, au fost anulate codul de înregistrare în scopuri de TVA a mai multor mii de societăți lunar?

La întocmirea declarației informative nr. 394, respectiv la verificarea acesteia, firmele având codul de înregistrare in scopuri de TVA sunt eliminate automat din declarație. Potrivit acestui fapt exista imposibilitatea de a se corela aceste date.

Conform corespondentei prin email (anexă) cu un funcționar de la ANAF M.Ciuc reiese faptul că în perioada cât recurenta a avut calitatea de asociat nu existau declarații nedepuse, situație din care reiese și faptul că, pe perioada septembrie 2013 nu avea nici obligația si nici posibilitatea de a depune Decontul de TVA si Declarația informativă 394.

Ca atare, deși potrivit art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei îi revine, apreciază că Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc nu a reușit să probeze reaua sa credință în provocarea insolvabilității persoanei juridice debitoare prin nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Invocând Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1927 din 17 iunie 2014 pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia, potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 1169 vechiul C. civ. (art. 249 noul C. proc. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumpit ei qui dicit non ei qui negai), recurenta susține că în speța de față ANAF nu a făcut dovada relei sale credințe cu niciun mijloc de probă, mai mult nici insolvabilitatea societății nu a fost cunoscută.

Constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 27 din Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii sale solidare, recurenta solicită admiterea prezentei contestații și anularea totală a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016.

Apărările formulate în cauză

Intimata – pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita, în termenul legal, a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de recurenta – reclamantă, în cadrul căreia, prealabil unei apărări pe fond, în temeiul art. 245-247 C. proc. civ., a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, solicitând admiterea acesteia și respingerea acțiunii, ca fiind făcută de o persoană fără calitate de reprezentare.

Pe fondul recursului, solicită respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea actelor administrative contestate, fiind emise cu respectarea legislației în vigoare.

Răspunsul la întâmpinare

Deși întâmpinarea i-a fost legal comunicată recurentei, aceasta nu a combătut apărările intimatei – pârâte din cadrul întâmpinării, printr-un Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471 alin. (4) incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data 05.09.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, de apărările intimatei – pârâte și de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A., este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

În prealabil, în ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, astfel cum a fost invocată de intimata – pârâtă în cadrul întâmpinării, amintește Înalta Curte că a fost soluționată în ședința publică de la acest termen de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

În ceea ce privește starea de fapt, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 12013/28.12.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Harghita s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., administrator/asociat al S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 6.222.188 RON, ce reprezintă obligații la bugetul general consolidat, din care debite în sumă de 4.112.824 RON, majorări de întârziere/penalități în sumă de 2.0177.364 RON și 32.000 RON amendă.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație administrativă, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 3976/22.09.2017 a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov.

Reclamanta A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 3976/22.09.2017 prin care a fost soluționată contestația administrativă, precum și anularea Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016, emise de organele fiscale.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, reținând că cele două acte administrativ fiscale sunt legale și temeinice.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurenta– reclamantă A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că aceste motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanțe fiind însușite de instanța de control judiciar.

Constată instanța de control judiciar că, în cadrul recursului, recurenta a susținut neîndeplinirea celor două condiții prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, actele administrative ce fac obiectul controlului judiciar fiind emise în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015, cele două textele de lege fiind identice.

Potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b),c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală " 2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

Condițiile răspunderii solidare pentru fapta prevăzută la art. 27 alin. (2) lit. d) implică, în mod cumulativ, pe lângă condiția generală de demonstrare a legăturii de cauzalitate, și următoarele condiții: (i) constatarea insolvabilității societății debitoare; (ii)nedeclararea sau/și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (iii) există reaua-credință a administratorilor/asociaților; (iv) prin nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale s-a provocat insolvabilitatea societății debitoare.

Recurenta a susținut că, potrivit acestor dispoziții, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor sau a oricăror altor persoane, este necesară îndeplinirea a două condiții, respectiv starea de insolvabilitate a societății și provocarea acesteia de către administratori sau " orice alte persoane" care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale și reaua credință a acesteia.

În ceea ce privește prima condiție, a susținut recurenta că nu a fost niciodată și nici nu este administratorul societății și insolvabilitatea acesteia nu a fost cunoscută de ea.

Înalta Curte constată netemeinicia acestor susțineri, în considerarea faptului că art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 nu limitează antrenarea răspunderii solidare la calitatea de administrator, aceasta putând fi extinsă și la " asociați, acționari și orice alte persoane".

Deși este real că, în perioada 19.08.2009-17.04.2014 recurenta – reclamanta a deținut doar calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L., calitatea de administrator al acesteia fiind deținută de cel de-al doilea asociat al societății, respectiv de domnul D., în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015, întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, asociații au toate instrumentele legale pentru a controla ca activitatea societății să se desfășoare în scopul îndeplinirii obligațiilor de activitate din actul constitutiv, având totodată obligația corelativă de a efectua aceste acte cu bună credință.

B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecții fiscale pentru verificarea modului de stabilire a impozitului pe profit și TVA, perioada verificării fiind 01.01.2012-31.12.2014.

Prin Decizia de impunere nr. x/31.03.2016 emisă de AJFP Harghita, neatacată de societate prin reprezentanții săi, s-au stabilit obligații suplimentare în sarcina acesteia în cuantum de 4.129,298 RON, reprezentând impozitpe profit, TVA și obligații fiscale accesorii aferente perioadei 01.01.2012-31.12.2014.

Recurenta–reclamantă a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin lege și nu a manifestat diligența unei persoane de bună-credință, inacțiunea ei în sfera și accepțiunea codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, reaua-credință. Aceasta, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L. în perioada 19.08.2009 -01.07.2014, a acționat cu rea-credință prin neînregistrarea în evidența contabilă a veniturilor realizate de societate, a TVA-ului colectat și deducerea TVA-ului aferent unor operațiuni a căror realitate nu a putut fi confirmată, existând neconcordanțe între declarațiile informative D 394 și cele declarate prin deconturile de TVA, iar pentru luna septembrie 2013 nu a fost depusă Declarația 394 privind livrările/achizițiile efectuate pe teritoriul României, fiind luate în calcul achizițiile și livrările declarate de partenerii societății.

Recurenta - reclamantă, în calitate de asociat/reprezentant legal al societății, avea obligația să depună diligențe pentru îndeplinirea obligațiilor declarative conform prevederilor legale, să se asigure de înregistrarea în evidența contabilă a veniturilor realizate de societate și de achitarea la timp a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat.

Asociații au posibilitatea legală de a controla activitatea societății, urmărind desfășurarea acesteia în scopul îndeplinirii obligațiilor de activitate din actul constitutiv, fiind astfel responsabili față de societate și pentru gestionarea resurselor financiare și materiale ale acesteia.

Ori, prin comportamentul său, dovedind dezinteres în ceea ce privește funcționarea societății și achitarea creanțelor fiscale datorate bugetului de stat, prezumția de bună - credință este răsturnată, iar starea de pasivitate a contestatoarei este asimilată relei - credințe.

În ceea ce privește procedura administrativă de angajare a răspunderii solidare, Codul de procedură fiscală se întemeiază pe conceptul de garanție a plății datoriilor fiscale aferente bugetului general consolidat al statului, iar răspunderea solidară nu privește în mod necesar analiza motivelor care au condus la insolvabilitate, ci a motivelor pentru care datoriile fiscale nu au fost achitate sau care au fost augmentate ca urmare a actelor și faptelor persoanelor enumerate la art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, deși acestea puteau fi limitate. Răspunderea solidară nu a fost angajată prin reținerea unei prezumții de rea-credință, ci prin răsturnarea prezumției bunei-credințe în urma observării unor acte sau fapte, inclusiv omisiuni (în condițiile în care există obligația expresă de a ieși din pasivitate) care permit dovedirea fără dubiu a relei-credințe prin aceea că, deși obligațiile fiscale puteau fi parțial plătite, în condițiile în care din ultimul bilanț înregistrat aferent anului 2013 rezultă că societatea figura cu active circulante în sumă de 12.673.439 RON, stocuri în sumă de 6.985.718 RON, contul 5311 " casa în RON" în sumă de 1.593.257 RON, recurenta – reclamantă, ca reprezentant legal al societății, deținând calitatea de asociat al acesteia, în mod voit nu a valorificat aceste sume, în sensul achitării datoriilor la bugetul general consolidat.

Argumentul recurentei că nu a mai îndeplinit calitatea de asociat de la data de 17 aprilie 2014, obligația achitării debitelor restante revenindu-i de la această dată noului asociat unic și administrator, respectiv doamnei C., nu poate fi reținut, în condițiile în care obligațiile fiscale pentru care s-a dispus angajarea răspunderii recurentei rezultă din perioada în care aceasta avea calitatea de asociat al societății, iar potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, răspunzătoare este persoana care a avut calitatea de asociat în perioada din care provin obligațiile fiscale.

Cum recurenta – reclamantă a avut calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L. în perioada 19.08.2009-01.07.2014 (aceasta fiind data când a avut loc înregistrarea la ORC de pe lângă Tribunalul Harghita a modificărilor la actul constitutiv) iar obligațiile fiscale în sumă de 6.222.188 RON, își au izvorul din perioada în care doamna A. deținea calitatea de asociat, aceasta este cea răspunzătoare pentru neachitarea la scadență a acestora.

Reaua sa credință, în calitate de asociat, este întemeiată pe nerespectarea obligațiilor declarative conform prevederilor legale și nerespectarea obligației de a plăti la timp taxele, impozitele și sumele datorate bugetului general consolidat, partea nedepunând diligențe în soluționarea problemelor fiscale ale societății debitoare.

Deși la data de 12.09.2016 și la data de 23.11.2016 recurenta – reclamantă a fost notificată în vederea exercitării dreptului de a fi ascultată și a prezenta probe care să infirme starea de fapt reținută de organele fiscale, aceasta nu a depus niciun înscris în apărarea sa, dar nici nu a luat măsuri pentru stingerea debitelor, această atitudine indicând o lipsă de diligență și pasivitate, ce pot fi asimilate relei-credințe, ce poate rezulta nu doar din acte și fapte comisive, ci și din fapte omisive ale persoanei în cauză.

Nici susținerea privind imposibilitatea depunerii declarației 394, întrucât în perioada 01.09.2013 - 08.10.2013 codul TVA al societății a fost anulat, nu este de natură să conducă la anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare, în condițiile în care anularea acestui cod s-a datorat tot conduitei societății al cărei reprezentant legal era recurenta – reclamantă, în calitate de asociat, aceasta nedepunând în termenul legal decontul de TVA.

Așadar, Înalta Curte constată că în mod legal s-a dispus angajarea răspunderii sale, întrucât există o legătură de cauzalitate între inactivitatea sa și prejudiciul reținut prin decizia contestată, vinovăția recurentei – reclamante fiind pe deplin dovedită.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privința legalității hotărârii recurate, prima instanță aplicând în mod corect dispozițiile legale incidente raportat la starea de fapt reținută, în condițiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecății îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta - reclamantă A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței nr. 27 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.