ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4016/2022

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința 239/F-Cont din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Pitești – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității și tardivității. A admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. (fostă B. SRL), reprezentată legal prin administrator special C. și prin administrator judiciar D., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea. A constatat refuzul nejustificat de ridicare a măsurii asigurătorii transmis cu adresa nr. x/29.10.2021. A dispus ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizia nr. 5727/22.10.2013 a DGRFP Ploiești. 1.

Cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 239/F-Cont din 21 decembrie 2021 La data de 06.01.2022, în temeiul art. 444 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței nr. 239/F-CONT, din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, în sensul pronunțării și asupra cererii accesorii privind obligarea pârâtelor Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia soluționării litigiului. Reclamanta arată că a solicitat, la termenul de dezbateri din data de 17.12.2021, în fața Curții de Apel Pitești, acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere dispozițiile art. 453 C. proc. civ., dovedind totodată cuantumul acestor cheltuieli, potrivit prevederilor art. 452 din același act normativ. 1.

Sentința pronunțată asupra cererii de completare a dispozitivului Prin sentința nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022, Curtea de Apel Pitești – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. privind completarea dispozitivului sentinței nr. 239/F-CONT din 21 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, cu sediul în Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea. 1.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței nr. 239/F-Cont din 21 decembrie 2021 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, iar împotriva sentinței nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 a Curții de Apel Pitești – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. I. Recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova împotriva sentinței nr. 239/F-Cont din 21 decembrie 2021 a Curții de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Recurentele-pârâte critică sentința atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt, în esență, următoarele: Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi, în mod real, "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte — dar nici ignorarea lor — ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Instanța de fond reține că "menținerea măsurilor asiguratorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, și nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiții de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă, de principiu, o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 44 din Constituție". Totodată, reține faptul că "textul analizat consacră o intruziune a organului fiscal în desfășurarea procesului penal", motive străine de natura pricinii, întrucât organul fiscal a dispus măsurile asigurătorii întrucât exista riscul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își risipească averea, iar valoarea sumei estimate în urma controlului fiscal depășește posibilitățile reale ale societății de a le plăti la bugetul de stat. Or, instanța de fond nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și gratie căreia să poată fi realizat controlul judiciar. Instanța de fond nu motivează, în niciun fel, care sunt argumentele care justifică îndeplinirea condițiilor de ridicare a măsurilor asiguratorii dispuse, raportat la faptul că la fila x din decizia de instituire a măsurilor asiguratorii sunt stipulate, în concret, condițiile în care se ridică măsurile. Esențial este faptul că instanța nu motivează validitatea aspectelor invocate de reclamantă și care sunt argumentele care au format convingerea instanței de fond că sunt îndeplinite condițiile impuse de Codul de procedură fiscală, precizate în decizie, respectiv: creanța estimată prin referatul pentru instituirea de măsuri asigurătorii nu mai există sau are valoare mai mică, urmare a desființării în tot sau în parte a actului de inspecție fiscală care a generat luarea măsurilor asiguratorii, a plății voluntare sau stingerii prin modalitățile prevăzute de lege a sumelor stabilite prin actul de inspecție fiscală." Mai arată recurentele că motivarea este eronată, raportat la reținerea faptului că măsurile asiguratorii au fost dispuse pentru dosarul penal, fără a motiva în niciun fel care sunt argumentele pentru care a îndepărtat argumentele noastre, motivul pentru care se impune ridicarea măsurilor asigurătorii. Aceste aspecte sunt relevante având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile pentru ridicarea măsurilor care au fost dispuse pentru riscul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale stabilite ca urmare a controlului fiscal. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. În cadrul acestui motiv de casare, motivarea instanței este vădit eronată, raportat la faptul că întregul raționament juridic se bazează pe chestiuni pur teoretice, încălcând astfel dispozițiile art. 264 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor." Esențial este faptul că instanta nu precizează care sunt argumentele pentru care nu a ținut cont de probele administrate și nu a interpretat probele administrate coroborat, limitându-se la a cita trunchiat din decizia Curții Constituționale. Susțin recurentele că hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile art. 213 și art. 214 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, Potrivit dispozițiilor art. 214 Codul de procedură fiscală, "măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 211, după caz". Or, la momentul solicitării ridicării măsurilor asiguratorii nu sunt îndeplinite condițiile pentru eliminarea acestei măsuri de protecție/garanție în vederea recuperării creanței bugetare. Astfel, Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.10.2013 a fost dispusă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova-Inspecția Fiscală Contribuabili Mijlocii motivat de faptul că există indicii/elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul/averea, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv: - valoarea sumei estimate ca prejudiciu depășește posibilitățile reale ale societății de a face față unor astfel de obligații de plată către bugetul statului; - societatea și-a diminuat obligațiile fiscale reprezentând TVA prin înregistrarea de achiziții de bunuri pentru care nu a putut justifica proveniența legală, de la furnizori cu comportament fiscal inadecvat; - amploarea verificărilor, prin efectuarea de controale încrucișate atât la societăți din țară (furnizori de mărfuri și transportatori) cât și solicitări de informații de la autoritățile fiscale din statele membre UE (Grecia, Ungaria, Germnia, Olanda, Franța, Spania, Bulgaria) privind furnizorii și clienții societății, ce au fost implicați în circuitul de comercializare; - societățile ce apar pe circuitul de tranzacționare al produselor achiziționate de către societate fac obiectul unor verificări ale organelor de cercetare penală, este necesară dispunerea de măsuri asiguratorii. Potrivit prevederilor art. 94 alin. (3) lit. h), coroborat cu prevederile art. 129 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în vederea asigurării colectării creanțelor fiscale, organele de inspecție fiscală au obligația de a dispune măsuri asigurătorii sub forma popririi asiguratorii și/sau sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor proprietatea debitorului, precum și a veniturilor acestuia. Inspecția fiscală a fost finalizată la data de 23.10.2014 prin încheierea raportului de inspecție fiscală nr. x/04.1 1 .2014 și emiterea deciziei de impunere nr. x/04.1 1 .2014, stabilindu-se un TVA suplimentar în sumă de 87.564.107 RON, dobânzi în sumă de 28.321 .120 RON și penalități de întârziere în sumă de 1 1.415.374 RON. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data de 31.12.2015, "Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asiguratorii se transformă în măsuri executorii." În consecință, măsurile asigurătorii s-au transformat în măsuri executorii la data ajungerii la scadență a obligațiilor fiscale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/04.11.2014, respectiv la data de 05.12.2014, înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În plus, valoarea debitului restant la data analizării prezentei cereri, potrivit deciziei de impunere, este de 127.300.601 RON, titlu de creanță care a fost menținut prin decizia privind soluționarea contestației nr. 142/07.05.2021. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. (...) Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite." Nelegal susține instanța de fond și faptul că autoritățile pârâte au invocat autoritatea de lucru judecat, în realitate fiind evocat principiul puterii de lucru judecat raportat la legalitatea dispunerii măsurilor asiguratorii, context în care am invocat hotărârea pronunțată de Judecătoria Mizil, în dosarul nr. x/2013, care, prin sentința civilă nr. 1183/24.12.2013 a respins contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.10.2013, sentință menținută de Tribunalul Prahova prin hotărârea nr. 167/26.06.2014. Mai arată recurentele că potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasa." Raportat la aspectele analizate și statuate prin sentința nr. 1183/24.12.2013, pronunțată de Judecătoria Mizil în dosarul nr. x/2013, apreciază recurentele că operează în prezenta speță puterea lucrului judecat cu privire la măsurile asiguratorii. Urmează să observați faptul că de la data instituirii măsurilor asiguratorii nu s-au schimbat condițiile și motivele pentru care au fost dispuse, astfel că nu există motive obiective pentru ridicarea măsurilor de executare dispuse. Hotărârea recurată este nelegală raportat la art. 213-214 cod procedură fiscală, privind faptul că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii se întocmește de către organul fiscal competent când există pericolul ca debitorul sau persoanele prevăzute la art. 25 din Codul de procedură fiscală, după caz, să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, aceste aspecte au fost justificate de organul de executare care a dispus măsura, din verificarea documentelor puse la dispoziție de societate, precum și din verificările efectuate la furnizori, s-a constatându-se că în perioada 2011-2012, S.C. B. S.R.L. (actuala A. SRL) a desfășurat activitate de comerț en-gros cu carne, situație în care a acționat ca o verigă într-un lanț de comercializare, fără a se putea stabili cu precizie proveniența bunurilor comercializate. În plus, soluția pronunțată este nelegală și cu privire la faptul că nu justifică aspectele susținute privind faptul că nu mai există riscul sustragerii de la plata datoriilor și nu sunt îndeplinite condițiile de ridicare a măsurilor asiguratorii ale organului fiscal, rolul acestor măsuri fiind pentru protejarea creditorului fiscal. Măsurile asigurătorii dispuse de organele fiscale competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadentă, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. Nelegalitatea hotărârii rezidă și din admiterea acțiunii privind constatarea caracterului nelegal a/refuzului autorității administrativ- fiscale de a dispune ridicarea măsurilor asiguratorii având în vedere că la momentul formulării cererii măsurile asiguratorii s-au transformat în măsuri executorii, prin urmare nu se mai putea dispune ridicarea acestor măsuri. Instanța de fond trece cu ușurință peste scopul vădit al măsurilor asiguratorii, respectiv acela de măsură preventivă, de natură a preveni producerea unor prejudicii irecuperabile. În plus, se arată că societatea se află în procedură de insolvență, astfel că nu există riscul prejudicierii cauzate intimatei - reclamante. II. Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal Recurenta-reclamantă critică sentința pronunțată asupra cererii de completare a dispozitivului, în ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. Susține recurenta-reclamantă că instanța de fond, prin sentința pronunțată, a aplicat în mod greșit normele de drept material, în ceea ce privește recunoașterea dreptului reclamantei, în calitate de parte care a câștigat procesul pe fond, la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în acest litigiu. Astfel, este unanim recunoscut că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală și, drept urmare, partea/părțile din vina căreia/cărora s-a purtat procesul trebuie sa suporte cheltuielile făcute, justificate de partea câstigătoare (în speta, recurenta - reclamanta, astfel cum rezulta din Sentinta nr. 239/F-Cont din data de 21.12.2021, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, pe fondul cauzei). Cu alte cuvinte, la baza restituirii cheltuieiilor de judecată stă răspunderea civilă delictuală, lato sensu, astfel cum aceasta este prevazută de art. 1349 C. civ. ("orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane "), precum și de dispozitiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ("partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câstigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Or, în mod cert, în masura în care partea castigatoare a depus dovada cheltuielilor de judecata (asadar, a aratat si a justificat efectuarea cheltuielilor), ii revenea numai instanței sarcina constatării întrunirii condițiilor unei răspunderi delictuale (constatarea culpei procesuale), respectiv sarcina determinării cuantumului acestor cheltuieli și cine le va suporta — prin însăși hotărârea pronunțată asupra fondului cauzei. Însă, în speța de fața, instanța de fond nu a procedat astfel, ci a oferit o interpretare gresită și excesivă normelor de drept sus-mentionate. În ceea ce privește caracterul excesiv și greșit al interpretării normelor de drept de către instanța de fond, arată recurenta faptul că nu există nicio prevedere legală care să instituie obligativitatea solicitării cheltuielilor de judecată în cuprinsul cererii de chemare în judecată și sau al cererii modificatoare/completatoare a cererii de chemare în iudecată (cazul de față). Mai mult, este unanim recunoscut, atât în doctrina, cât și in practica judiciara (existând si Decizia ICCJ nr. 59 din 18.09.2017 privind pronunțarea unei hotarâri prealabile), dreptul părții care a câstigat un proces de a pretinde cheltuieli inclusiv pe cale separata (așadar, printr-o cerere ulterioara, formulata in termenul de prescriptie) — fapt care confirma lipsa obligativității de a solicita, în mod expres, in cuprinsul cererii introductive, aceste cheltuieli. De asemenea, conform dispozițiilor exprese ale art. 452 C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei " — or, aceasta este singura condiție în ceea ce privește solicitarea, respectiv acordarea cheltuielilor — condiție care este respectată în speță, societatea depunând dovada cheltuielilor la termenul de dezbateri din data de 17.12.2021, astfel cum este evidențiat chiar de către Curtea de Apel Pitești, în cuprinsul Sentintei recurate (pag. 3). Așadar, atât timp cât dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată izvorăște din însuși faptul câștigării unui proces, este evident că solicitarea colaterală are un caracter special, nefiind necesar sau obligatoriu ca aceasta să se regăsească în petitul cererii. În acest sens, arată recurenta, este evident că toate părțile unui litigiu au un potențial drept de a solicita rambursarea cheltuielilor de judecată, or, pentru valorificarea acestui drept este suficient, conform normelor de drept material, ca partea să câstige procesul și sa facă, în termen, dovada existenței și întinderii respectivelor cheltuieli. Raționamentul greșit al instanței a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale, concluzia instanței potrivit căreia "În consecință, întrucât o cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată nu a fost deloc formulată pe parcursul soluționării cauzei, nu suntem în ipoteza prevăzută de art. 444 C. proc. civ., în care instanța să fi omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu " fiind, de asemenea, greșită. Nu în ultimul rând, atrage atenția recurenta asupra faptului că, însăși instanța de fond, prin ultimele considerente din Sentinta recurată, citate mai sus, a recunoscut, practic, faptul ca nu exista nicio obligație în sarcina reclamantei de a solicita cheltuielile de judecată prin cererea de chemare in judecată/cererea modificatoare — drept urmare, restul considerentelor din hotărârea atacată neavând nicio relevanță și utilitate. 1.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtelor ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate asupra fondului litigiului, ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, prin raportare la probele administrate în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele arătate în cele ce urmează. I. Recursul declarat de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă invocă în susținerea acestui motiv de casare faptul că hotărârea instanței de fond este nemotivată, în sensul că prin considerentele acesteia nu se răspunde argumentelor aduse de autoritățile pârâte prin apărările formulate și nici nu se analizează în concret dacă sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de Codul de procedură fiscală pe menținerea măsurilor asigurătorii dispuse de organul fiscal, în raport de cele reținute prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.10.2013 și de refuzul autorității de a ridica aceste măsuri, prin constatarea încetării lor de drept. Înalta Curte, examinând considerentele sentinței recurate, constată că hotărârea cuprinde, în mod detaliat și exhaustiv, toate motivele pe care se întemeiază, acestea nefiind contradictorii și/sau străine de natura cauzei. Astfel, expunând un raționament juridic laborios, instanța de fond a analizat și a răspuns apărărilor autorităților pârâte circumscrise neincidenței în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 581/2019, în temeiul căreia s-au modificat dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, forma acestui text legal, astfel cum era în vigoare la momentul formulării cererii de ridicare a măsurilor asigurătorii, fiind declarată neconstituțională. De asemenea, instanța de fond a analizat și susținerea autorităților pârâte referitoare la aplicabilitatea în cauză a art. 36 din Legea nr. 85/2006, argumentând înlăturarea acestei apărări. Mai reține Înalta Curte și faptul că motivarea instanței de fond s-a încadrat în limitele învestirii instanței, astfel cum acestea au fost impuse de temeiurile de fapt și de drept invocate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată, cu mențiunea, că obiectul pretențiilor judiciare nu îl reprezintă anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ci constatarea refuzului nejustificat al autorității pârâte de ridica această măsură raportat la contextul factual și juridic existent la momentul acestei solicitări. În concluzie, instanța de control judiciar constată că sentința instanței de fond respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, nemulțumirea recurentei vis a vis de modul în care instanța de fond a efectuat cercetarea judecătorească neputând să se circumscrie ipotezelor motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. Examinând sentința instanței de fond din perspectiva modului de aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente speței, Înalta Curte constată, în raport de situația de fapt rezultată din înscrisurile depuse la dosar și de probatoriu administrat în cauză, prima instanță, în mod corect, și-a întemeiat raționamentul juridic pe dispozițiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, interpretate în lumina dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 581/2019. Potrivit acestui text legal, astfel cum a fost modificat în urma constatării neconstituționalității sale, în speță, măsurile asigurătorii instituite prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 ar fi trebuit să înceteze de drept, în termen de 3 luni de la data instituirii măsurilor asigurătorii de către organele penale. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Legea 207/2015 - Codul de procedura fiscală, modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 11/2021 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și reglementarea unor măsuri fiscale, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 581/2019: "Prin excepție de la prevederile alin. (7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii rămân valabile 3 luni de la data sesizării penale. La împlinirea acestui termen sau după instituirea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., dar nu mai târziu de 3 luni, măsurile asigurătorii instituite de organul fiscal se ridică." Prin urmare, în mod corect, prima instanță a reținut aplicabilitatea obligatorie a Deciziei Curții Constituționale nr. 581/2019, dându-i eficiență prin sentința pronunțată și argumentând, în mod detaliat, raționamentul său bazat pe aspectele expuse de Curtea Constituțională în decizia sus amintită. În continuare, Înalta Curte constată că, în conformitate cu prevederile art. 352 Codul de procedură fiscală, dispozițiile art. 213 alin. (7) se aplică retroactiv, respectiv se aplică și măsurilor asigurătorii instituite înainte de 1 ianuarie 2016, cum este și cazul în speță, termenele de 6 luni sau 1 an prevăzute în acest articol, începând să curgă de la 1 ianuarie 2016. Având în vedere că alin. (8) reprezintă o excepție de la prevederile alin. (7) al art. 213 cod procedură fiscală care, așa cum am arătat mai sus, se aplică și în cazul măsurilor asigurătorii instituite înainte de 1 ianuarie 2016 - rezultă că și alin. (8) se aplică măsurilor asigurătorii instituite înainte de 1 ianuarie 2016, astfel că, în cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală, măsurile asigurătorii rămân valabile 3 luni, calculate pentru identitate de rațiune, de la 1 ianuarie 2016. Or, în cauza de față, din conținutul Deciziei 5727/22.10.2013 (pag. 2, alin. (1), linia 4) rezultă că rațiunea adoptării măsurilor asigurătorii a fost tocmai existența unor suspiciuni cu privire la "societățile care apar pe lanțul de tranzacționare al produselor achiziționate de către societate și care fac obiectul unor verificări ale organelor de cercetare penală" (astfel cum insistă chiar recurentele-pârâte, în cuprinsul recursului formulat), motiv pentru care Procesul-verbal de constatare nr. x/22.10.2013 a fost comunicat, cu rol de act premergător în dosarul de urmărire penală nr. 180/2912, în care fost instituite, ulterior, și măsuri asiguratorii în temeiul art. 163-166 C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data începerii urmăririi penale. Prin urmare, suntem în ipoteza în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, astfel că, în conformitate cu art. 213 alin. (8), coroborat cu art. 213 alin. (7) și art. 352 Codul de procedură fiscală, aceste măsuri au încetat de drept la expirarea termenului de 3 luni, calculat de la data de 1 ianuarie 2016. În acest context, în mod corect, instanța de fond a constatat că ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 s-a impus, ca urmare a încetarii motivelor pentru care au fost dispuse În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere că, în motivarea dispunerii măsurilor asiguratorii prin Decizia nr. 5727/22.10.2013, au fost reținute ca "indicii/elemente care indică pericolul să se sustragă ori să-și ascundă averea, periclitând considerabil colectarea" faptul că "societățile ce apar pe circuitul de tranzacționare al produselor achiziționate de către societate fac obiectul unor verificări ale organelor de cercetare penală". În consecință, Procesul-verbal nr. x/22.10.2013 a fost comunicat Direcției Naționale Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, care, în dosarul x/2012 și ulterior în dosarul x/2014, disjuns din primul dosar, a dispus instituirea măsurilor asiguratorii prin Ordonanțele nr. 186/P/2012 din 28.10.2013, nr. 186/P/2012 din 13.11.2013, nr. 180/2012 din 09.12.2013 și nr. 186/P/20L2 din 16.12.2013 și prin Ordonanța 504/P/2014 din 23.04.2015. Măsurile asigurătorii dispuse în dosarul penal sunt destinate să asigure recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, estimat de către inspectorii fiscali prin Procesul-verbal nr. x/22.10.2013, sens în care la dosar, s-a depus, în extras, o copie a Ordonanței nr. 180/2012 din 16.12.2013, din care rezultă că organul de urmărire penală a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor societății reclamante, până la concurența sumei de 50.292.399 RON, adică exact suma din Decizia nr. 5727/22.10.2013. Or, din momentul instituirii sechestrului asigurator penal în dosarul penal nr. x/2012, cu scopul asigurării recuperarii aceleiași sume de 50.292.399 RON, este evident că au încetat motivele pentru care fuseseră inițial instituite măsurile asiguratorii prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 — motiv pentru care prima instanță a dispus, în mod corect, ridicarea acestora, contrar susținerilor recurentelor parate. Acesta este, de altfel, și sensul art. 213 alin. (8) din Codul de procedura fiscală, respectiv ca măsurile asiguratorii luate de organul fiscal să înceteze după instituirea măsurilor asigurătorii de către organele de urmărire penală, tocmai pentru ca, odată cu sesizarea organelor de urmărire penală, recuperarea prejudiciului urmează să se facă în cadrul dosarului penal, fiind, astfel, firesc ca și măsurile asiguratorii să fie dispuse tot în dosarul penal, cu consecința logică a încetării măsurilor asigurătorii dispuse anterior de organul fiscal. Or, în cauza de față, organul fiscal a refuzat, n mod nejustificat, ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin Decizia nr. 5727/22.10.2013, deși organul de urmărire penală a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor societății, pentru recuperarea aceluiasi prejudiciu. Nelegalitatea menținerii măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia nr. 5727/22.10.2013 apare cu atât mai evidentă cu cât, inclusiv sechestrul penal, instituit în dosarul de urmărire penală nr. 180/2012, a fost desființat de către instanța de judecată. Astfel, din actele dosarului rezultă că Ordonanța nr. 504/P/2014 din data de 16.07.2021 a fost contestată de către societate, în condițiile legii, iar prin încheierea pronunțată în camera de consiliu de Tribunalul București, secția Penală, la data de 01.10.2021, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă contestația formulată de către A. S.R.L. împotriva Ordonanței nr. 504/P/2014 din data de 16.07.2021 și s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator cu privire la bunurile care fac obiectul ordonanțelor 186/P/2012 din 28.10.2013, nr. 180/2012 din 13.11.2013 din 09.12.2013 și nr. 186/2/2012 din 16.12.2013 și prin Ordonanța 504/P/2014 din 23.04.2015. instituite de către procurorul de caz. În consecință, suntem în situația în care a fost admisă contestația împotriva măsurilor asiguratorii, "în alte condiții stabilite de lege", măsurile asiguratorii fiind ridicate în procedura penală, în considerarea căreia au fost instituite. Așadar, și din această perspectivă, soluția primei instanțe de ridicare a măsurilor asigurătorii este legală și temeinică, întrucât au încetat motivele pentru care au fost dispuse, caz reglementat și prin art. 130 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la momentul emiterii deciziei de măsuri asiguratorii. În ceea ce privește susținerea recurentelor privind incidența puterii de lucru judecat cu privire la legalitatea măsurilor asiguratorii, ca efect pozitiv al sentinței civile nr. 1183/24.12.2013, pronunțată de Judecătoria Mizil, Înalta Curte constată că deși prin această hotărâre s-a dispus respingerea contestației A. S.R.L. împotriva deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nr. x/22.10.2013 emisă de organele fiscale pârâte, în prezenta speță, obiectul și cauza juridică a raportului litigios sunt diferite. Astfel, în timp ce în cauza anterioară s-a analizat contestatia împotriva Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii, care a vizat, așadar, legalitatea instituirii masurilor asigurătorii, în prezenta speță s-a cercetat legalitatea menținerii măsurilor asiguratorii și a refuzului organului fiscal de ridicare a acestora, astfel încât nu se poate reține că prin sentința anterior pronunțată s-a dezlegat vreo chestiune de fapt sau de drept care să se impună obligatoriu în prezenta judecată și în raport de care soluția pronunțată de către prima instanță ar fi fost diferită, în sensul de respingere a acțiunii. Înalta Curte mai reține în sprijinul legalității sentinței instanței de fond, deși recurentele nu au formulat critici pe acest aspect, că prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017, s-a reglementat expres interdicția de a se institui măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorilor aflați în procedura insolvenței, dat fiind că, potrivit prevederilor Legii 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspenda de drept măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, iar potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, masurile asiguratorii dispuse se aduc la îndeplinire în conformitate cu procedurile referitoare la executarea silită, ceea ce face imposibilă ducerea la îndeplinire a celor dispuse printr-o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii în cazul unui debitor aflat în procedura insolvenței. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică. II. Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 23/F-Cont din 24 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal Criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 444 din C. proc. civ. și subsecvent a celor prevăzute de art. 453 din același cod în materia solicitării și acordării cheltuielilor de judecată . Înalta Curte reține că pentru a fi incidentă instituția procedurală a completării hotărârii sau numai a dispozitivului acesteia, cum este cazul în speță, titularul cererii trebuie să facă dovada că instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidentale, formulată în cadrul procesual dedus judecății, potrivit normelor de procedură civilă. Dincolo de toate considerațiile de ordin teoretic pe care recurenta-reclamantă a înțeles să le prezinte instanței de recurs cu referire la acordarea cheltuielilor de judecată și pe care instanța de recurs nu le contrazice, Înalta Curte constată că ceea ce prezintă relevanță în exercitarea controlului judiciar constă în faptul dacă reclamanta a formulat o cerere în fața instanței de fond pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecății cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei" Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată" . Din interpretarea coroborată a celor două texte procedurale rezultă că, premisa acordării cheltuielilor de judecată este ca acestea să fie pretinse/cerute de partea care le-a efectuat, iar această solicitare trebuie să fie expresă și nu subânțeleasă de către instanța de judecată, astfel cum dorește recurenta să inducă instanței de recurs. Pe de altă parte, chiar dacă, nu există o dispoziție procedurală care să impună părților să formuleze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, momentul precizat în art. 452 Cod procedruă civilă, respectiv "cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei" se referă la dovedirea cheltuielilor de judecată și nu la pretinderea acestora, modul în care este redactată normă presupunând o anterioritate a momentului pretinderii cheltuielilor de judecată. Și dacă se acceptă interpretarea mai largă, sugerată de recurenta-reclamantă, în sensul că solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, respectiv în cadrul concluziilor orale finale formulate de părți în fața instanței de judecată, astfel cum este cazul în speță, această cerere trebuie să fie expresă și menționată în actul procedural (încheierea de amânare a pronunțării sau practicaua hotărârii judecătorești în care sunt consemnate dezbaterile finale asupra cauzei. Astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond, până la ultimul termen de judecată, când s-au declarat deschise dezbaterile și s-a acordat părților cuvântul pentru a pune concluzii asupra fondului litigiului, societatea reclamantă nu formulase nicio cerere de acordarea a cheltuielilor de judecată, în ipoteza în care ar fi câștigat procesul. În încheierea de amânare a pronunțării sentinței, din ședința publică de la 17 decembrie 2021 s-a consemnat faptul că apărătorul societății reclamante, odată cu depunerea unor înscrisuri în completarea probatoriului în ședință publică depune la dosar și concluzii scrise și dovada onorariului de avocat. În continuare, în aceeași încheiere, după declararea de către instanță ca fiind închisă cercetarea judecătorească și se acordă cuvântul părților asupra acțiunii, sunt consemnate concluziile orale expuse de societatea reclamantă prin avocatul ales, fără a exista nicio mențiune despre formularea unei cereri din partea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în proces. În aceste condiții, în mod judicios, instanța de fond nu s-a considerat legal învestită cu soluționarea cererii incidentale privind acordare a cheltuielilor de judecată către societatea reclamantă, context în care, în mod corect, învestită fiind cu cererea de completare a hotărârii, a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 444 din C. proc. civ., în sensul că nu a existat nicio omisiune din partea instanței cu ocazia pronunțării hotărârii. Înalta Curte reține și că, invocarea de către recurenta-reclamantă a Deciziei nr. 59 din 18.09.2017 a ÎCCJ – Completul pentru Dezlegarea unor chestiuni de drept nu are relevanță în soluționarea prezentei căi de atac, atâta vreme cât, Înalta Curte a acceptat interpretarea recurentei în sensul că nu exista obligativitatea formulării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată prin acțiunea introductivă de instanță. Însă, în lipsa unei cereri exprese formulată în acest sens până la momentul închiderii dezbaterilor, instanța nu poate acoperi lipsa de diligență a părții pe calea completării hotărârii în temeiul art. 444 C. proc. civ. Pe de altă parte, în temeiul Hotărârii prealabile nr. 59/2017 invocate de recurentă, aceasta își poate valorifica cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, pe cale separată, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cum de altfel a precizat și în cuprinsul cererii de recurs. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond pronunțată asupra cererii de completare a dispozitivului este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.