KLIMESOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cererea nr. 5208/04 prezentată de Ivana KLIMEŠOVÁ împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 4 septembrie 2007 într-o cameră compusă din Lorenzen președinte Bototarova dnii Jungwiert Butkevych Tsatsa-Nikolovska dnii Maruste, Villiger, judecători Westerdiek, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior la 31 ianuarie 2004, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie în fața recurentei, Ivana Klimešová este cetățean ceh, născută în 1962 și rezidentă în Milín.

Este reprezentată în fața Curții de către domnul Janíková, avocat în barou ceh. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. Circumstanțele din speță În aprilie 1998, recurenta a moștenit un teren pe care se află un drum public. De atunci, aceaceasta este reprezentată de agentul său, dl V.A. Schorm. La 14 mai 1998, Comisia a adresat unei autorități de management al drumurilor o cerere de a prezenta o cerere de a prezenta o declarație patrimonială. La 28 septembrie 1998, aceaceasta a fost informată că cererea sa fusese anexată celor ale celorlalți proprietari, afectați de noile planuri geometrice care urmează să fie elaborate. La 1 octombrie 2001, proprietatea terenurilor situate sub drumurile II și III Categoriile au fost transferate de la stat la entitățile regionale și, prin urmare, cererea recurentei a fost transmisă autorității regionale competente.

Prin scrisoarea din 4 iunie 2002, recurenta a fost informată că, având în vedere că este vorba despre o problemă amplă și complexă, obligațiile în litigiu datează din momentul în care statul a fost proprietarul terenului și negocierile erau departe de a fi finalizate, autoritatea regională a solicitat asistență financiară Ministerului Transporturilor. Cu ocazia unei discuții cu reprezentanții autorității regionale care a avut loc la 10 iulie 2002, autoritățile regionale au fost informate că trebuie să se aștepte reacția Ministerului și că satisfacerea cererilor justificate depindea de alocarea mijloacelor bugetare. Ministerul Transporturilor i-a comunicat în februarie 2003 că a prezentat guvernului o analiză a problemei; cu toate acestea, la 17 martie 2003, Ombudsmanul a ajuns la concluzia că legea acordă reclamantei dreptul la o satisfacție financiară; prin urmare, autoritățile competente trebuiau să depună toate eforturile posibile pentru a o plăti.

În mai 2003, Ombudsmanul a informat reclamanta că deficitul bugetar nu a permis guvernului să soluționeze problema în trecut și că negocierile au continuat. La 27 iunie 2003, Biroul guvernului a informat Comisia că soluția problemei sale concrete depindea de soluționarea complexă a problemei redresării tuturor pretențiilor similare și că autoritățile regionale au elaborat în acest sens un document de lucru destinat guvernului. În scrisoarea sa din 16 iulie 2003 adresată recurentei, Ombudsmanul va reitera faptul că guvernul nu a adoptat propunerea făcută de Ministerul Transporturilor în mai 2003. La 17 octombrie 2003, el i-a comunicat că Ministerul Transporturilor a pregătit o nouă propunere pentru guvern și l-a invitat să dea dovadă de răbdare atâta timp cât cauza nu era închisă la nivel guvernamental.

În 2004, avocatul recurentei a pregătit proiectul unui contract privind stabilirea unei obligații administrative ; totuși, această soluție ar fi fost respinsă de autoritățile regionale în februarie 2005. 13/1997 a solicitat proprietarului drumului, nu proprietarului terenului, să facă propuneri de servitute și că alte căi prevăzute de codul civil n mai erau eficiente în opinia sa, iar avocata a constatat în iunie 2005 că nu găsise o soluție care să ducă la redresarea solicitată de reclamantă; prin urmare, aceasta nu a inițiat nicio procedură judiciară. GRIEF și-a invocat dreptul de a fi despăgubită, reclamanta a solicitat o rejudecare patrimonială și s-a plâns că cauza ei nu a fost soluționată în mod echitabil și într-un termen rezonabil.

La 9 mai 2007, avocata recurentei se poate adresa observațiilor guvernului. Prin scrisoarea din 18 iunie 2007, a informat Curtea că clienta sa intenționa să își retragă cererea. În lumina circumstanțelor din speță, Curtea concluzionează că nu se mai justifică continuarea examinării cererii în sensul articolului 37 (a) Convenției. Ea consideră, de asemenea, că nu există motive speciale pentru respectarea drepturilor omului garantate de Convenția nr… Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să anuleze cererea de rol. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 5208/04 présentée par Ivana KLIMEŠOVÁ contre la République tchèque La Cour européenne des Droits de l’Homme (cinquième section), siégeant le 4 septembre 2007 en une chambre composée de : M. P. Lorenzen , président , M me S. Botoucharova , MM. K. Jungwiert , V. Butkevych , M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. R. Maruste, M. Villiger, juges , et de M me C. Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 31 janvier 2004, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Ivana Klimešová, est une ressortissante tchèque, née en 1962 et résidant à Milín.

Elle est représentée devant la Cour par M e D. Janíková, avocate au barreau tchèque. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V.A. Schorm. Les circonstances de l’espèce En avril 1998, la requérante hérita d’un terrain sur lequel se trouve une route publique. Depuis, elle s’acquitte de la taxe foncière. Le 14 mai 1998, elle adressa à une autorité de gestion des routes une demande tendant à un « redressement patrimonial ». Le 28 septembre 1998, elle fut informée que sa demande avait été jointe à celles des autres propriétaires, concernés par les nouveaux plans géométriques à élaborer. Au 1 er octobre 2001, la propriété des terrains situés sous les routes des II e et III e catégories fut transférée de l’Etat aux entités régionales.

La demande de la requérante fut donc transmise à l’autorité régionale compétente. Par une lettre du 4 juin 2002, la requérante fut informée que, étant donné qu’il s’agissait d’un problème vaste et complexe, que les obligations litigieuses dataient de l’époque où l’Etat fut propriétaire desdits terrains et que les négociations étaient loin d’être terminées, l’autorité régionale avait demandé de l’assistance financière au ministère des Transports. Lors d’une entrevue avec les représentant de l’autorité régionale ayant eu lieu le 10 juillet 2002, l’intéressée fut informée qu’il fallait attendre la réaction du ministère et que la satisfaction des demandes justifiées dépendait de l’allocation de moyens budgétaires.

Par la suite, l’intéressée s’adressa à plusieurs autorités nationales. Le ministère des Transports lui fit savoir, en février 2003, qu’il avait soumis au gouvernement une analyse concernant le problème ; aucune solution n’avait cependant été trouvée. Le 17 mars 2003, le médiateur conclut que la loi accordait à la requérante le droit à une satisfaction financière ; les autorités compétentes devaient donc déployer tous les efforts possibles afin de la lui verser. En mai 2003, le médiateur fit savoir à la requérante que le déficit budgétaire n’avait pas permis au gouvernement de régler la question par le passé et que les négociations se poursuivaient. Le 27 juin 2003, le Bureau du gouvernement informa l’intéressée que la solution de son problème concret dépendait du règlement complexe de la problématique du redressement de toutes les prétentions analogues et que les autorités régionales avaient élaboré sur ce point un document de travail destiné au gouvernement.

Dans sa lettre du 16 juillet 2003 adressée à la requérante, le médiateur réitéra que le gouvernement n’avait pas adopté la proposition faite par le ministère des Transports en mai 2003. Le 17 octobre 2003, il lui fit savoir que ledit ministère des Transports préparait une nouvelle proposition pour le gouvernement, et l’invita à faire preuve de patience tant que l’affaire n’était pas close au niveau gouvernemental.

En 2004, l’avocate de la requérante prépara le projet d’un contrat sur la mise en place d’une servitude administrative ; cependant, cette solution aurait été rejetée par les autorités régionales en février 2005. Etant donné que selon la loi n o 13/1997, il incombait au propriétaire de la route, et non au propriétaire du terrain, de faire des propositions de servitude et que d’autres voies prévues par le code civil n’étaient pas effectives selon elle, l’avocate constata en juin 2005 qu’elle n’avait pas trouvé de solution susceptible de mener au redressement réclamé par la requérante. Celle-ci n’entama donc aucune procédure judiciaire. GRIEF Invoquant son droit à être indemnisée, la requérante réclamait un « redressement patrimonial ». Elle se plaignait également que sa cause n’avait pas été réglée équitablement et dans un délai raisonnable.

EN DROIT Le 9 mai 2007, l’avocate de la requérante s’est vu adresser les observations du Gouvernement. Par une lettre du 18 juin 2007, elle a informé la Cour que sa cliente entendait retirer sa requête. A la lumière des circonstances de l’espèce, la Cour conclut qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Elle estime également qu’aucun motif particulier touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président