ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3171/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 01.09.2015, precizată la termenul din 26.01.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență GMC SPRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei ANAF nr. 180/16.06.2015 și obligarea acesteai din urmă la soluționarea pe fond a contestației. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3810 din 29 noiembrie 2016, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant, respectiv lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta AFFP Olt, ca neîntemeiate. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență GMC SPRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova- Administrația Județeană A Finanțelor Publice Olt, cu și Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței nr. 3810 din 29 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență GMC SPRL, a promovat recurs, în condițiile art. 483 C. proc. civ. Invocând în drept motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat, admiterea recursului, casarea, sentinței atacate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că: - s-a învederat, în primul rând, că prima instanță a reținut eronat că sunt întrunite în litigiu cerințele prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, neexistând indiciile săvârșirii vreunei infracțiuni de către administratorul societății recurente, nefiind precizat de organul fiscal în ce măsură soluția pronunțată pe latura penală ar avea o influență hotărâtoare asupra soluționării contestației administrative și nefiind dovedită existența acestei înrâuriri hotărâtoare a infracțiunilor presupus a fi cercetate asupra soluției din procedura administrativă; - prima instanță a omis să analizeze toate criticile invocate de recurentă prin acțiunea formulată, invocând in mod greșit adresa nr. x c are contravine prevederile art. 94 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; - instanța de fond a respins în mod greșit toate criticile formulate de recurentă cu privire privind nelegalitatea actului administrativ contestat, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat cât și jurisprudența CEDO; - instanța de fond a preluat efectiv apărările intimatei din întâmpinare și din considerentele deciziei contestate fără a motiva în drept încălcând astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - instanța de fond a respins contestația recurentei cu singura motivare, deși succintă, preluată integral de la intimată și care contravine probelor din dosar, ca ar exista fapte constând în evidențierea în acte contabile sau alte documente legale a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, fără a arăta care sunt aceste fapte, fără a ține cont de întregul probatoriu administrat în cauză, care demonstrează că nu există nici măcar indicii de săvârșire a unei fapte de natură penală. - este evident că în prezenta cauză măsura suspendării este abuzivă și nu se justifica, deoarece organul de inspecție a formulat plângere penală pentru fapta prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, care se referă la evidențierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale, în condițiile în care același organ fiscal a susținut în fața instanțelor de judecată legalitatea și realitatea operațiunilor economice; - menținerea măsurii suspendării sine die (menținută de peste 50 de luni) este nelegală, atât prin faptul nesoluționării contestației într-un termen rezonabil, cât și din punctul de vedere a menținerii stării de incertitudine pe o perioadă nedeterminată; - în practica instanțelor s-a reținut faptul că indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul sa prezinte judecătorului observațiile si argumentele sale, dreptul la un proces echitabil prin urmare, fiind considerat efectiv decât daca observațiile parților sunt corect examinate de către instanța, - instanța are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba, cel puțin pentru a le aprecia pertinent; - nu există nicio justificare pentru a considera că aspectele penale ar prevala celor fiscale, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, iar între stabilirea caracterului infracțional al presupuselor fapte săvârșite și stabilirea obligațiilor bugetare, nu exist nicio legătură care ar putea influenta soluționarea ne fond a contestației administrative, având în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat si principiul securității juridice al hotărârilor judecătorești menționate, respectiv Deciziiile Curții de Apel Craiova nr. 2794 din 19 martie 2013 și 2210 din 16 iunie 2015. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatele-pârâțe Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt au formulat întâmpinare prin carea au solicitatrespingerea recursului ca nefondat. La rândul său, recurenta- reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, concluzii scrise și completare la concluziile scrise. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 31 octombrie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 mai 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. În faza procesuală a recursului au fost administrate probe noi, la solicitatea instanței copii de pe rechizitoriul din data de 24 februarie 2020, emis în dosarul nr. x/2011 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Craiova. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Deliberând asupra prezentului recurs, sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate, prin prisma probelor administrate, precum și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Curtea constată că este nefondat, pentru considerentele care urmează: De asemenea, este de menționat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar limitat la aspecte care interesează nelegalitatea sentinței ce a fost pronunțată de instanța de fond. Pe de altă parte este relevant a fi amintit principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. astfel "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta". În lumina exigențelor ce rezidă din normele procedurale menționate, Înalta Curte constată că nu pot fi analizate susținerile ample ale recurentei care descriu parcursul judecării litigiului în precedenta etapă procesuală, și nici cele care se referă la o situație de fapt diferită de cea care a fost reținută de curtea de apel pe baza analizei probelor. Tot astfel, instanța de recurs nu poate analiza direct legalitatea hotărârii primei instanțe, ci analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecății realizate de instanța de fond astfel aceasta cum se reflectă în sentință (pronunțată de această instanță) împotriva căreia a fost exercitat recursul. Opinia exprimată de recurentă, în vederea satisfacerii cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă. În prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a respins acțiunea. Alegațiile recurentei vizează mai degrabă modalitatea instanței de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs. Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanțelor de fond le-a fost atribuită atât competența de a evalua și a hotărî în privința administrării probelor care sunt utile și concludente pentru stabilirea situației de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât și puterea de a aprecia liber probele concret administrate. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinței atacate din prezenta sentință și fața de obiectul cererii de chemare în judecată, soluția primei instanțe a fost aceea de respingere a acțiunii. În argumentele prezentate în susținerea soluției, instanța de fond a reținut, printre altele că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 214 din O.G. nr. 92/2003, argumentele invocate de reclamantă, privind necesitatea evaluării măsurii administrative inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, conform Deciziei ÎCCJ nr. 1892/2014. A mai reținut că nu pot fi primite susținerile reclamantei în sensul că măsura suspendării soluționării contestației poate fi luată de organul fiscal doar când acesta constată existența pe rolul unei instanțe a unui proces penal în curs de soluționare. Legiuitorul a reglementat posibilitatea suspendării soluționării contestației administrative în situația sesizării organelor penale cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și nu în situația existenței unui proces penal în curs de soluționare. A mai reținut instanța că în ceea ce privește puterea de lucru judecat a hotărârilor invocate de reclamantă, prin decizia de suspendare a soluționării contestației administrative s-a reținut că verificările efectuate de Curtea de Conturi au vizat anii 2010 și 2011. Perioada care face obiectul inspecției fiscale finalizate cu încheierea deciziei de impunere nr. x/09.04.2015 este octombrie 2010- 31 decembrie 2012 în Raportul de inspecție fiscală reținându-se că operatorul economic a fost verificat anterior de organele de inspecție fiscală până la data de 30.09.2010. Impunerea are la bază și constatări privind achizițiile de la S.C. R.LMIR Impex S.R.L. și S.C. B. S.R.L., efectuate în 2012. Pe de altă parte, mai reține instanța că, în ce privește perioada 2010- 2011, în raportul de inspecție fiscală din 09.04.2015 se invocă elemente probatorii care nu au făcut obiectul analizei în cauzele sus menționate, de ex. adresa din 12.05.2014 a DIICOT Craiova conform căreia prin raportul de constatare criminalistică nr. x/12.05.2014 s-a stabilit că facturi fiscale emise în perioada 2007- 2011 de către doisprezece dintre furnizorii reclamantei, precum și facturile fiscale întocmite de reclamantă, au fost întocmite de aceeași persoană, C., administrator pentru o perioadă la S.C. D. S.R.L.. Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurenta-reclamantă sunt elemente care țin de temeinicia respingerii acțiunii de către instanța de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ținând de aprecierea suverană a instanțelor de fond. Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond nu a interpretat greșit dispozițiile incidente in cauză. Așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, prin Decizia nr. 180/16.06.2015, Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a dispus suspendarea soluționării contestației administrativ fiscale formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/09.04.2015, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală. Ca urmare a inspecției fiscale efectuate la sediul recurentei S.C. A. S.R.L. organele de inspecție fiscala au stabilit obligații fiscale reprezentând impozit pe profit în sumă de 7.544.659 RON, pe perioada 01.10.2010 - 31.12.2011, accesorii aferente acestuia în cuantum total de 1.348.374 RON, contestate, întrucât societatea a dedus cheltuielile cu achiziția de lingouri de aluminiu și aliaje de aluminiu, precum și de siliciu metalic provenite de la societăți care nu pot justifica proveniența mărfurilor, fapte care au generat diminuarea obligațiilor datorate bugetului de stat. Practic, au fost menționați ca furnizori ai S.C. A. S.R.L., ce nu pot demonstra realitatea operațiunilor înregistrate: S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.R.L., S.C. T. S.R.L., S.C. U. S.R.L., S.C. V. S.R.L., SC W. S.R.L., S.C. X. S.R.L., S.C. Y. S.R.L.. și, față de cele constatate, organele de inspecție fiscală au concluzionat că, îi perioada 01.10.2010 - 31.12.2011, S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidenta contabilă achiziții de lingouri de aluminiu, materii prime și siliciu metalic de la furnizori care au înregistrat în evidența contabilă achiziții fictive, motiv pentru care conform prevederilor art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, organele de inspecție fiscală au stabilit că aceste cheltuieli nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Ca atare, prin adresa nr. x/14.04.2015 organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt plângerea penală împreună cu întreaga documentația întocmită ca urmare a verificărilor efectuate în legătură cu realitatea și legalitatea activității desfășurate de operatorul economic, în vederea continuării cercetărilor pentru stabilirea existentei sau inexistentei elementelor constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute de Codul fiscal și Legea nr. 241/2005. S-a reținut că între stabilirea creanțelor fiscale cu titlu de impozit pe profit și TVA în sumă totală de 8.893.033 RON din decizia de impunere nr. x/09.04.2015, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. x/09.04.2015 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de reprezentanții societății există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei dedusă judecății. Înalta Curte reține, în cauză, că nu sunt fondate susținerile și argumentele invocate de recurenta-reclamantă circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond procedând în mod întemeiat, urmare interpretării și aplicării corecte a normelor de drept aplicabile la circumstanțele de fapt ale litigiului, pe deplin stabilite, la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în contencios administrativ formulată în contradictoriu cu intimatele -pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Casa de Insolvență GMC SPRL. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; (...) Potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, organul de soluționare competent poate suspenda procedura, la cerere, dacă sunt motive întemeiate. La aprobarea suspendării, organul de soluționare competent va stabili și termenul până la care se suspendă procedura . Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. Instanța reține că prin Decizia nr. 180/16.06.2015, Direcția Generală de Soluționare a contestațiilor din cadrul ANAF a dispus că soluționarea contestației va fi reluată la data la care contestatoarea sau organul fiscal va sesiza organul de soluționare competent că motivul care a determinat suspendarea a încetat în condițiile legii, în conformitate cu dispozițiile legale l a care a făcut referire în motivarea deciziei . Porivit alin. (3) și (4) al art. 214 din O.G. nr. 92/2003 procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu. Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. Instanța observă din cele reținute prin Decizia nr. 180/16.06.2015 organul de soluționare, s-a raportat la pct. 10.1 din OPANAF nr. 2906/2014, redându-i întreg conținutul și făcând trimitere la acesta atunci când a stabilit termenul până la care s-a suspendat procedura. Instanța apreciază că față de motivul care a determinat suspendarea procedurii administrative a soluționării contestației, acela al existenței unei înrâuriri hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 5 și art. 38 alin. (1) C. pen. pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantei conform Rechizitoriului din data de 24 februarie 2020, până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale, procedura de soluționare a contestației nu poate fi reluată. Curtea observă, că analiza deciziei contestate relevă îndeplinirea condiției privind prezentarea unor "indicii temeinice" privind săvârșirea unor astfel de infracțiuni și înrâurirea soluției penale asupra cauzei administrative, în condițiile dovedirii existenței unei operațiuni fictive desfășurate de reclamantă. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române prin "indiciu" se înțelege "f aptă, împrejurare, situație, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces". Ca atare, sesizarea penală a făcut referire la existența unor date și informații concrete care, în urma deducțiilor și raționamentelor logice, pot sugera existența unor probe în referire la o infracțiune hotărâtoare pentru soluționarea cauzei administrative. În decizia contestată în cauză, pe de o parte, s-a apreciat că se impune sesizarea organelor penale în vederea examinării globale a tuturor circumstanțelor speței, pentru a se identifica circumstanțe obiective din care să rezulte dacă reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe de existența unor nereguli sau a unei fraude în sfera furnizorilor săi sau a făcut ea însăși manipulări cu scopul obținerii unor avantaje fiscale . Pe de altă parte, aceste elemente care să constituie indicii au fost prezentate în decizia contestată, indicarea formală a deficiențelor constatate în legătură cu comportamentul fiscal al recurentei sau al partenerilor săi comerciali furnizând datele care să permită verificarea legalității măsurii de suspendare, fiind așadar precizate elemente obiective, concludente și vizibile referitoare la conduita societății de față și la comportamentul fraudulos al partenerilor comerciali, elemente care să constituie indiciile despre care textul de lege face vorbire. Cu referire la motivul de recurs de la pct. 7, formularea normei, în absența unor alte circumstanțieri inserate în cuprinsul acesteia, pare că ar permite invocarea unor critici prin care s-ar putea susține atât încălcarea efectului negativ al lucrului judecat (art. 431 alin. (1) și art. 432 din Cod), cât și nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat (art. 431 alin. (2). Cu toate acestea, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale ce reglementează soluționarea recursului de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție sau din coroborarea art. 488 alin. (1) pct. 7 cu prevederile art. 497 teza finală din C. proc. civ., reiese că motivul de casare de la pct. 7 permite invocarea încălcării doar a efectului negativ al lucrului judecat sau formularea unor critici legate de modalitatea de soluționare a excepției procesuale a autorității de lucru judecat (art. 432 coroborat cu art. 431 alin. (1). Această ipostază a autorității de lucru judecat privește însă manifestarea sa de prezumție legală absolută de a exprima adevărul judiciar și are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătorești anterioare în litigiul consecutiv, întrucât funcția pozitivă a lucrului judecat nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar facilitează sarcina probațiunii, aducându-se în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăți anterioare, raporturi juridice care nu pot fi nici ignorate și nici contrazise. Or, astfel cum reiese din expozeul deciziei de față, criticile recurentei-reclamante sunt grefate, în cvasitotalitatea lor, pe invocarea încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel încât, Înalta Curte apreciază că este necesar ca acestea să fie evaluate pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu referire la dispozițiile procedurale de la art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Cu referire la perspectiva terminologică enunțată, Înalta Curte are în vedere că susținerile recurentei cu privire la "puterea de lucru judecat" - sintagmă utilizată - ca privind efectul pozitiv al lucrului judecat sau funcția pozitivă a autorității de lucru judecat, astfel că instanța de fond în mod corect a reținut că față de obiectul litigiilor indicate, considerentele hotărârilor definitive, argumentele contestatoarei nu justifică soluționarea contestației administrative, având în vedere că verificările efectuate de Curtea de Conturi au vizat anii 2010 și 2011. Recurenta-reclamantă a indicat sentința nr. 2546/20.11.2012 a Tribunalului Olt, definitivă prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 2794/19.03.2013, și sentința nr. 86/04.02.2015 a Tribunalului Olt, definitivă prin decizia Curții de Apel Craiova nr. 2210/15.06.2015, învederând că acestea se bucură de putere de lucru judecat. Curtea subliniază însă că, înainte de a aprecia valoarea și incidența acestor hotărâri judecătorești în cauza de față, recurenta, la momentul anului 2019, nu a făcut dovada efectului pozitiv al hotărârilor pronunțate, astfel că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Totodată, în mod corect a reținut instanța fondului că, în ce privește perioada 2010- 2011, în raportul de inspecție fiscală din 09.04.2015 au fost invocate elemente probatorii care nu au făcut obiectul analizei în cauzele menționate, de ex. adresa din 12.05.2014 a DIICOT Craiova conform căreia prin raportul de constatare criminalistică nr. x/12.05.2014 s-a stabilit că facturi fiscale emise în perioada 2007- 2011 de către doisprezece dintre furnizorii reclamantei, precum și facturile fiscale întocmite de reclamantă, au fost întocmite de aceeași persoană, C., administrator pentru o perioadă la S.C. D. S.R.L.. Mai mult decât atât, autoritatea de lucru judecat a cărei întindere este dată de soluția din dispozitiv, dar și de considerentele care o explicitează, precum și de cele decizorii - operează atât timp cât circumstanțele de fapt avute în vedere la pronunțarea unei soluții definitive rămân neschimbate (aplicare a principiului rebus sic standibus); or, verificarea acestor circumstanțe de fapt - corespunzătoare intervalului de timp ce interesează speța - nu a fost realizată de instanțele de fond învestite cu acest litigiu. În altă ordine de idei, recurenta reclamantă a mai susținut că suspendarea sine die a soluționării contestației este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul la instanță, însă, în aprecierea Curții, nu s-ar putea susține că măsura de suspendare a soluționării contestației fiscale, luată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este de natură a-i afecta reclamantei dreptul de acces la instanță și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garantate într-adevăr de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1) și (3) din Constituția României republicată, în contextul în care Curtea a constatat, conform considerentelor anterioare, că, la adoptarea măsurii respective, organul de soluționare a contestației a respectat întocmai cerințele impuse de legiuitor prin art. 241 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. În concluzie, prima instanță a procedat la verificarea situației de fapt și drept astfel cum a fost dedusă din actul atacat și din documentația administrativă atașată, neputând face, așa cum indică recurentul, propria judecată de valoare care, în mod evident, în acest moment al analizei, nu li se pot se da o altă valoare probatorie. III Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de toate cele ce preced, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, așadar, ca nefondat recursul declarat de reclamantă.