ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2957/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 mai 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat: anularea Deciziei nr. 19669/09.04.2019 privind respingerea cererii de plată formulată de societate; să se constate că societatea are calitatea de parte îndreptățită în dosarele de daună înregistrate de societate la pârât; obligarea pârâtului să soluționeze separat în mod favorabil cererile de plată din dosarele FGA nr. x, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâtului la plata sumei de 70.149,17 RON reprezentând soldul rămas neachitat din dosarele de daună, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1008 pronunțată la data de 18 decembrie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamanta a criticat sentința atacată pentru că instanța de fond nici măcar nu a analizat și soluționat petitul nr. 3, apreciind doar că "solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului de a analiza separat și favorabil cererile de plată nu se impune a fi analizată, din moment ce cererea de chamare în judecată se respinge potrivit celor mai sus, fiind lipsită oricum de fundament juridic în condițiile în care aceasta a înțeles să formuleze o singură cerere de plată ce a vizat mai multe dosare de daună". Astfel că, din acest punct de vedere, devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința atacată și pentru greșita interpretare de către instanță a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. ii) din Legea nr. 213/2015, în care se prevede faptul că poate fi beneficiarul asigurării o "terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat."

În opinia recurentei-pârâte, este îndeplinită condiția ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, deoarece vânzarea și montarea parbrizelor se efectuează doar în temeiul unei polițe de asigurare Casco. Precizează că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. ii) din Legea nr. 213/2015, fiind beneficiara încasărilor sumei asigurate de la asigurătorii care au avut obligația să achite păgubiților contravaloarea acestor piese și montaj.

Instanța de fond a susținut în mod eronat că este irelevant faptul că pârâtul i-a achitat despăgubiri în mai multe dosare de daună. Or, toate aceste plăți au fost efectuate în temeiul Legii nr. 213/2015, ceea ce înseamnă că pârâtul i-a recunoscut în mod implicit calitatea de persoană îndreptățită. În perioada 09.05.2016 – 05.03.2018, pârâtul a achitat în total suma de 113.035,00 Ron, iar toate aceste sume au fost achitate în temeiul unei polițe de asigurare Casco. În aceste condiții, recurenta-reclamantă consideră că este persoană îndreptățită și la plata restului rămas de 70.149,17 RON.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunzând primului motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

De principiu, un raționament logico-juridic neconvingător poate conduce la concluzia nemotivării/motivării necorespunzătoare, însă, nu aceasta este situația în speță. Recurenta-reclamantă nu agreează raționamentul judecătorului fondului, nefiind în acord cu acesta, însă, un astfel de dezacord nu echivalează cu o nemotivare/motivare necorespunzătoare a hotărârii. O interpretare diferită de cea agreată de recurenta-reclamantă a dispozițiilor legale incidente raportate la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză nu echivalează cu absența motivării, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este îndeplinită astfel în cauză cerința motivării hotărârii judecătorești, care constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și mijlocul prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază și, în același timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

În ceea ce privește criticile reclamantei relative la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Înalta Curte reține că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta și-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanței de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) față de asigurătorii B. S.A., C. S.A., Forte S.A. și eventuala opozabilitate a acestei creanțe față de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Raporturile juridice dintre unitatea reparatoare și asigurător se desfășoară în temeiul convențiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparații a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenții nu reprezintă doar o modalitate de decontare, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naște dreptul unității reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparațiilor autovehiculelor avariate.

Or, contractul de asigurare se încheie și produce efecte între persoana asigurată (și/sau beneficiarul asigurării) și asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naștere la drepturi și obligații în persoana unității reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convențiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenții față de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terți.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite și-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparațiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unității reparatoare, în condițiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanță al unității, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unității reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei și a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deși serviciile de reparații sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestații nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenției de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare și persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparații, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligațiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Mai observă Înalta Curte că, deși între semnarea contractului de asigurare și încheierea convenției de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenție reprezintă mijlocul prin care asigurătorul își îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat față de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susține că raporturile juridice dintre societatea de asigurare și unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare și nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptățit la plata creanțelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar potrivit art. 11 din același act normativ, Fondul de Garantare a Asiguraților asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecției Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, instanța de control judiciar apreciază că este corectă reținerea instanței de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (și, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noțiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terță persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) și nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte constată că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entități. Așadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanța de fond a respectat conținutul textului de lege și voința legiuitorului, care a înțeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării și persoanele păgubite.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-și satisface această creanță din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanțe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanța creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1008 din 18 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.