ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2409/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea Rezoluției din data de 18 aprilie 2019 (nr. lucrare C19-1061) și a Rezoluției de clasare nr. x/2018 din 25.01.2019. Prin sesizarea înregistrată sub nr. x/2018 din 25.01.2019, adresată Inspecției Judiciare, a pus în vedere aspecte în legătură cu modul de aplicare a dispozițiilor de drept material și procesual în Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București (în fond) și al Înaltei Curți de Casație și Justiție (în apel) și a modului în care s-a desfășurat urmărirea penală.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 438 din 18 iunie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie: - sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ., prima instanța motivând respingerea acțiunii pentru un singur motiv, străin de natura cauzei, fără niciun fel de analiză concretă a argumentelor juridice din acțiune si cu aplicarea greșită a normelor de drept material; - instanța nu face nicio analiza concretă referitoare la acțiunea formulată deși în aceasta sunt precizate o multitudine de aspecte ce nu țin de raționamentul logico-juridic al magistratului; - dosarul a fost primit și înregistrat la Curtea de Apel București în data de 21.04.2015, ora 08:33. Rechizitoriul era întocmit în data de 21.04.2015 (oare la ce ora, daca acesta era deja la instanța la ora 08:33?). Nu are legătură raționamentul logico-juridic si independent al magistraților cu imposibilitatea faptică de a întocmai un rechizitoriu de la ora 8 (ora de începere a activității) în 33 de minute, în care s-a făcut si verificarea legalității si temeiniciei de către șeful ierarhic superior si apoi s-a si transportat fizic de la sediul parchetului la sediul instanței; - au fost încălcate dispozițiile legale prin stabilirea primului termen pentru aceeași zi 21.04.2015, ora 16, cu încălcarea dispozițiilor art. 344 alin. (1) C. proc. pen. privind repartizarea aleatorie și cu încălcarea dispozițiilor art. 207 C. proc. pen. privind termenul de minim 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive (care expira în aceeași zi); - s-a invocat atitudinea publică a magistratului care a soluționat cauza penală, în raport de afirmațiile formulate în ședința de judecată cu privire la invocarea nulității; - deși verificarea competenței materiale a instanței era o obligație în camera preliminară, conform art. 342 C. proc. pen. această obligație nu a fost îndeplinita de către judecătorul cauzei; - ulterior camerei preliminare, judecătorul a respins, cu încălcarea art. 100 C. proc. pen., probele relevante propuse de apărare ca: expertiza înregistrării ambientale (care a fost modificată), Hotărârea secției pentru judecători în materie disciplinară nr. 24 J/2016, Decizia nr. 99/R/2016 a Tribunalului MM de respingere a cererii de revizuire a Deciziei nr. 286/14.12.2016 a Tribunalului BN (obiect al mitei), corespondența electronică dintre martorul B. și C., audierea martorei D., audierea numitei C., adresă la Spitalul Penitenciar Poarta Albă (în condițiile în care martorul a arătat că a fost internat de două ori la psihiatrie), adresă la Finanțe (pentru veniturile martorului denunțător, expertizarea înregistrării convorbirii ambientale făcută de SRI și folosită ca probă ce a fost comunicată instanței parțial, menținerea unei probe nule în baza deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale; - a sesizat și atitudinea de intimidare a martorilor, judecătorul permițând procurorului de ședință să permită să declare că va începe urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă; - reaua credință a judecătorului este dovedită și de soluțiile arbitrare privind arestul preventiv și controlul judiciar; - modul în care s-a făcut motivarea sentinței si raportarea la obligațiile pe care le are judecătorul la motivarea unei sentințe nu au fost deloc verificate, fiind considerate o posibilă afectare a independentei acestuia. Desigur ca judecătorul a fost independent la soluționarea cauzei, verificarea modului cum a aplicat dispozițiile legale neinfluențând soluția acestuia (luata deja), insă se contestă modul abuziv, (din rea credința sau cu grava neglijenta) de aplicare a normelor procedurale, aspect pe care legiuitorul -a considerat abatere disciplinara. Daca nu ar putea fi verificat ar însemna ca întreaga activitate a Inspecției Judiciare nu poate fi dusa la îndeplinire. - întreaga motivare a sentinței nu face trimitere la probele pe care le-a analizat, nu arată care și de ce au fost înlăturate unele probe, contrar art. 103 C. proc. pen. și art. 403 lit. c) C. proc. pen., motivarea făcând trimitere la probe care nu există la dosar, respectiv dosare nepublice cu încălcarea prezumției de nevinovăție; - în cuprinsul hotărârii au fost cuprinse expresii și cuvinte nepotrivite, ironice, de natură a leza demnitatea umană, iar modalitatea de stabilire a cuantumului prejudicialului și a cheltuielilor judiciare nu este arătată; - în ceea ce privește faza de apel a cauzei penale, inspecția judiciară nu a făcut nicio verificare asupra aspectelor sesizate, inspectorul formulând o simplă cerere de relații, la care s-a comunicat că domnul judecător a avut o activitate intensă, soluționând dosare complexe și de mare diversitate; - s-a arătat că sesizarea nu privește independenta judecătorilor si nici nu reprezintă o cale de reformare a hotărârilor pronunțate, ci privește modul în care anumiți judecători aplică normele procesuale sau de drept material, iar exemplificările sunt numeroase pentru a se putea verifica si constata si reaua credința sau grava neglijentă a acestora. Cu toate acestea prima instanța în motivarea ei s-a referit doar la independenta magistraților si la dispozițiile legale care reglementează răspunderea magistraților; - s-a invocat modalitatea de administrare a probatoriului, respingerea probelor în apărare și admiterea înscrisurilor depuse de D.N.A. (nu s-a atașat dosarul penal nr. x/2010, nu s-au făcut verificări asupra martorilor, nu s-au solicitat documente justificative pentru a se verifica susținerile martorilor, au fost încălcate dispozițiile art. 122 alin. (2) C. proc. pen. privind audierea martorilor); - completul de apel nu a respectat deciziile CCR, având ca singur mijloc de probă, o înregistrare ambientală făcută de SRI, contrar Deciziei nr. 51/2016 a CCR, nu s-a analizat deloc latura subiectivă a infracțiunii, s-a impus sechestrul asigurator pe o sumă de 20 de ori mai mare decât cea confiscată; - s-a încălcat principiul neagravării situației în propriul apel prin înlăturarea unei agravante însă, cu menținerea cuantumului pedepsei inițiale; s-a realizat o greșită individualizare a pedepsei; - au fost încălcate prevederile art. 406 C. proc. pen., hotărârea fiind redactată într-un termen de 210 zile, în loc de 30 de zile; Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în rejudecare, admiterea acțiunii și în consecință să se dispună anularea Rezoluției din 18.04.2019 si a Rezoluției nr. x/2018 din 25.01.2019.

Apărările formulate în cauză intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, excepție respinsă în ședința publică, ia în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că, astfel cum a reținut și judecătorul primei instanțe, instanței de fond nu i-au fost prezentate temeiuri pentru desființarea rezoluțiilor emise, în concordanță cu atribuțiile legale pe care le are o instanță de contencios administrativ. Actele judiciare emise de judecători sau procurori sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, în cadrul sistemului judiciar, dar nu pot fi desființate de autorități administrative. De lege lata, rămâne la aprecierea inspectorilor judiciari să examineze după o procedură specială anumite nereguli disciplinare și să constate existența sau inexistența indiciilor referitoare la aceste abateri.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin sesizarea înregistrată la Direcția de inspecție judiciară pentru judecători sub nr. x/2018, reclamantul a solicitat efectuarea de verificări/cercetări cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor de drept material și procesual în Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București (în fond) și al Înaltei Curți de Casație și Justiție (în apel) și a modului în care s-a desfășurat urmărirea penală. Verificările prealabile determinate de sesizările formulate au fost efectuate de inspectorul judiciar desemnat, în baza art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Prin Rezoluția de clasare nr. x/2018 din 25.01.2019, inspectorul judiciar a reținut că pentru unele dintre aspectele sesizate este împlinită prescripția răspunderii disciplinare, altele nu pot intra în sfera răspunderii disciplinare pentru că nu s-a reținut exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar altele au legătură cu soluția pronunțată și cu motivarea sentinței. În ceea ce privește modul de derulare a procedurilor în apel, inspectorul judiciar a constatat că acestea nu pot face obiectul verificărilor în raport de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificată. Reclamantul petent a formulat plângere, temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicat și modificată, împotriva soluției de clasare adoptate, care fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-1061. Prin Rezoluția din data de 18 aprilie 2019 (nr. lucrare C19-1061), Inspectorul șef al Inspecției Judiciare a arătat, pe de o parte, că aspectele sesizate țin exclusiv de activitatea de judecată, iar cu privire la aceasta, potrivit doctrinei relevante, obiectul verificărilor nu îl poate constitui raționamentul logico-juridic al magistraților, construit cu ocazia soluționării cauzei, ci doar acele aspecte exterioare acestuia și care au drept consecință înfrângerea normelor de drept substanțial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare, situație care nu se regăsește în privința manierei de soluționare a Dosarului nr. x/2015 al Curții de Apel București (în fond) și al Înaltei Curți de Casație și Justiție (în apel), iar, pe de altă parte, că celelalte aspecte nu au putut fi verificate deoarece au fost considerate ca fiind aspecte ce țin de independentă magistraților, confirmând astfel Rezoluția inspectorului judiciar, potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată. Instanța de fond a reținut că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, precum și că prezentul demers nu se substituie unei proceduri disciplinare, instanța neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiția României, această competență revenind exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege. Prima instanță s-a raportat la cadrul legal și constituțional, făcând trimitere și la jurisprudența Înaltei Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, consemnată în considerentele deciziilor nr. 251/2016 din 11 iulie 2016 și nr. 401/2013 din 30 septembrie 2013, prin care s-a statuat la nivel de principiu că exercitarea unui control asupra legalității sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale (...) nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004. Astfel, examinând Rezoluția de clasare nr. x/2018 din 25.01.2019, curtea de apel a reținut că aceasta cuprinde expunerea în detaliu a faptelor sesizate de reclamant și că analiza efectuată de inspectorul judiciar s-a realizat în raport cu fiecare faptă sesizată, dar cu respectarea principiilor expuse. Totodată, a constatat că soluția pârâtei este motivată rezonabil și că pârâta nu a depășit limitele marjei sale de apreciere, rezultând că neregularitățile invocate de reclamant, sub aspectele în discuție, nu au relevanță în procedura prevăzută de art. 45 și urm. din Legea nr. 317/2004. Analizând sentința recurată în aceste repere, Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat. Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Din această jurisprudență, Curtea reține că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin. (1) obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanța europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine). Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea mai reține și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil. De altfel, se constată că argumentele aduse de recurent pe această cale, sunt comune cu cele invocate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte amintește că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. În concluzie, reiterarea în mod exhaustiv a criticilor formulate în fața inspectorului judiciar, astfel cum sunt acestea expuse în pct. 3 al prezentei decizii, referitor la normele procedural penale încălcate de judecători cu ocazia soluționării cauzei penale, nu se încadrează în acest caz de casare. Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte). Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară poate doar să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării. În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate. Prin urmare, modul în care au fost aplicate dispozițiile art. 344 alin. (1) C. proc. pen. și dispozițiilor art. 207 C. proc. pen. privind stabilirea primului termen de judecată, modalitatea în care a fost stabilită (sau nu a fost verificată) competența materială de soluționare cauzei, modul de administrare a probatoriului, modalitatea de soluționare a măsurilor asiguratorii, a măsurilor preventive, a laturii subiective a infracțiunii, a individualizării și aplicării pedepselor în fond și în calea de atac, și, în general a concluziilor și a modului în care au fost redactate hotărârile judecătorești, excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de instanțe. Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană, sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. În cauză, recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret verificarea operațiunilor de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată. Elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele horărârilor reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.