Decizia nr. 2355/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1342/2022 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28.04.2022 sub nr. x/2022, astfel cum a fost modificată la data de 17.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Notificării nr. x/28.03.2022 emisă de pârâtul Serviciul de Protecție și Pază până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, ce formează obiectul dosarului nr. x/2022

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1342 din 29 iunie 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ a hotărât următoarele: "Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale. Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate privind: - art. 2 alin. (1), lit. t) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în măsura în care se interpretează în sensul că instanța de contencios administrativ nu poate dispune suspendarea executării unui act administrativ, atunci când există o îndoială serioasă în privința constituționalității actului cu putere de lege în baza căruia a fost emis actul administrativ; - Legea nr. 243/2021; - art. 1 alin. (3) din Legea nr. 406/2001, în privința sintagmei "și nici persoana despre care s-a constatat definitiv că a avut calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia." Respinge cererea de suspendare a executării formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază S.P.P., ca neîntemeiată." Anterior, prin încheierea din data de 29 iunie 2022 aceeași Curtea de Apel București a respins cererea de recuzare a domnului judecător B. formulată de petentul C., în cauza privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul de Protecție și Pază S.P.P., ca neîntemeiată.

Recursurile exercitate în cauză 3.1 Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea cererii de suspendare a executării, astfel cum a fost formulată și precizată. În motivarea recursului s-a arătat că, desi în mod judicios prima instanță a reținut îndeplinirea condiției pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea 554/2004, este eronată concluzia potrivit căreia nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, fiind greșit applicate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004, cee ace este de natură a atrage incidența cazului de casare prev de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A motivate recurentul reclamant crioticile formulate prin aceea că în mod greșit prima instanță și-a limitat analiza numai la motivele de legalitate, înțelese ca raport de conformitate între actul administrativ și normele infra-constituționale. Prima instanță a reținut că recurentul-reclamant nu a identificat o dispoziție constituțională care să îi confere în mod direct dreptul la pază și protecție după expirarea mandatului și care să excludă vreo condiționare de tipul celei impuse prin Legea 243/2021, drept pentru care aparența de nelegalitate a notificării trebuia analizată numai în raport cu dispozițiile Legii nr. 406/2001, în baza cărei a fost emisă (forma în vigoare la 28.03.2022). A arătat recurentul că aparența de neconstituționalitate ar putea fi luată în considerare în analizarea existenței unui caz bine justificat. Asigurarea supremației Constituției nu se limitează la simpla stare de conformitate abstractă între normele constituționale și normele infra-constituționale, ci toate acțiunile autorităților statului trebuie să se încadreze în limitele stabilite prin Legea fundamentală. Instanțele judecătorești au dreptul și îndatorirea de a garanta respectarea ordinii constituționale, nefiind justificată limitarea aparenței analizei de constituționalitate numai în raport cu normele constituționale care sunt suficient de detaliate la nivelul textului Legii fundamentale. Deși normele constituționale au o anumită generalitate, acest character nu le înlătură aplicarea într-un anumit raport juridic litigios. Prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004 nu conțin vreo circumstanțiere cu privire la elementele referitoare la "starea de drept", care pot fi luate în considerare de instanța de contencios administrativ sesizată cu o cerere de suspendare. În mod eronat prima instanță a concluzionat că aceste dispoziții din Legea 554/2004 impun numai verificarea stării de legalitate (înțeleasă ca raport de conformitate între actul administrativ și dispozițiile infra-constituționale), iar nu și a stării de constituționalitate (înțeleasă ca raport de conformitate între actul administrativ și dispozițiile constituționale). În realitate, art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004 trebuie să fie interpretat în corelare cu celelalte definiții date prin această lege. Noțiunea de "drept vătămat" este definită prin art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea 554/2004 ca fiind "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce atingereprintr-un act administrativ". Așadar, inclusiv legiuitorul a admis că un act administrativ poate aduce atingere direct unui drept prevăzut de Constituție. Deși unele drepturi prevăzute de Constituție necesită o dezvoltare infra-constituțională, pentru a stabili cu exactitate conținutul lor concret, acest aspect nu înlătură posibilitatea instanței de a verifica inclusiv starea de constituționalitate a actelor administrative. A mai arătat recurentul că modalitatea în care prima instanță a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004, în sensul limitării posibilității verificării aparenței de neconstituționalitate numai la situația în care există o normă constituțională care a fost în mod vădit încălcată, lipsește cetățenii de unicul mijloc procedural prin care pot solicita instanței de contencios administrativ o protecție jurisdicțională efectivă în raport cu normele constituționale. În acest sens, se impune a se reține că cetățenii nu au acces direct la Curtea Constituțională, ci numai prin mijlocirea instanțelor judecătorești. Sesizată cu o cerere de anulare a unui act administrativ, instanța judecătorească nu va putea dispune anulare actului pentru motivul că legea în temeiul căreia a fost emis este neconstituțională, pentru că un asemenea demers ar însemna înlăturarea prezumției de constituționalitate direct de către instanța de judecată. Însă, situația este cu totul alta atunci când instanța de judecată este sesizată cu o cerere de suspendare a executării unui act administrative. Dispunând măsura vremelnică a suspendării executării actului administrativ, instanța de contencios administrativ nu face altceva decât să protejeze ordinea constituțională. Chiar în ipoteza în care Notificarea nu "ar intra în conflict direct cu vreo dispoziție constituțională", astfel cum acest conflict direct a fost înțeles de prima instanță, nu se poate nega faptul că există o puternică aparență de neconstituționalitate a actului administrativ, aparență care rezultă din vădita aparență de neconstituționalitate a legii în baza căruia a fost emis actul a cărui suspendare a fost solicitată. Vădita aparență de neconstituționalitate a legii care a stat la baza actului administrativ atacat rezultă din aceea că Legea nr. 243/2021 a fost adoptată cu încălcarea art. 63 alin. (5) din Constituție României, fiind evident faptul că propunerea legislativă nu era înscrisă pe ordinea de zi a Parlamentului precedent la momentul constituirii legale a noului Parlament astfel că procedura legislativă nu putea continua, Legea nr. 243/2021 fiind neconstituțională în ansamblul său. Totodată, Legea nr. 243/2021 a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (3) - (5) din Constituția României, art. 16, art. 61 și art. 147 din Constituția României, fiind adoptată special pentru sancționarea reclamantului, astfel cum rezultă cu evidență din stenogramele ședinței Camerei Deputaților din data de 7 septembrie 2021. De asemenea, Legea nr. 243/2021 și art. 1 alin. (3) teza a IlI-a din Legea nr. 406/2001 sunt neconstituționale în măsura în care se aplică persoanelor care au dobândit drepturile prevăzute de Legea nr. 406/2001 anterior intrării în vigoare a Legii nr. 243/2021 din cauza faptului că se încalcă principiul neretroactivitătii legii. Prin adoptarea Legii nr. 243/2021, Parlamentul și-a asumat rolul de instanță de judecată, stabilind sancțiuni ope leșis, fără a permite individualizarea sancțiunii, cu încălcarea principiului egalității în fața legii. A mai invocate recurentul că în mod eronat instanța de fond nu a avut în vedere că Notificarea a cărei suspendare a fost solicitată încalcă principiul neretroactivității, tot astfel cum este eronată concluzia potrivit căreia dreptul la pază și protecție nu reprezintă "un drept unic, cu executare instantanee, ci constă într-o succesiune de drepturi, care se dobândesc si se exercită zi de zi, pe măsura trecerii timpului și numai dacă persoana în cauză îndeplinește, condiții prevăzute de legea în vigoare în fiecare din aceste zile" Existenta dreptului nu trebuie confundată cu exercițiul acestuia. Dreptul la protecție și pază este un drept unic, pe care subiectul activ l-a dobândit la încetarea mandatului de Președinte al României, în condițiile prevăzute de lege la acel moment. Modificarea condițiilor în care subiectul activ ar putea să solicite subiectului pasiv să aibă o anumită conduită nu reprezintă altceva decât o modificare a dreptului cu caracter retroactiv. Referitor la aceea că Legea 243/2021 ar trebui să se aplice doar mandatelor de Președinte care vor înceta după intra după intrarea ei în vigoare, a arătat că aprecierea caracterului retroactiv al unei norme juridice trebuie să fie făcută în acest caz în funcție de faptul juridic de care legea leagă anumite consecințe, iar acest fapt juridic nu poate fi decât încetarea mandatului de Președinte prin ajungerea la termen. Odată îndeplinite condițiile pentru a beneficia de acele drepturi, reglementarea ulterioară a unor noi condiții cu consecința pierderii drepturilor de către o persoană nu poate avea decât caracter retroactiv. Faptul că "prestațiile anterioare" nu sunt afectate nu este un element care prin sine să conducă la concluzia că legea nu rețroactivează. În continuare, recurentul a invocate lipsa motivării actului administrative, arătând că desi actul se referă la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, aceste referiri nu constituie motivare. Motivarea Notificării nr. x/28.03.2022, atât în fapt, cât și în drept, era necesară mai ales prin raportare la efectul pe care actul administrativ îl produce, reprezentat de suprimarea dreptului la pază și protecție al recurentului-reclamant, în calitate de fost Președinte al României. S-a mai invocate faptul că actul contestat nu face referire la măsura adoptată în concret și la modul de aducere la îndeplinire a acesteia, lipsind analiza proprie a emitentului cu privire la necesitatea adoptării. Totodată, în susținerea cazului bine justificat a fost invocată neindicarea nominală a persoanei care a semnat Notificarea și nerespectarea Legii 191/1998, arătând recurentul că semnarea actului administrativ reprezintă condiția de formă prin care se atestă autenticitatea acestuia, iar Lipsa indicării nominale a persoanei care a semnat Notificarea dă naștere unei puternice aparente de nelegalitate a Notificării. La dosarul cauzei nu există vreo probă din care să rezulte cine și cum a luat decizia exteriorizată prin Notificarea nr. x/28.03.2022 si de unde rezultă competența legală a funcționarului din cadrul SPP de a semna actul administrativ a cărui suspendare o solicităm. Notificarea nr. x/28.03.2022 nu a fost emisă de Consiliul Director care este organul deliberativ conform art. 10 alin. (1) din Legea 191/1998. Chiar dacă s-ar admite competența Directorului SPP de a emite actul administrativ, actele Directorului SPP sunt ordinele și instrucțiunile, acesta nu poate delega luarea deciziilor. Din probele existente la dosarul cauzei nu rezultă cine a luat decizia retragerii protecției pentru un fost șef de stat al României, respective din cuprinsul Notificării nr. x/28.03.2022 nu rezultă că persoana care a semnat Notificarea nr. x/28.03.2022 a semnat în numele Directorului SPP și/sau în numele Colegiului Director sau chiar în nume propriu, fiind imposibil de stabilit în ce temei juridic putea respectiva persoană să angajeze instituția SPP prin semnarea actului administrative. Argumentele reținute de prima instanță nu sunt de natură să înlăture aparența de nelegalitate a Notificării. Chiar dacă SPP își asumă Notificarea, în lipsa unor clarificări neechivoce din partea SPP, susținute de probe concrete, persistă o îndoială serioasă cu privire la cine a luat decizia retragerii protecției pentru un fost șef de stat al României. Se mai arată în recurs că Notificarea nr. x/28.03.2022 a fost emisă în absența efectuării testului de necesitate și de proporționalitate reglementat de art. 9 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrative. Totodată, referitor la aceea că interdicția impusă de art. 1 alin. (3) din Legea 406/2001 este "necondiționată și trebuie aplicată ca atare, fară a permite vreun examen de proporționalitate/oportunitate, neexistând nici un fel de marjă de apreciere a Serviciului de Protecție și Pază și nicio putere discreționară a acestuia", a arătat reclamantul că nicăieri în cuprinsul notificării atacate, emitentul acesteia nu arată în concret care sunt interesele implicate, care este impactul notificării asupra acestor interese, care este raționamentul în considerarea căruia emitentul a apreciat că se impune emiterea actului în detrimentul intereselor vreuneia dintre părțile implicate, care este interesul public identificat și avut în vedere în procesul de evaluare etc. Mecanismul instituit prin art. 9 din Codul administrativ presupune ca organul emitent al actului să identifice și să indice interesele potențial afectate de adoptarea respectivului act (inclusiv interesul public vizat de emiterea notificării), urmând ca apoi să prezinte motivat în ce rezidă necesitatea emiterii notificării și modalitatea în care s-a păstrat un echilibru din punctul de vedere al efectelor generate, raportat la interesele identificate. Numai în temeiul unui astfel de examen comparativ, de proporționalitate, cu privire la interesele potențial afectate și numai în considerarea implicațiilor emiterii actului administrativ, autoritatea publică poate ajunge la concluzia necesității adoptării acestui tip de act administrativ, necesitatea emiterii acestuia fiind expres reglementată de art. 9 din Codul administrativ și trebuind stabilită, mai presus de orice dubiu, de către emitent. Din simpla lectură a notificării a cărei suspendare se solicită, niciuna dintre aceste etape procedurale nu a fost îndeplinită, fapt care constituie un puternic indiciu al nelegalității actului administrativ atacat. 3.2 La rândul său, C. a declarat recurs împotriva încheierii din data de 29 iunie 2022 și împotriva sentinței civile nr. 1342 din 29 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, solicitând casarea acestora și rejudecarea pe fond a cauzei.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Serviciul de Protecție și Pază a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. În apărare, intimatul a arătat că instanța de fond a analizat și a reținut corect că nu poate fi vorba de retroactivitatea aplicării legii întrucât hotărârea prin care s-a constatat calitatea de lucrător/colaborator al Securității a rămas definitivă ulterior momentului intrării în vigoare a Legii 243/2021, prin care au fost modificate și completate dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea 406/2001, drept pentru care sunt aplicabile dispozițiile legii în forma modificată, această situație încadrându-se perfect în ipoteza normei cuprinse în art. 6 alin. (5) din C. civ., potrivit căreia: "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare". Referitor la nerespectarea atribuțiilor organelor competente ale S.P.P. în emiterea notificării, a arătat intimatul cîă potrivit Legii 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, cu modificările și completările ulterioare, există la nivelul instituției Consiliul Director, ale cărui atribuții sunt în special de ordin decizional cu privire la problematica organizării și funcționării instituției și nicidecum referitoare la modul de îndeplinire al misiunilor. "Notificările" sunt motivate în fapt și în drept, fiind invocat atât actul normativ în baza căruia au fost ridicate măsurile de protecție cât și hotărârea instanței care a stat la baza aplicării legii. Toate afirmațiile făcute în cererea de chemare în judecată referitoare atribuțiile Consiliului Director sunt simple supoziții și un mod eronat de interpretare a legii. Referitor la semnarea notificării, a arătat că a depus la instanța de fond, adresa nr. x din 20.05. 2022 prin care a confirmat că adresa este emisă de către Serviciul de Protecție și Pază și semnată de către o persoană împuternicită de către directorul instituției, motiv pentru care correct a fost înlăturat acest motiv de nelegalitate. În cauză nu se impune efectuarea unui test de necesitate, deoarece legea este cea care oblige la măsuri de ridicare a protecției pentru fostul președinte, domnul A..

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor 5.1 În privința recursului declarat de C., cu privire la care se va analiza cu prioritate excepția nulității, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(1)Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ. (2) În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON.", iar dispozițiile art. 33 alin. (1) din același act normativ statuează în mod expres că "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege". În acest sens sunt și dispozițiile art. 148 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora: "Cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, dacă legea nu prevede altfel", precum și dispozițiile art. 197 din același cod care prevăd în mod expres că "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii." Din analiza textelor de lege sus citate, rezultă obligația recurentului de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul datorat, astfel încât prin rezoluția din 16.11.2022 s-a dispus comunicarea către aceasta a obligației de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON. De asemenea, conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea obligată poate formula cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, însă recurentul nu a folosit acest mijloc procesual reglementat de norma specială menționată. Înalta Curte constată că până la termenul de judecată acordat, deși a fost legal citat cu mențiunea de a achita taxa judiciară aferentă recursului promovat, astfel cum rezultă din dovezile/procesele-verbale de înmânare a actelor de procedură de la filele x, recurentul C. nu a respectat cerința prevăzută de dispozițiile art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât va admite excepția nulității și va aplica sancțiunea anulării căii de atac. 5.2 Examinând legalitatea sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate de recurentul- reclamant A. și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, text indicat ca temei juridic al cererii de suspendare, condițiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri sunt cele reglementate de art. 14 din același act normativ, acestea impunând justificarea existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente. Instanța de recurs va reține că în ceea ce privește condiția pagubei iminente, care a fost reținută a fi îndeplinită în cauză de instanța de fond, părțile nu au formulat critici de nelegalitate în recurs, astfel că dezlegările instanței de fond nu se impun a fi verificate în calea de atac. În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, se va reține că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, reprezintă caz bine justificat "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrative". În speță, în susținerea îndeplinirii acestei condiții de admisibilitate, atât în fața instanței de fond cât și mai apoi, în recurs, recurentul-reclamant a invocat faptul că aparența de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită trebuie cercetată atât prin raportare la conformarea acestuia dispozițiilor din actul de rang supeerior cât și prin raportare la eventuala nerespectare a prevederilor constituționale. Sub acest aspect, în dezacord cu susținerile recurentului din recurs, instanța de control judiciar va observa că textul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la aparența de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, iar nu la aparența de neconstituționalitate a acestuia. Verificările sub aspectul legalității presupun, de regulă, în accepțiunea art. 14 din Legea nr. 554/2004, cenzurarea la nivel de aparență a actelor administrative prin raportare la lege, respectiv existența unei concordanțe între actul juridic cu forță inferioară și actul de rang superior, care este legea. În speță, se va observa că recurentul reclamant a invocat critici în legătură cu încălcarea unor drepturi recunoscute de Constituția României, care vizează însă în mod direct actul normativ în baza căruia a fost emisă Notificarea și, doar indirect, acestă Notificare, a cărei suspendare se solicită. Or, în considerarea celor anterior menționate, în lipsa unei constatări a neconstituționalității actului de rang superior, nu se poate susține în mod valid că se întrevede o aparentă nelegalitate a actului de rang inferior, emis în baza acestuia. Ceea ce urmărește recurentul reclamant este ca instanța de contencios administrativ să se pronunțe asupra unei aparențe de neconstituționalitate a actului de rang superior, cu efecte asupra actului de rang inferior, în lipsa unor reglementări care să îi permită acest lucru. Astfel, spre deosebire de situația nelegalității, când instanțele de judecată au competențe în evaluarea unei aparente vicieri a legalității actului cu consecința înlăturării acestuia din ordinea juridică, cu caracter temporar, până la pronunțarea instanței de fond, criticile de neconstituționalitate nu pot fi valorificate în fața acelorași instanțe, tocmai datorită faptului că cenzurarea constituționalității actului de rang superior este de competența exclusivă a Curții Constituționale. De asemenea, legiuitorul nu recunoaște nici posibilitatea constatării unei aparențe de neconstituționalitate, cu consecința stopării efectelor produse de actul normativ criticat, având în vedere că prezumția de constituționalitate subzistă până la evaluarea conformității actului cu Constituția României de către Curtea Constituțională, care se va pronunța prin decizie în acest sens, iar până la acest moment actul normativ produce efecte depline, care de altfel nici nu pot fi înlăturate din ordinea juridică cu caracter retroactiv, în ipoteza constatării neconstituționalității, decât în anumite condiții. Așadar, sunt corecte și se impun a fi menținute concluziile curții de apel, potrivit cărora aparența de legalitate a Notificării trebuie analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 406/2011, în baza căreia a fost emisă, astfel cum a fost aceasta modificată prin articolul unic al Lergii nr. 243/2021. O situație aparte, cu caracter excepțional, ar putea fi imaginată în ipoteza în care, astfel cum corect a observat instanța fondului, chiar actul administrativ de rang inferior a cărui suspendare se solicită ar nesocoti, în mod direct prevederi constituționale suficient de clare și bine conturate, pentru aplicarea cărora nu ar fi necesară o reglementare suplimentară la nivel infra-constituțional. Însă o astfel de situație nu este incidentă speței, în condițiile în care nu se identifică în cauză o prevedere constituțională de natură a conferi recurentului-reclamant dreptul la protecție și pază după expirarea mandatului de președinte, lipsit de orice condiționari, dreptul în sine în executarea căruia a fost emis actul de rang inferior fiind reglementat prin Legea nr. 406/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 243/2021. Nu se identifică în Constituția României acel drept la care se recurentul face referire în recurs, prin trimiteri la dispozițiile art. 2 alin. alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004, care să fi fost vătămat ca urmare a emiterii Notificării și care să atraga necesitatea aplicării dispozițiilor art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește aparența de nelegalitate a Notificării rezultând dintr-o încălcare a principiului neretroactivității, Înalta Curte urmează a constata că aceste critici sunt nefondate și se impun a fi respinse. Contrar aprecierilor recurentului-reclamant, în acord cu constatările instanței de fond, se va reține la nivel de aparență că Notificarea emanând de la intimat vizează executarea obligațiilor de pază și protecție pentru viitor, aceasta nedispunând nicio măsură cu privire la prestațiile deja executate. În recurs, recurentul a încercat să acrediteze ideea potrivit căreia dreptul la protecție și pază este unul unic, care a fost dobândit la încetarea mandatului de Președinte al României, iar modificarea condițiilor de exercitare a obligațiilor de pază și protecție nu reprezintă altceva decât o suprimare retroactivă a dreptului însuși. Înalta Curte va înlătura aceste susțineri, observând că Notificarea ce face obiect al suspendării are drept obiect executarea obligațiilor de pază și protecție. Altfel spus, conținutul acesteia nu are legătură cu momentul nașterii drepturilor, ci cu derularea în timp a raporturilor juridice ce au luat naștere în baza legii și au fost ulterior modificate pentru viitor, tot prin lege. Or, din această perspectivă, se va reține că în condițiile în care actul administrativ privește modul de executare în timp a unor obligații legale, în mod corect instanța de fond a concluzioonat în sensul că executarea nu a fost uno ictu, astfel că modificarea condițiilor de executare pentru viitor nu este, la nivel de aparență, de natură a afecta principiul neretroactivității. În realitate, paza și protecția fostului președinte reprezintă prestații succesive, ce pot fi supuse modificărilor în timp, prin lege, iar atâta timp cât prestațiile anterioare rămân pe deplin câștigate nu are loc o aplicare retroactivă a legii de modificare. O altă critică de aparentă nelegalitate invocată de recurentul-reclamant privește lipsa motivării actului administrativ, în recurs arătându-se că este nelegală aprecierea potrivit căreia simpla trimitere la sentința curții de apel București ar reprezenta motivare suficientă. Înalta Curte va înlătura și aceste critici ale recurentului, observând că sunt corecte concluziile din considerentele sentinței recurate, potrivit cărora trimiterile la decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul nr. x/2019, prin care a fost respins recursul împotriva sentinței civile nr. 471/20.09.2019 a Curții de Apel București, satisfac cerințele de motivare. În acest sens, urmază a se avea în vedere că în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București recurentul-reclamant a avut calitate de parte, astfel că nu poate pretinde în mod valid că prin trimiterea la hotărârile pronunțate în acest dosar acesta nu ar cunoaște cauza încetării prestării serviciilor de pază și protecție. Respectarea obligației de motivare a actului administrativ este esențială pentru protejarea cetățenilor împotriva actelor abuzive ale autorității publice, dar și pentru asigurarea dreptului acestora la apărare și la o corectă informare. Observând Notificarea a cărei suspendare se solicită, instanța de recurs va concluziona în sensul că niciuna dintre garanțiile anterior menționate nu este, cel puțin la nivel de aparență, nerespectată, câtă vreme recurentul-recalmant a avut cunoștință de hotărârile care au constatat incidența unei cauze de încetare a prestării serviciilor de pază și protecție, iar pe de altă parte acesta avea obligația de a cunoaște și care sunt condițiile prevăzute delege pentru continuarea prestării acestor servicii, neputând invoca în mod valid că nu ar fi cunoscut modificările aduse prin Legea nr. 243/2021 la Legea nr. 406/2001. În ceea ce privește lipsa unei analize de proporționalitate, care să justifice adoptarea măsurii, Înalta Curte va reține că această chestiune presupune o analiză pe fondul legalității actului administrativ a cărui suspendare se solicită, fiind în legătură directă cu analiza condițiilor de aplicare a dispozițiilor art. 1 alin 3 din Legea nr. 406/2001, cu modificările actului normativ din anul 2021, precum și a prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 57/2019. Or, în considerarea prevederilor art. 14 din legea nr. 554/2004, în analiza condiției cazului bine justificat nu se vor efectua verificări de fond asupra legalității actului administrativ, astfel de verificări nefiind compatibile cu procedura suspenării executării acestuia. Pe de altă parte, la nivel de aparență, urmează a se constata că modificările aduse Legii nr. 406/2001 prin Legea nr. 243/2021 nu recunosc un drept de apreciere al emitentului Notificării pentru încetarea prestării serviciilor de pază și protecție în favoarea prestatorului, de la momentul apariției situației de exceptare reglementată prin actul normativ, aspect corect reținut de instanța fondului. În ceea ce pivește criticile referitoare la neindicarea persoanei care a semnat Notificarea a cărei suspendare a fost solicitată, Înalta Curte va reține că deși actul nu indică în mod explicit persoana semnatară, totuși acesta este semnat, poartă ștampila emitentului iar în fața instanței de fond au fost aduse precizări în sensul că Notificarea a fost semnată de Șeful secției Jutridice din cadruil Serviciului de Protecție și Pază. Înalta Curte va reține că prin cererea de recurs, deși recurentul reclamant nu contestă existența semnăturii în conținutul actului administrativ, totuși invocă drept caz bine justificat lipsa semnăturii, ca urmare a imposibilității identificării semnatarului și a mandatului acordat acestuia. Însă, va reține instanța de recurs că, la nivel de aparență, în procedura reglementată de art. 14 din legea nr. 554/2004, o astfel de critică de aparentă nelegalitate ar putea face obiect al verificărilor doar în ipoteza în care s-ar putea identifica un text de lege care să impună, drept condiție de legalitate a actului administrativ, indicarea nominală a persoanei care aplică semnătura. Or, în cauză nu se poate reține lipsa unei semnături, care în mod evident există în conținutul actului, tot astfel cum nu se identifică un text de lege care să oblige autoritatea emitentă la identificarea prin nume și prenume a persoanei semnatare a Notificării. Pe cale de consecință, nu există, la nivel de aparență, indicii de nelegalitate în ceea ce privește Notificarea, iar chestiunile referitoare la competența legală a semnatarului, prin raportare la lipsa unui mandat pentru semnare acordat în mod valabil de Consiliul Director al autorității emitente, pot face obiect al verificărilor exclusiv doar în procedura de anulare a actului administrativ, fiind chestiuni de fond ce pot fi analizate în această procedură, iar nu cu ocazia soluționării cererii întemeiate pe art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În final, în ceea ce privește nerespectarea procedurii prealabile emiterii actului, reglementată de dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, instanța de recurs uremază a reține că și aceste critici au fost în mod legal înlăturate de instanța de fond, urmând a observa cu prioritate că necesitatea parcurgerii procedurii din Codul administrativ, utilitatea unei astfel de proceduri în raport de limitele de apreciere ale organului emitent permise de Legea nr. 406/2001, cu modificările ulterioare, reprezintă verificări de fond specifice acțiunii în anulare, la nivel de aparență, astfel cum anterior s-a arătat, analiza de proporționalitate apărând inutilă în raport de dispozițiile exprese ale articolului unic al Legii nr. 243/2021, care sunt clare și previzibile sub aspectul efectelor pe care le produc. În consecință, Înalta Curte va reține că în mod legal instanța de fond a constatat că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ, sentința recurată fiind dată cu corecta interpretare a prevederilor art. 14, 15 și art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Pentru toate aceste motive, observând că aspectele analizate de instanța fondului referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente nu se impun a fi verificate în recurs, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul promovat de recurentul-reclamant, ca nefondat.