ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2318/2022

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2019 sub dosar nr. x/2019 rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), anularea deciziei FGA nr. 20571 din data de 04.07.2019 în sensul admiterii cererii de plată nr. x/16.04.2019 și acordarea de despăgubiri ca urmare a evenimentului rutier suferit.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 977 pronunțată în data de 12 decembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (nouă) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 977 pronunțată la 12 decembrie 2019 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (nouă) a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac recurentul reclamant a susținut umrătoarele. - Instanta de fond a respins contestatia dând eficienta apărărilor intimatei pe aspectul tardivității cererii de acordare a despagubirilor. Dupa o lungă motivare pe aspectul tardivitatii cererii de despăgubiri, instanta de fond a respins contestația ca nefondata, fără a analiza si celelalte aspecte ale contestatiei si, implicit, a cererii de despagubiri. Procedând astfel, instanta de fond a pronuntat o hotarare netemeinica si nelegala. Înmvederează ca Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că procedura care se desfășoară în fata Fondului de garantare a asiguraților este o procedură administrativă și nu una jurisdicțională (caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent Și terț față de părțile procedurii) ca să aibă caracter facultativ — în sensul art. 21 alin. (4) din Constituție. Fiind un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de drept public, scopul Fondului este plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători fată de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile. În cadrul acestei proceduri, Fondul se pronunță deopotrivă, asupra despăgubirilor materiale și morale, asemănător situatiei în care asupra acestora s-ar fi pronunțat asigurătorul (intrat în procedura falimentului), cu observarea condițiilor rezultate din contractele de asigurare, iar ulterior epuizării procedurii prealabile, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei organului administrativ partea interesată are deschisă calea contestației în instanță. (Decizia nr. 2174 din data de 30 mai 2018 pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect acțiune în despăgubiri). In acest context, instanta de fond ar fi trebuit sa se pronunte si asupra temeiniciei pretentiilor sale. Cu privire la tardivitatea cererii de despagubiri arată că potrivit art. 8, 18 alin. (1) și art. 20 din Norma nr. 24/2019 privind Fondul de garantare a asiguraților publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 839 din 16 octombrie 2019 emitent Autoritatea de Supraveghere Financiară — ASF cererea sa de plată putea fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, iar dreptul său de creanță sub aspectul existentei/inexistentei lui urma sa fie stabilit pe calea procedurii judiciare. Daca instanta de fond a considerat ca dreptul saău de creanta nu este sustinut prin probe, trebuia sa fi respins contestatia ca inadmisibila sau neîntemeiată. In schimb, instanta de fond, criticand sustinerile sale pe aspectul notelor de calcul si altele asemenea, purcede la un calcul regresiv al termenului de 90 de zile. O examinare atenta a dreptului dedus judecatii putea sa conduca la stabilirea corecta a existentei dreptului de creanta (daune morale si materiale), de la data hotararii judecatoresti urmand a curge termenul de 90 de zile. Acesta a fost sensul contestatiei, explicand toate suferintele fizice si de ordin moral care continua sa se manifeste si în prezent, la mult timp de la producerea accidentului. Fata de aceste suferinte, a considerat ca suma acordata de FGA este total neîndestulătoare, solicitând o suplimentare a acesteia, deoarece calvarul său nu s-a terminat. Instanta de fond nu s-a aplecat deloc asupra sustinerilor sale, a respins si cererea de probatoriu pe care a formulat-o, limitandu-se a verifica daca a depus cererea de despagubiri in termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 215/2013. În lumina prevederilor art. 21 alin. (1), art. 24, art. 27 din Legea nr. 215/2013 solicită a se constata că nu este încă în posesia unui titlu executoriu, deoarece instanta de fond a refuzat practic sa se pronunte asupra temeiniciei pretentiilor sale. In acest mod, nu mai sare deschisa nicio cale pentru realizarea drepturilor sale. Afectarea dreptului meu la sanatate, la munca, la viața de familie urmând a rămâne fara nicio sanctiune, inclusiv de ordin pecuniar, sumele derizorii platite de FGA echivalând cu un refuz de a repara prejudiciile suferite prin săvârșirea faptei ilicite, obligație care ii revine in temeiul legii. Mai arată ca odată ce ar fi posesia unui titlul executoriu, nimic nu ar împiedica FGA sa se înscrie cu această sumă la masa credală, cu atât mai mult cu cât, procedura falimentului societății B. S.A.. se afla încă în faza înscrierii creanțelor în tabelul preliminar. Pentru cele arătate, consideră că soluția de respingere a cererii sale este netemeinica si nelegală, impunându-se trimiterea cauzei la instanța de fond pentru administrarea de probe si a examinarii cauzei sub toate aspectele.

Apărări formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare în cuprinsul căreia în principal, a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarile intimaților, Înalta Curte apreciază că excepția nulității recursul și recursul sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește excepția nulității recursului aceasta este nefondată și va fi respinsă ca atare. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul – pârât Fondul de Garantare a asiguraților, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant, prin cererea de recurs, a formulat critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, se reține că instanța de contencios administrativ a fost investită cu verificarea legalității Deciziei nr. 20571 din data de 4 iulie 2019. Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei FGA nr. 20571/04.07.2019 în sensul admiterii cererii de plată nr. x/16.04.2019 și acordarea de despăgubiri ca urmare a evenimentului rutier suferit la data de 13 aprilie 2016. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență că, aspectele vizate sub aspectul daunelor materiale privesc în totalitate chestiuni mult anterioare datei de 11.01.2019, anume din perioada anilor 2016 – 2017, astfel că orice prejudiciu pretins în legătură cu acele împrejurări nu respectă termenul de 90 de zile de la art. 14 din Legea nr. 213/2015. Instanța de fond a reținut totodată că, în precedent reclamantul a adresat FGA o altă cerere în scopul acordării despăgubirilor materiale și morale în urma accidentului rutier din 13.04.2016, soluționată prin decizia FGA nr. 14670/17.05.2018 în sensul recunoașterii sumei de 148 RON cu titlu de daune materiale și a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale. Nemulțumit de modul de soluționare a cererii sale de plată de către FGA, reclamantul a contestat decizia nr. 14670/17.05.2018, solicitând în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București majorarea sumelor respective, reieșind indicarea unei evaluări de 100.000 euro. Prin sentința civilă nr. 1696/10.05.2019, Curtea de Apel București a respins acea cerere de chemare în judecată ca nefondată. S-a mai observat că, în conținutul cererii de chemare în judecată, reclamantul a contestat inclusiv soluțiile din precedent, anume cea emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și cea pronunțată de Curtea de Apel București. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Recurentul-reclamant susține, în esență, că instanta de fond nu s-a aplecat deloc asupra sustinerilor sale, a respins si cererea de probatoriu pe care a formulat-o, limitându-se a verifica daca a depus cererea de despăgubiri în termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 215/2013. În speță, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative și nu contencioase, astfel încât regulile stabilite de C. proc. civ. nu au incidență asupra dreptului material substanțial invocat de reclamanți ca temei al pretențiilor lor. Înalta Curte precizează că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra excepțiilor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a pricinii (art. 248 alin. (1) C. proc. civ.), respectiv excepțiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului pretenției deduse judecății și dacă se găsesc întemeiate, judecata nu mai continuă. În acest context criticile recurentului – reclamant sub aspectul că instanța de fond, chiar dacă a verificat tardivitatea, trebuia să se pronunțe și pe fondul cauzei sunt nefondate. Înalta Curte nu poate reține criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind la data nașterii dreptului de creanță și natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 215/2015, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări… ". Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție. Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar și necontestate de părți, dreptul de creanță al reclamantului a fost stabilit la data de 24.07.2017, prin prisma raportului de expertiză medico-legală nr. x/24.07.2017, el putând solicita daune morale până la data de 28.12.2017, în timp ce acesta a înregistrat cererea la data 16.04.2019. Prin urmare, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății B. S.A., a fost recunoscut dreptul reclamantului la despăgubire, împrejurare care a atras incidența prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte constată, de asemenea, că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu – secția a II-a Civilă, rămasă definitivă la data de 17.03.2017. În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 16.06.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri, cu excepția prejudiciilor ulterioare pentru care curge un termen distinct de 90 de zile de la data producerii lor. Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță. În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări constatate ulterior acelui moment, a început să curgă din data de 24.07.2017 (raportul de expertiză fiind definitivat la 28 septembrie 2017) până la data de 28.12.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditorul trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererea de acordare despăgubiri. Instanța de recurs reține că, în cauză cererea de plată adresată de reclamant la data de 16.04.2019 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Așa fiind, constată instanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor lor, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Totodată, Înalta Curte reține că prin sentința nr. 1696/10.05.2019 a Curții de Apel București, definitivă prin respingerea recursului, s-a respins acțiunea în anulare formulată de recurentul din prezenta cauză împotriva deciziei FGA nr. 14670/17.05.2018 prin care i-au fost acordate despăgubiri pentru același eveniment rutier. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.