ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2010/2023

Ședința publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 06 mai 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea Rezoluției inspectorului-șef nr. C19-876/29.03.2019 și a Rezoluției de clasare din 27 decembrie 2018, pronunțată în cauza nr. x/2018 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Inspecția Judiciară la trimiterea reclamației spre soluționare comisiei de evaluare profesională din cadrul Curții de Apel Târgu Mures și la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 30 ianuarie 2020, luând în considerare circumstanțele concrete ale speței, în conformitate cu prevederilor art. 78 C. proc. civ. (în referire la art. 161 din Legea nr. 554/2004), s-a admis cererea de introducere în cauză a celor trei judecători vizați de sesizarea disciplinară și destinatari ai rezoluției atacate, B., C. și D., în calitate de pârâți.

Prin sentința civilă nr. 491 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. și a respins în consecință acțiunea exercitată în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa capacității procesuale de folosință;

- a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind trimiterea reclamației către comisia de evaluare profesională din cadrul Curții de Apel Tg. Mureș;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, C. și D., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 491 din 26 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta "A." S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că există contradicție între motivarea petitului privind trimiterea reclamației către comisia de evaluare profesională din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș și cea referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acestei cereri, în condițiile în care deși s-a pronunțat în sensul că urmează a face examinarea acestei cereri pe fondul său sub aspectul legalității și temeiniciei, judecătorul fondului s-a rezumat în a aborda aceeași motivare de refuz, neexinstând o examinare a fondului cererii sale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că au fost greșit aplicate prevederile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 la situația speței, iar încercările judecătorului fondului de a scoate de sub competența Inspecției Judiciare a cercetării faptei săvârșite de cei trei judecători ai Curții de Apel Târgu Mureș nu pot înlătura compromiterea imaginii justiției române: trei judecători de la o curte de apel nu cunosc prevederile legii pe care trebuie sa o aplice speței pe care o judecă, respectiv o normă abrogată.

Referitor la abaterea dispciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că nu există niciun act de verificare a reclamației săvârșit în cauză de Inspecția Judiciară din care să rezulte chiar și posibilitatea de a analiza existența uneia sau alteia din cele două alternative de săvârșire a faptei reclamate.

O "verificare" constând în verificarea dosarului ECRIS, apoi finalizată prin formularea enunțului conclusiv tipizat că reclamația sa ar viza soluția dată de cei trei judecători nu semnifică îndeplinirea sarcinii atribuite Inspecției Judiciare prin lege.

Din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor referitoare la exercitarea funcției cu (cel puțin) "gravă neglijență", prima instanță a greșit atunci când a considerat că Inspecția Judiciară și-a îndeplinit sarcina de verificare a reclamației sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă a apreciat că fapta săvârșită de cei trei judecători ai Curții de Apel Târgu Mureș întrunește caracteristicile pentru a fi reținută această abatere disciplinară:

- în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu, au nesocotit o normă de drept procesual (abrogarea parcurgerii etapei notificării prealabile pentru promovarea unei contestații, cu cererea sa accesorie a obligării la plata cheltuielilor de judecată);

- această nesocotire are un caracter grav (a privat-o de dreptul de a îi fi rambursate de autoritatea contractantă cheltuielile de judecată efectuate pentru soluționarea contestației sale);

- această nesocotire are un caracter neîndoielnic (utilizarea unei prevederi legale abrogate pentru motivarea unei soluții nefavorabile este de netăgăduit);

- această nesocotire are un caracter nescuzabil (principala obligație a oricărui judecător este cea de a cunoaște legea pe care o aplică în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu); niciun "observator rezonabil nu poate găsi o justificare" a necunoașterii legii de către cineva (nemo censetur ignorare legem) cu atât mai puțin necunoașterea dreptului de către un judecător (nemo jus ignorare censetur);

- această nesocotire a avut "consecințe asupra valabilității actelor întocmite de magistrat" și i-a produs o vătămare a drepturilor și intereselor sale, fiind decisivă în respingerea pretenției sale de despăgubire întemeiată pe culpa procesuală a autorității contractante.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai învederat și că prima instanță nu a analizat "legalitatea și temeinicia" cererii sale de a fi obligată Inspecția Judiciară la transmiterea către comisia de evaluare profesională din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș a reclamației, rezumându-se a relua argumentația Inspecției Judiciare privind lipsa unei obligații de a proceda în acest sens.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 decembrie 2021, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta "A." S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond privind respingerea excepției inadmisibilității nu intră în contradicție cu argumentele pentru care prima instanță a procedat la respingerea capătului de cerere referitor la trimiterea reclamației către comisia de evaluare din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, judecătorul fondului apreciind o atare cerere ca îndeplinind condițiile de admisibilitate în lumina dispozițiilor Legii nr. 554/2004, procedând la soluționarea pe fond a acesteia.

De altfel, instanța de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulțumită de modul în care a fost soluționată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Direcția de inspecție judiciară pentru judecători sub nr. x/2018, reclamanta a solicitat efectuarea de verificări/cercetări cu privire la modul în care trei judecători ai Curții de Apel Târgu Mureș (C., D. și B.) au soluționat plângerea împotriva Deciziei C.N.S.C. nr. 241/03/2464/04.09.2018.

Lucrarea a fost soluționată de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, prin rezoluția din data de 27 decembrie 2019, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluției de clasare, a fost emisă rezoluția Inspectorului – șef al Inspecției Judiciare nr. C19-876, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză dedusă judecății.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-876 și a rezoluției de clasare.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

(…)

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală".

Totodată, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

În acest context, în mod judicios a reținut judecătorul fondului că, referitor la abaterea prevăzută la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, chestiunea corelării, în cadrul hotărârii judecătorești în discuție, a instituției notificării cu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 554/2004, reprezintă expresia unui raționament logico-juridic, care nu poate fi cenzurat de o autoritate administrativă, respectiv în cadrul procesual al soluționării contestației formulate în condițiile art. 45

1

din Legea nr. 317/2004.

O interpretare contrară, în sensul verificării raționamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecția Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluțiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

În orice caz, așa cum în mod corect a subliniat și judecătorul fondului cu privire la pretinsele abateri disciplinare invocate de reclamantă, cercetarea disciplinară magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfășurându-și activitatea în mod independent nu sunt ținuți de încadrarea juridică dată de către petenți faptelor sesizate, fiind esențial ca aceștia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenței/inexistenței elementelor constitutive ale abateților disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluția contestată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, întrucât în urma verificărilor prealabile efectuate nu au fost identificate indicii că magistrații judecători vizați de sesizare ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență în sensul nesocotirii normelor de drept substanțial sau de procedură incidente.

În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere și că noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară poate doar să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de magistrații verificați a abaterii prevăzute la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, modul în care a fost corelată, în cadrul hotărârii judecătorești în discuție, instituția notificării cu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 554/2004, respectiv raționamentul logico-juridic avut în vedere la soluționarea cauzei de judecătorii cu privire la care a fost sesizată Inspecția Judiciară, excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se reanalizeze cauza sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de instanțe.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană, sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizează în concret interpretarea normelor juridice și analiza probatoriului administrat în cauză, specifice activității de judecată.

Elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele horărârilor reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă.

În ceea ce privește nemulțumirea recurentei-reclamante legată de modul în care și-a desfășurat activitatea intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, instanța de control judiciar apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat judicios atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. s) și t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condițiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurenta nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării.

Nu în ultimul rând, referitor la criticile privind trimiterea reclamației către comisia de evaluare profesională din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, instanța de recurs reține că procedura cercetării disciplinare a judecătorului este distinctă de procedura de evaluare a activității judecătorului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, "(1) În situația în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluție, clasarea sesizării", iar conform art. 14 alin. (2) din același act normativ, "(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situație în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condițiile art. 10 alin. (6)".

În ceea ce privește evaluarea judecătorilor, această procedură se efectua de comisiile de evaluare constituite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii potrivit procedurii evidențiate în H.C.S.M. nr. 676/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, în vigoare în perioada de referință, care, la art. 38 alin. (2) statuează că Inspecția Judiciară are facultatea de a transmite "date și informații utile pentru efectuarea evaluării".

În consecință, în mod corect a respins instanța de fond acest capăt de cerere ca neîntemeiat, reținându-se că dispozițiile legale speciale în materie nu prevăd în sarcina Inspecției Judiciare obligația trimiterii rezoluției de clasare către comisia de evaluare profesională a instanței, ci doar facultatea de a transmite "date și informații utile pentru efectuarea evaluării", ceea ce presupune că, pe de o parte, trebuie să existe convingerea intimatei-pârâte privind necesitatea transmiterii, iar, pe de altă parte, că obiectul transmiterii este distinct de ceea ce solicită recurenta-reclamantă în prezenta cauză, întrucât soluționarea sesizării disciplinare formulate de petentă este de competența exclusivă a Inspecției Judiciare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta "A." S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta "A." S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 491 din 26 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.