Dna Gyulumyan Myjer dna Ziemele dna Berro-Lefèvre, judecători și judecător al secțiunii Quesada Având în vedere cererea depusă la 6 noiembrie 2006, având în vedere măsura intermediară indicată guvernului contestat în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții și faptul că această măsură intermediară a fost respectată, având în vedere decizia de a acorda prioritate cererii de mai sus în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Mohammad Bashir Sharif, este un național afgan care s-a născut în 1961 și locuiește în Bergambacht. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna F.M. Holwerda, un avocat care practică la Amsterdam. Guvernul olandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Prima cerere de azil a solicitat în Țările de Jos, depusă la 4 decembrie 1999 și pe baza presupusei sale frică de persecuție și de tratament bolnav din cauza lucrării sale pentru poliția secretă ( Khadamat-e Etela'at-e Dawlati ) în timpul regimului comunist din Afganistan, a fost respins de ministrul imigrației și integrării (ministrul voor Vreemdelingenzaken en Integration ) . S-a considerat că situația reclamantului intră în domeniul de aplicare al articolului 1 F din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 („Convenția din 1951”), care prevede următoarele: „Dispozițiile prezentei convenții nu se aplică nimănui cu privire la care există motive serioase pentru a considera că: (a) el a comis o crimă împotriva păcii, a unei crime de război sau a unei infracțiuni împotriva umanității, astfel cum sunt definite în instrumentele internaționale elaborate pentru a face dispoziții privind astfel de infracțiuni; (b) a comis o crimă nepolitică gravă în afara țării de refugiu înainte de admiterea sa în țara respectivă ca refugiat; (c) a fost vinovat de fapte contrar scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.” Apelul reclamantului împotriva acestei decizii a fost declarat inadmisibil la 23 ianuarie 2003, deoarece reprezentantul său a omit să prezinte motive de recurs. La 10 februarie 2004, un procuror a informat serviciul de imigrare că nici un proces penal nu va fi instigat împotriva reclamantului în Țările de Jos. Reclamantul a depus o a doua cerere de azil la 2 noiembrie 2005, argumentând, printre altele, că, chiar dacă ar fi fost depusă aplicarea articolului 1 F din Convenția din 1951, autoritățile naționale ar trebui să examineze totuși dacă expulzarea sa va fi încălcată de art. 3 din Convenția. O astfel de examinare nu a fost efectuată în cazul său. În urma respingerii noii cereri de către ministru la 13 decembrie 2005, Curtea Regională (arrondissementsrechtbank ) din Haga, ședința în Amsterdam, a susținut apelul reclamantului, având în vedere că ministrul ar trebui să fi reevaluat aplicabilitatea articolului 1 F din Convenția din 1951, având în vedere decizia de a nu institui proceduri penale împotriva reclamantului. Cu toate acestea, la 18 septembrie 2006, Divizia de Competență Administrativă a Consiliului de Stat ( Afdeling Bestuursrechtspraak van de Raad van State ) a susținut recursul ministrului împotriva hotărârii Curții Regionale , constatând că ministrul nu a fost obligat să revizuiască aplicabilitatea articolului 1 F, având în vedere că decizia de a aplica dispozițiile respectivă a fost luată pe baza unui standard de probă diferit de decizia de a iniția sau nu procedurile penale. Într-o scrisoare din 28 martie 2007, Guvernul a informat Curtea că ministrul Adjunct al Justiției ( Staatssecretaris van Justitie ) a recunoscut că plângerea reclamantului, în măsura în care se bazează pe art. 3 din Convenție, nu a fost abordată sau, în orice caz, nu a fost explicit de către o instanță națională. Din acest motiv, ministrul adjunct a retras decizia predecesorului său (ministrul imigrației și integrării) din 13 decembrie 2005 și a avut scopul de a lua o nouă decizie privind cererea de azil. Reclamantul nu ar fi fost expulzat până la adoptarea unei decizii finale cu privire la această cerere. Reclamantul a informat Curtea la 26 aprilie 2007 că, având în vedere această dezvoltare, el dorește să-și retragă cererea. 3 din Convenție. El se plângea în continuare că, în încălcarea articolului 13, autoritățile judiciare naționale nu și-au examinat plângerea în temeiul articolului 3. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că o întoarcere forțată în Afganistan va încălca drepturile sale în temeiul articolului 3 din Convenție și că procedura internă a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 13 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea constată că decizia privind cea de-a doua cerere de azil a reclamantului a fost retrasă, că va fi luată o nouă decizie, că reclamantul este autorizat să rămână în Țările de Jos în așteptarea procedurii respective și că, din acest motiv, nu intenționează să-și continue cererea. În aceste circumstanțe și având în vedere art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii. În plus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) în amenzi Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită continuarea examinării cererii. În consecință, măsura interimar în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții ar trebui întreruptă și cererea depusă din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate pentru a elimina cererea din lista de cazuri. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Președintele grefierului
Application no. 44879/06
by Mohammad Bashir SHARIF
against the Netherlands
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 6
September 2007 as a Chamber composed of:
Mr
B.M.
Zupančič
,
President
,
Mr
C.
Bîrsan
,
Mrs
E.
Fura-Sandström
,
Mrs
A.
Gyulumyan
,
Mr
E.
Myjer
,
Mrs
I.
Ziemele
,
Mrs
I.
Berro-Lefèvre,
judges
,
and Mr
S.
Quesada
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 6 November 2006,
Having regard to the interim measure indicated to the respondent Government under Rule 39 of the Rules of Court and the fact that this interim measure has been complied with,
Having regard to the decision to grant priority to the above application under Rule 41 of the Rules of Court,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Mohammad Bashir Sharif, is an Afghan national who was born in 1961 and lives in Bergambacht. He was represented before the Court by Ms F.M. Holwerda, a lawyer practising in Amsterdam. The Dutch Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant’s first asylum application in the Netherlands, lodged on 4
December 1999 and based on his alleged fear of persecution and ill
‑
treatment on account of his having worked for the secret police (
Khadamat-e Etela’at-e Dawlati
) during the communist regime in Afghanistan, was rejected by the Minister for Immigration and Integration (
Minister voor Vreemdelingenzaken en Integratie
). It was considered that the applicant’s situation fell within the scope of Article 1 F of the Convention Relating to the Status of Refugees of 28 July 1951 (“the 1951 Convention”), which provides as follows:
“The provisions of this Convention shall not apply to any person with respect to whom there are serious reasons for considering that:
(a) he has committed a crime against peace, a war crime, or a crime against humanity, as defined in the international instruments drawn up to make provision in respect of such crimes;
(b) he has committed a serious non-political crime outside the country of refuge prior to his admission to that country as a refugee;
(c) he has been guilty of acts contrary to the purposes and principles of the United Nations.”
The applicant’s appeal against this decision was declared inadmissible on 23 January 2003 as his representative had omitted to submit grounds for the appeal.
On 10 February 2004 a public prosecutor informed the immigration service that no criminal prosecution would be instigated against the applicant in the Netherlands.
The applicant lodged a second asylum application on 2 November 2005, arguing
inter alia
that even if Article 1 F of the 1951 Convention were held to apply, the national authorities should nevertheless examine whether his expulsion would be in violation of Article 3 of the Convention. Such an examination had not been carried out in his case.
Following the rejection of the new application by the Minister on 13
December 2005, the Regional Court (
arrondissementsrechtbank
) of The Hague, sitting in Amsterdam, upheld the applicant’s appeal, considering that the Minister ought to have re-assessed the applicability of Article 1 F of the 1951 Convention in view of the decision not to institute criminal proceedings against the applicant. On 18 September 2006, however, the Administrative Jurisdiction Division of the Council of State (
Afdeling Bestuursrechtspraak van de Raad van State
) upheld the Minister’s appeal against the decision of the Regional Court, finding that the Minister had not been required to re-assess the applicability of Article 1 F given that the decision to apply that provision was taken on the basis of a different standard of proof than the decision whether or not to institute criminal proceedings.
In a letter of 28 March 2007 the Government informed the Court that the Deputy Minister of Justice (
Staatssecretaris van Justitie
) acknowledged that the applicant’s complaint, inasmuch as it was based on Article 3 of the Convention, had not, or in any case not explicitly, been addressed by a national court. The applicant’s complaint based on Article 13 of the Convention would therefore appear to be justified. For this reason, the Deputy Minister had withdrawn the decision of her predecessor (the Minister for Immigration and Integration) of 13 December 2005 and intended to take a fresh decision on the asylum application. The applicant would not be expelled until a final decision on that application had been taken.
The applicant informed the Court on 26 April 2007 that, in view of this development, he wished to withdraw his application.
The applicant originally complained that his expulsion to Afghanistan would expose him to a real risk of being subjected to treatment in breach of Article
3 of the Convention. He further complained that, in violation of Article 13, the domestic judicial authorities had not examined his complaint under Article 3.
The applicant complained that a forced return to Afghanistan would violate his rights under Article 3 of the Convention and that the domestic proceedings had violated his rights under Article
13 of the Convention. However, the Court notes that the decision on the applicant’s second asylum application has been withdrawn, that a new decision will be taken, that the applicant is allowed to remain in the Netherlands pending those proceedings and that, for this reason, he does not intend to pursue his application. In these circumstances, and having regard to Article 37 § 1 (a) of the Convention, the Court is of the opinion that it is no longer justified to continue the examination of the application. Furthermore, in accordance with Article 37 § 1
in fine
, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the examination of the application to be continued. Accordingly, the interim measure under Rule 39 of the Rules of Court should be discontinued and the application struck out of the list.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Registrar
President