ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 155/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 22.10.2020 sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (FGA), anularea deciziei FGA nr. 24343/02.10.2020 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 2595.60 RON reprezentând penalități de întârziere; cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 295 din 4 martie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârea atacată instanța de fond a respins contestația societății noastre împotriva deciziei FGA nr. 25830 din 12.03.2021 prin care solicitam obligarea intimatului parat FGA la plata sumei de 13597.09 RON reprezentând penalități de întârziere, conform cererii înregistrata de FGA reținând că: - penalitățile de întârziere nu rezultă dintr-un contract de asigurare, doar despăgubirile rezultând din contractual de asigurare făcând obiectul garanției oferite de FGA; - penalitățile de întârziere nu intră în categoria creanțelor din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015; - creditorul poate recupera aceste sume în cadrul procedurii de faliment. Astfel, în cadrul primei critici a susținut că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, ale căror dispoziții relevante le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, și a subliniat că dispozițiile Normei nr. 23/2014, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III având denumirea marginală "Contractul de asigurare", reprezintă practic conținutul contractului de asigurare RCA. A susținut că, în condițiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanțe izvorâte din contractul de asigurare RCA, acestea fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) din Normă, și nu în cuprinsul poliței RCA emise de asigurător, atunci și penalitățile de întârziere, reglementate prin art. 38 din același Titlu I, capitolul III, având denumirea marginală "Contractul de asigurare" din aceleași Norme, izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluție sau o interpretare contrară. În continuare, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care s-a reținut că penalitățile de întârziere fac parte din categoria creanțelor de asigurări; precum și Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidențiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogației". Raportat la considerentele relevante evidențiate, a susținut că penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii și urmează soarta creanței principale, și anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin cea de-a doua critică recurenta-reclamantă a arătat că penalitățile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA, și anume Ordinul CSA nr. 14/2011 și Norma nr. 23/2014, astfel încât este evident că acestea au natură contractuală, fiind izvorâtă din contract nu doar obligația principală, ci și obligația de plată a accesoriilor. Ca atare, ținând cont de faptul că, atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conținutului contractului de asigurare, a apreciat recurenta-reclamantă că acestea au acoperire și că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA. Pe de altă parte, a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraților poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând că, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de Garantare a Asiguraților poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, sub acest aspect invocând și art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziții le-a redat. În susținerea opiniei conform căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraților, a expus dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 și a subliniat faptul că Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, confirmă acest aspect.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraților. Totodată, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceleași Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 și ale condițiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligația asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naștere obligația de plată a penalităților de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naște în sarcina asiguratului, ci, depinde întotdeauna de o acțiune sau inacțiune a societății de asigurare. Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Un prim aspect ce trebuie reliefat este faptul că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia nu rezultă că partea a arătat, în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde aceasta, limitându-se să menționeze că motivarea instanței de fond este nelegală și netemeinică și nu ține cont de normele legale incidente în cauză, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat este incidentă în cauză - nemotivarea hotărârea sau mențiuni contradictorii. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reținută. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de către instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 și pe cele ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere nu își au sursa într-un contract de asigurare, astfel că nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalități au fost gândite ca daune moratorii, iar dispozițiile legale care reglementează plata acestor penalități se aplică doar societăților de asigurare, nu și Fondului de Garantare a Asiguraților. Așadar, obligația de plată a penalităților de întârziere nu se naște în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligație preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societății de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci, este prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-și îndeplinește la timp obligațiile sau nu și le îndeplinește în mod corespunzător. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere nu au un suport legal, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare, deoarece noțiunea de "creanțe ale creditorilor de asigurări" nu poate fi echivalată cu aceea de "creanțe de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, prima categorie incluzând-o pe cea de-a doua. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie raportat la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții care reglementează noțiunea de creanță de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Înalta Curte are în vedere și faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilește rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, întemeiate. Cât privește invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabilește că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24343/02.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, așa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. În concluzie, penalitățile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, precum și cheltuielile de judecată stabilite în litigiul care a avut ca obiect obligarea acestuia la plata despăgubirii, nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție, motiv care nu conduce la reformarea sentinței recurate. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.