ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1233/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București–Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.11.2020 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a depus contestație prin care a solicitat:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 237 din 23 februarie 2021, a respins acțiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material aplicabile spetei.

Prin hotărârea atacata instanța de fond a respins contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 24604/19.10.2020 prin care solicita obligarea intimatului pârât FGA la plata sumei de:- 2.914,58 RON - penalități de întârziere.

În esență, instanța de fond a respins contestația cu următoarea motivare:

- penalitățile și cheltuielile de judecată nu rezultă dintr-un contract de asigurare doar despăgubirile rezultând din contractual de asigurare făcând obiectul garanției oferite de FGA;

- penalitățile și cheltuielile de judecata nu intra în categoria creanțelor din asigurări in sensul Legii nr. 213/2015;

- creditorul poate recupera aceste sume in cadrul procedurii de faliment.

Penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări in sensul Legii nr. 213/2015:

Prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept s-a reținut că penalitățile de întârziere fac parte din categoria creanțelor de asigurări.

Penalitățile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii si urmează soarta creanței principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către FGA;

Penalitățile de întârziere rezulta in mod expres din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CSA 14/2011, Norma 23/2014).

Cu alte cuvinte, acestea au natură contractuală și este izvorâtă din contract, nu doar obligația principală, ci și obligația de plată a accesoriilor.

Decizia ICCJ nr. 29/2020 (pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) - confirmă acest aspect.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, solicită obligarea FGA la plata sumei de 2.914,58 RON - penalități de întârziere.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele și lucrările dosarului rezultă că A. S.A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată prin care a solicitat plata următoarelor sume: 23.890 RON – despăgubiri și 2.914,58 RON - penalități de întârziere.

Soluționând cererea de plată formulată de A. S.A., Fondul a emis Decizia nr. 24604/19.10.2020, prin care:

- a admis la plata suma de 23.890 RON, reprezentând despăgubiri;

- a respins plata sumei de 2.914,58 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Pentru a dispune soluția respingerii plății penalităților de întârziere, FGA s-a prevalat de următorul raționament:

Penalitățile de întârziere nu își au sursa într-un contract de asigurare, motiv pentru care ele nu reprezintă creanțe de asigurări, deci nu pot fi achitate din disponibilitățile Fondului.

Penalitățile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii, iar dispozițiile legale care reglementează plata acestor penalități se aplică doar societăților de asigurare, nu și Fondului de Garantare a Asiguraților.

Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al societății B. S.A., astfel că nu poate fi obligat la plata penalităților de întârziere.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susținerilor recurentei, creanțele de asigurări în sensul legii nu conțin sume reprezentând plata de penalități de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

Aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza și chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanțelor izvorâte din dreptul de regres al societății de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalități de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanțe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării și în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanțe de asigurări, fie ele și penalități, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispozițiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiționat recunoașterea acestei calități de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligației de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menționat, penalitățile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligației de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depășirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) și (3) din Norma (în vigoare la data plăți despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecință, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalități de întârziere nu reprezintă creanță care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegațiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privința recunoașterii naturii de creanță de asigurare inclusiv a penalităților solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligației de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

De asemenea, invocarea de către recurenta-reclamantă a Deciziei nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu schimbă concluzia inexistenței obligației pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a achita sumele pretinse de reclamantă.

Totodată, Decizia nr. 29/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are un obiect strict determinat, sub aspectul problemei de drept care a făcut obiectul dezlegării, motiv pentru care dezlegarea dată nu poate fi extinsă la alte dispoziții legale și nici la alte situații de drept care sunt conexe cu norma juridică interpretată pe calea acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 237 din 23 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.