ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1261/2023

Ședința publică din data de 7 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 31 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 36/2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu și a Adresei nr. x/04.01.2022;

(ii) în subsidiar, anularea parțială a Ordinului nr. 36/2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu, în ceea ce privește sintagma "transferul de autorizație integrată" regăsită în preambulul ghidului și punctul 6.3 din ghid;

(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 32 din 23 martie 2022, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Împotriva sentinței civile nr. 32 din 23 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului se arată, în esență, următoarele:

3.1. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se critică faptul că nu au fost expuse motivele de fapt și de drept pentru care judecătorul cauzei a apreciat că sunt respectate cerințele de accesibilitate ale Ghidului prin publicarea lui pe site-ul ministerului pârât.

Din această perspectivă, consideră că se impune casarea în totalitate a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În al doilea rând, consideră că sentința civilă nr. 32/23.03.2022 cuprinde motive străine de natura cauzei întrucât, în loc să analizeze motivele de nelegalitate ale ghidului anexă la Ordinul nr. 36/2004, a procedat la analiza de legalitate a deciziei de transfer a autorizației, deși nu a fost investită cu o astfel de cerere. Instanța a cercetat competența de emitere a unor acte administrative de către A.N.P.M., deși acțiunea vizează un act emis de M.M.A.P., astfel că motivarea cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Consideră că prima instanță a analizat legalitatea unui alt act administrativ decât cel indicat prin capătul de cerere al acțiunii și nu a verificat dacă procedura de legiferare a ordinului contestat respectă exigențele Legii nr. 24/2000.

În raport de pretențiile expuse prin cererea de chemare în judecată, precum și de argumentarea lor în fapt și în drept, observă că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinței necurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor și a motivelor expuse de către reclamantă, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil.

Tot sub aspectul motivelor străine de natura cauzei, recurenta critică hotărârea afirmând un abuz de locuțiuni în limba latină care fac ca hotărârea judecătorească să nu fie inteligibilă și facil accesibilă pentru un justițiabil obișnuit, fie el și profesionist.

Fără a nega dreptul instanței de a se folosi de expresii provenite din limba latină, apreciază că utilizarea a trei adagii în limba latină, "afortiori ratione", "qui potest maius potest et minus" și "a majori ad minus", în două fraze consecutive face că hotărârea judecătorească să devină de neînțeles pentru un justițiabil obișnuit care ar trebui să apeleze la un profesionist al dreptului pentru "a-i traduce" raționamentele instanței de judecată avute în vedere pentru fundamentarea soluției adoptate.

De asemenea, utilizarea principiului "qui potest maius potest et minus" pentru analizarea procesului legislativ este nepermisă întrucât ar da posibilitatea legiuitorului să divagheze de la regulile fundamentale și tehnicile legislative care trebuie respectate la elaborarea și adoptarea actelor normative.

3.2. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a următoarelor normelor de drept material: art. 3, art. 4 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (3), art. 30, art. 47, art. 48 și art. 78 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, în mod nelegal prima instanță a reținut că publicarea ghidului anexă la ordinul contestat pe site-ul de internet www.x.ro respectă cerințele de accesibilitate și publicitate impuse de Legea nr. 24/2000.

Contrar celor reținute de prima instanță consideră evident faptul că, Ordinul încalcă prevederile art. 11 din Legea nr. 24/2000, care se referă la publicarea actelor normative în Monitorul Oficiat în integralitatea lor, inclusiv anexele.

Cu privire la faptul că ordinul, respectiv ghidul care constituie anexa la acesta, nu a fost publicat în Monitorul Oficial, menționează că, deși aparent se pune problema opozabilității actului administrativ, care atrage consecințe în ceea ce privește faptul că acesta nu își produce efecte juridice, în realitate este vorba de un motiv de nelegalitate ce derivă din faptul că în cuprinsul ordinului se face mențiune directă în ceea ce privește publicarea ordinului pe site-ul ministerului, contrar dispozițiilor legale redate mai sus.

În al doilea rând, sentința primei instanțe este nelegală întrucât în mod greșit a reținut judecătorul fondului a reținut că potrivit principiului "qui postest maius potest minus" (cine poate mai mult poate și mai puțin), pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor ar fi putut să legifereze prin ordinul contestat norme juridice care excedează cadrului legal impus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 645/2002.

Principiul ierarhiei actelor normative reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, în timp ce art. 78 prevede că, Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza si în executarea cărora au fost emise si nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

Deși judecătorul fondului a reținut că dacă Agenția pentru Protecția Mediului Botoșani poate emite o autorizație integrată de mediu, aceasta poate decide și transferarea autorizației conform principiului "cine poate mai mult poate și mai puțin", prima instanța a fost investită să analizeze dacă pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor putea să emită un ordin care să reglementeze instituția juridică a transferului autorizației de mediu în condițiile în care actul normativ în executarea căruia a fost dat ordinul, O.G. nr. 34/2002, nu prevedea ipoteza transferului acestei autorizații.

Apreciază că în procesul de legiferare nu este aplicabil principiul "cine poate mai mult poate și mai puțin". Acest principiu poate fi aplicabil raporturilor de drept privat iar nu și celor din sfera dreptului public care includ și dreptul administrativ.

Recurenta invocă jurisprudența Curții Constituționale care relevă importanța respectării exigențelor de ordin procedural în activitatea de legiferare, ca expresie a principiului legalității. (Decizia CCR nr. 722/2020, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 paragraful 85, Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 32, 50).

Concluzionează că, instanța de fond, fără a avea un temei legal, a statuat că pârâtul poate legifera prin-un act normativ cu rang inferior(ordin) anumite norme juridice care nu sunt prevăzute de actul normativ superior (ordonanță de guvern), în executarea căruia a emis ordinul.

În ceea ce privește adoptarea unui ordin cu caracter normativ, art. 77 din Legea nr. 24/2000 prevede că acesta se emite numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor si a ordonanțelor Guvernului, art. 78 din lege limitându-le strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise.

Norme juridice invocate sunt imperative, de la acestea nu se poate deroga prin aplicarea principiului "cine poate mai mult poate și mai puțin".

De asemenea, faptul că persoana juridic de drept public care a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 645/2002, respectiv Guvernul României, este diferită de cea care a emis ordinul contestat, pârâtul din prezentul dosar, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, face inaplicabil principiul evocat

În cauză, între Guvernul României și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor nu poate fi pus semn de egalitate deoarece primul poate adopta ordonanțe și hotărâri conform Constituției României, pe când ministerul poate adopta ordine în executarea ordonanțelor și hotărârilor în limitele stabilite de acestea din urmă.

Ordinul nr. 36/2004 este nelegal întrucât adaugă la lege, ordonanța în executarea căreia a fost dat acest ordin, nereglementând instituția juridică a transferului autorizației integrate de mediu.

Dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2002 sunt fără echivoc în sensul în care ordinul adoptat trebuia să reglementeze procedura de emitere a acordului și/sau autorizației integrate de mediu, iar nu și procedura de transfer a autorizației.

În plus, pentru emiterea autorizației integrate de mediul O.U.G. nr. 34/2002 prevede la art. 4 că autoritatea competentă pentru protecția mediului emite autorizațiile integrate de mediu, conform dispozițiilor legale în vigoare, numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 17 și celelalte dispoziții legale în vigoare.

Or, dacă pentru emiterea autorizației integrate de mediu trebuie îndeplinite anumite condiții prevăzute de lege, este evident că, dacă legiuitorul ar fi reglementat transferul autorizației de mediu, ar fi prevăzut și condițiile necesare pentru transferul acesteia.

Astfel, se poate regăsi situația în care, în baza ghidului se ajunge la transferul autorizației, fără ca persoana care preia autorizația integrată de mediu să îndeplinească de exemplu condițiile pentru emiterea ei, ceea ce este inacceptabil.

De asemenea, nici O.U.G. nr. 34/2002 și nici ordinul contestat nu prevăd condițiile transferului autorizației de mediu și nici consecințele juridice ale acestui transfer respectiv, drepturile și obligațiile persoanei care în urma transferului a preluat autorizația integrată de mediu.

Nu în ultimul rând, nelegalitatea sentinței primei instanțe derivă și din faptul că, în mod greșit a reținut judecătorul fondului că nu poate fi reținut motivul de nulitate privind nerespectarea art. 3, art. 47 din Legea nr. 24/2000 referitoare la lipsa existenței unor articole și alineate în cuprinsul Ghidului.

În aplicarea art. 3, 47 și 48 din Legea nr. 24/2000, recurenta observă că ghidul aprobat prin ordin nu este structurat în articole și alineate așa cum impun aceste dispoziții.

Întrucât Ordinul atacat nu are la bază un referat de aprobare, acesta este nelegal încălcând prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 care prevede că proiectele de acte normative trebuie însoțite și de un referat de aprobare.

Faptul că legea nu impune vreo sancțiune pentru lipsa referatului de aprobare nu prezintă vreo relevanță în materia contenciosului administrativ unde nu trebuie dovedită vreo vătămare sau vreo sancțiune a nulității expresă, ca în cazul actelor procedurale

Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esență, intimatul susține că sentința recurată a răspuns tuturor criticilor reclamantei, exemplificând cu considerentele reținute la pagina 6 din hotărâre unde s-a reținut că "Ordinul nr. 36/2004 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 11 din Legea nr. x, iar în cuprinsul Ordinului se menționează că Anexa conținând Ghidul tehnic generat pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu se pune la dispoziție celor interesați pe pagina de web a Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, la adresa: www.x.ro."

Pe de altă parte, opinează că interpretarea teleologică dată principiilor de drept și normelor incidente este de natură a lămuri pe deplin de ce procedura de transfer poate fi reglementată prin ordin de ministru, considerând inutil a combate alegațiile recurentei-reclamante cu privire la utilizarea expresiilor în limba latină și aplicarea principiilor de drept, referitoare la faptul că "judecătorul fondului a abuzat de locațiuni în limba latină", acestea neputând fi reținute ca motive pentru casarea hotărârii recurate.

Cu privire la al doilea motiv de recurs – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul consideră că prima instanță a interpretat și aplicat corect normele de drept.

Afirmă că includerea site-ului unde poate fi consultat ghidul în cuprinsul Ordinului publicat în Monitorul Oficial al României reprezintă o respectare totală a dispozițiilor legale în vigoare.

Consideră că prin emiterea/acordarea autorizației Integrate de mediu se poate înțelege și dobândirea acesteia prin transfer, aceasta procedură fiind în deplină concordanță cu normele primare în baza cărora a fost emis Ordinul contestat.

Pentru considerentele instanței de fond, pe care apreciază a fi foarte întemeiate, dar și pentru motivele expuse în întâmpinare, solicită respingerea acestui recursului formulat de către S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiat.

În drept, invocă prevederile C. proc. civ., precum și orice alte acte normative incidente în vederea soluționării cauzei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a supus analizei instanței de contencios administrativ legalitatea Ordinului nr. 36/2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu, sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 11, art. 3 cu art. 47, art. 30, art. 77, 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Motivele de nulitate privesc, în esență, 3 aspecte de formă: nepublicarea integrală a ordinului în monitorul oficial, nerespectarea cerinței de structurare a conținutului actului, lipsa referatului de aprobare a proiectului de act normativ și un aspect de conținut: ordinul, care conține o normă de procedură privind transferul autorizației integrate de mediu, nu s-a limitat strict la cadrul stabilit de art. 4 alin. (2) O.U.G. nr. 34/2002, act normativ care nu reglementează acest transfer.

Prima instanță a respins acțiunea, considerând neîntemeiate toate motivele de nulitate invocate, iar reclamanta a criticat hotărârea din perspectiva a două motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 noul C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., instanța de recurs constată că potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde numai motive străine de natura cauzei ori motive contradictorii.

Verificând conținutul hotărârii atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată, motivele nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei.

Hotărârea este conformă cerințelor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., judecătorul fondului prezentând în cuprinsul considerentelor atât poziția celor două părți cât și starea de fapt reținută și motivele pentru care a respins susținerile reclamantei.

Greșit se consideră în cererea recurs că judecătorul, pe de o parte, nu a expus motivele pentru care a apreciat că sunt respectate cerințele de accesibilitate ale ghidului prin publicarea pe site-ul ministerului pârât și, pe de altă parte, a analizat un alt obiect al cererii de chemare în judecată.

Prima instanță a analizat punctual motivele de nulitate ale ordinului invocate de reclamant, apreciind că sunt respectate cerințele de publicitate și accesibilitate, situația evocată de reclamant nefiind în măsură să atragă sancțiunea nulității.

Instanța de fond a analizat corect legalitatea Ordinului nr. 36/2004 din perspectiva susținerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv a imposibilității de reglementare a instituției transferului de autorizație, neprevăzută de O.U.G. nr. 34/2002. Instanța a concluzionat că prin modul de reglementare a transferului de autorizare nu se aduce atingere normei superioare în temeiul căreia a fost emis. Contrar poziției recurentei, judecătorul nu a analizat legalitatea deciziei de transfer de autorizație emisă.

În privința susținerii inaccesibilității hotărârii prin "abundența" de alocuțiuni latine, Înalta Curte constată că judecătorul a uzitat de trei alocuțiuni: "a fortiori ratione", "qui potest maius potest et minus" și "a majori et minus" și că acesta a explicat principul avut în vedere în raționamentul juridic care l-a condus la soluția pronunțată: "cine poate mai mult poate și mai puțin".

Întrucât părțile au înțeles corect acest principiu și recurenta l-a criticat punctual prin recurs, susținerea inaccesibilității hotărârii este nefondată.

De altfel, din redactarea hotărârii, chiar fără a avea în vedere alocuțiunile latine uzitate, rezultă clar modul în care judecătorul a rezolvat litigiul, dreptul părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO și art. 6 C. proc. civ., nefiind afectat în concret.

În consecință, având în vedere că instanța de fond a analizat aspectele de fapt și drept pe care speța de față le implică și, contrar susținerii recurentei, considerentele expuse de judecător sunt clare, explicite și converg spre soluția preconizată, Înalta Curte apreciază că nu există nici un temei pentru casarea sentinței sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 488 punctul 6 C. proc. civ.

Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., care vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, nu este fondat.

Normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 constituie dreptul comun în și pe baza căruia se emit actele normative. Însă, așa cum a reținut legal și prima instanță, aceste norme nu au fost încălcate în privința Ordinului nr. 36/2004.

Sub un prim aspect criticat, în consens cu hotărârea atacată, instanța de recurs constată că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial, cerința art. 11 din Legea nr. 24/2000 fiind, astfel, deplin îndeplinită.

Publicarea conținutului ghidului tehnic, parte integrantă din ordin, pe pagina de web a Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, asigură și accesibilitatea acestuia publicului larg și persoanelor interesate.

Nimic nu împiedică persoana interesată să acceseze ori să solicite comunicarea acestui ghid și, de altfel, niciun motiv de nulitate nu poate fi reținut atâta timp cât Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial, cu mențiunea expresă că anexa face parte din ordin și va fi pusă la dispoziție celor interesați pe pagina de web a Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, la adresa: www.x.ro, de către Direcția de prevenire și management al fenomenelor periculoase.

Criticile recurentei sunt nefondate sub acest aspect.

În ceea ce privește lipsa referatului de aprobare a proiectului de act normativ, Înalta Curte reține că dispozițiile invocate - art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 - reglementează instrumentele de prezentare și motivare a proiectelor actelor normative, chestiuni care privesc, așadar, motivarea proiectului de act normativ.

În mod legal prima instanță a reținut că eventuala lipsă a acestui referat nu conduce la nulitatea actului normativ adoptat, nefiind prevăzută sub sancțiunea nulității.

Motivarea proiectului de act normativ și valabilitatea unui act normativ emis sunt chestiuni distincte iar recurenta-reclamantă nu a invocat un aspect esențial în raport de conținutul ordinului atacat care să atragă nulitatea. În acest context, invocarea lipsei referatului de aprobare a proiectului de act normativ este una formală, fără efecte în planul valabilității actului normativ adoptat.

De asemenea, corect a reținut prima instanță că nu au fost încălcate nici prevederile art. 3 și art. 47 Legea nr. 24/2000, referitoare la elementul structural de bază al părții dispozitive al unui act normativ, reprezentat de "articol".

Întrucât, conform acestor norme, articolul cuprinde "…, de regulă, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date" iar, în speță, ghidul tehnic cuprinde structurarea dispozițiilor normative în acord cu aceste prevederi, simpla nemenționare a cuvântului "articol", deși conținutul se încadrează în noțiunea definită de art. 30 din Legea nr. 24/2020, nu poate atrage nulitatea.

Art. 77 și 78 din lege impun ca ordinele să fie emise ".. numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului și "…să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora".

Ordinul nr. 36/2004 a fost emis în temeiul art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 645/2002, potrivit căruia, "…procedura de emitere a acordului și/sau autorizației integrate de mediu se elaborează și se aprobă prin ordin al ministrului apelor și protecției mediului…", în formula introductivă a acestui act normativ fiind cuprinse toate temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora a fost emis.

Ghidul tehnic general aprobat prin Ordinul nr. 36/2004 prevede la un singur punct – 6.3 – "Transferul autorizației integrate", astfel:

"Exploatarea unei instalații/activități aflate sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 34/2002 aprobată prin Legea nr. 645/2002, se poate face numai în baza autorizației integrate de mediu. La transferarea totală sau parțială a autorizației integrate de mediu, este necesară depunerea unei solicitări comune în acest sens, împreună cu titularul propus pentru transfer. Prin urmare, orice transfer necesită o aprobare prealabilă."

Trebuie menționat că O.U.G. nr. 34/2002 a produs efecte de la intrarea în vigoare, 03 aprilie 2002, până la 29 noiembrie 2005, fiind abrogată și înlocuită prin Ordonanță de urgență 152/2005. În prezent, domeniul de activitate este reglementat de Legea nr. 278/2013.

Având în vedere că legea se interpretează nu doar în litera dar și în spiritul ei, în interpretarea și aplicarea normelor de tehnică legislativă sub aspectul învederat de recurenta-reclamantă, este esențial modul de reglementare a autorizației integrate de mediu, care prezintă câteva elemente specifice și importante în soluționarea cauzei.

Pe de o parte, în prezent, Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale transpune Directiva UE 2010/75 privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării).

La punctul 5 din preambulul directivei se menționează că: " Pentru a garanta prevenirea și controlul poluării, fiecare instalație ar trebui să funcționeze numai dacă deține o autorizație sau, în cazul anumitor instalații sau activități care utilizează solvenți organici, numai dacă deține o autorizație sau dacă este înregistrată."

Elementul definitoriu pentru autorizare în acest domeniu este instalația, activitatea producătoare de emisii industriale și nu titularul autorizației, respectiv, nu este autorizat titularul activității ci instalația producătoare de emisii industriale.

Legea națională nu definește titularul autorizației ci "operatorul instalației", în acest sens fiind art. 3 lit. o) din Legea nr. 278/2013: "operator - orice persoană fizică sau juridică, care exploatează ori deține controlul total sau parțial asupra instalației ori a instalației de ardere sau a instalației de incinerare a deșeurilor ori a instalației de coincinerare a deșeurilor sau, așa cum este prevăzut în legislația națională, căreia i s-a delegat puterea economică decisivă asupra funcționării tehnice a instalației;". Această definiție nu diferă fundamental de definirea anterioară a "titularului activității" din anexa 2 O.U.G. nr. 34/2002: "orice persoană fizică sau juridică ce exploatează sau controlează instalația ori care este delegată cu o putere economică decisivă în ceea ce privește funcționarea acesteia."

În cuprinsul art. 16 O.U.G. nr. 34/2002 se face referire la cererea titularului activității, fără însă ca documentele ori condițiile necesare autorizării să privească acest titular ci, cu exclusivitate, instalația ori activitatea autorizată. În sensul legii, condițiile de funcționare a unei instalații autorizate ori de desfășurare a unei activități autorizate trebuie respectate de orice titular al activității, oricare ar fi acesta.

Pe de altă parte, din reglementările legale în materie, rezultă că autorizațiile integrate de mediu se emit pentru instalații/activități noi sau în situația modificării substanțiale ale unora existente.

Revizuirea/Reactualizarea condițiilor de autorizație integrate de mediu are loc doar atunci când apar cerințe noi ori modificări nesubstanțiale ale tehnologiei/instalației.

Depunerea autorizației integrate de mediu are loc numai la încetarea activității prin închiderea instalației autorizate.

Așadar, legea primară nu impunea și nu impune reguli în ceea ce privește titularul activității/operator, acesta fiind un element esențial numai în privința obligațiilor impuse pentru respectarea autorizației integrate de mediu.

De asemenea, legea nu interzice expres schimbarea titularului activității, care, așa cum s-a relevat, nu este un element definitoriu pentru emiterea autorizației integrate de mediu.

Schimbarea titularului activității/autorizației integrate de mediu este, mai degrabă, un aspect care privește asigurarea în concret a cerinței de monitorizare, reexaminare și actualizare a condițiilor de autorizare, dar nu pentru emiterea, revizuirea ori depunerea autorizației.

Se poate conchide că transferul autorizației integrate de mediu nu implică nicio modificare a autorizației în sensul legii. În același timp, schimbarea titularului activității autorizate nu este interzisă expres prin lege, fiind permisă implicit din întreg modul de reglementare a O.U.G. nr. 34/2002 aprobată prin Legea nr. 645/2002.

În raport de aceste aspecte esențiale, reglementarea prin Ordinul nr. 36/2004 a procedurii de transfer de autorizare, la cererea ambelor părți și cu aprobare prealabilă, nu este contrară normei superioare reprezentată de art. 4 O.U.G. nr. 34/2002 aprobată prin Legea nr. 645/2002.

În fine, principiul "cine poate mai mult, poate și mai puțin" este un principiu general valabil. Acesta nu aparține în mod exclusiv spațiului privat al dreptului, putând fi aplicat și în dreptul public și nu este contrar principiului conform căruia "autorității îi este interzis tot ceea ce nu îi este permis de lege".

Cele două principii nu se exclud reciproc, interpretarea recurentei fiind eronată și neconformă cu spiritul legii.

Într-adevăr, dacă o situație juridică este reglementată de lege, norma legală nu poate fi înlocuită de niciun principiu însă, în cauză nu se identifică o astfel de ipoteză. Deși norma superioară nu cuprinde dispoziții exprese, aceasta nu înseamnă că punctul 6.3 din Ordin este contrar ori că nu poate fi integrat în spiritul acesteia.

Celelalte aspecte ale aplicării acestui principiu sunt lipsite de relevanță juridică. Nu este relevant faptul că ordinul a fost emis de o altă autoritate decât cea care a reglementat O.U.G. nr. 34/2002, principiul enunțat fiind unul abstract iar aplicarea în concret se face de la caz la caz, în funcție de circumstanțele juridice ale cauzei.

Conchizând, Înalta Curte constată că Ordinul atacat a fost emis cu respectarea principiului ierarhiei forței juridice a actelor normative, limitându-se la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost adoptate, în sensul art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, iar hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor art. art. 3, art. 4 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (3), art. 30, art. 47, art. 48 și art. 78 din Legea nr. 24/2000.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 32 din 23 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.