ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1153/2023

Ședința publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea, înregistrată, inițial, la data de 15.10.2019, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/03.10.2019 emis de pârâtă, prin care au fost identificare elemente de încălcare a legislației privind regimul conflictelor de interese, întrucât, în perioada 01.04.2012-23.06.2017, a exercitat concomitent atât funcția publică de referent în cadrul Primăriei Comunie Iclănzel, județul Mureș, cât și funcția de administrator financiar al Școlii Gimnaziale Incladu Mare, Comuna Iclănzel, județul Mureș.

Prin sentința civilă nr. 954 din 11 decembrie 2019, Curtea a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive ridicate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș – secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 28.01.2020.

Prin sentința nr. 36 din 26 iunie 2020, Curtea a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

3.1. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată.

A susținut recurenta că, prin modul de soluționare a cauzei, i-a fost îngrădit în mod discreționar dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Astfel, la termenul din 12.06.2020, reprezentatul său convențional a solicitat acordarea unui nou termen de judecată având în vedere imposibilitatea de prezentare. Curtea de Apel Târgu Mureș a respins fără niciun fel de motivare solicitarea și a reținut cauza în pronunțare, condiții în care nu a avut posibilitatea reală de a se apăra și nu a beneficiat de un proces echitabil.

Pe fondul cauzei, a apreciat recurenta că hotărârea este greșită. A reiterat faptul că activitatea de evaluare și raportul final au fost realizate cu nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010, lucrarea nefiind repartizată în mod aleatoriu, în sistem electronic omologat.

Raportat la perioadele ce au făcut obiectul activității de evaluare, cercetarea a fost efectuată cu încălcarea Deciziei nr. 449 din 16 iunie 2015 a Curții Constituționale și a deciziilor ulterioare precum și a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, conform cărora faptele săvârșite de persoanele aflate în exercitarea funcțiilor publice ce determină starea de incompatibilitate se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârșirii lor.

În mod greșit instanța de fond a considerat că nu au trecut 3 ani de la momentul săvârșirii faptei, interpretând eronat legea când a considerat ca termen de pornire pentru calculul prescripției momentul la care a încetat starea de incompatibilitate. Momentul săvârșirii faptei, de la care a început să curgă prescripția, este momentul în care se pretinde în raport că ar fi intrat în starea de incompatibilitate, respectiv 01.04.2012. Astfel, la data de 01.04.2015, cursul prescripției a fost împlinit, iar posibilitatea ANI de a o cerceta și răspunderea administrativă, civilă, delictuală pentru faptă nu mai putea fi angajată.

Dacă nu se dă efect juridic constatării prescripției presupusei stări de incompatibilitate, ar însemna că aceasta este imprescriptibilă, ceea ce ar fi contrar legii și spiritului acesteia. În sensul prescrierii răspunderii civile, administrative sau disciplinare se circumscriu și prevederile Legii nr. 54/2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 222/21.03.2019.

Astfel, starea de incompatibilitate a fost prescrisă sub imperiul C. civ., respectiv a dispozițiilor art. 2517 din Legea nr. 287/2009.

În continuarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că nu a știut și nu ar fi putut să-și dea seama (neavând studii juridice) că situația respectivă poate genera stare de incompatibilitate, întrucât art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prevede că "Funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice." De asemenea, art. 249 din Legea nr. 1/2011 arată că funcția de administrator financiar este cuprinsă ca funcție didactică.

În data de 06.06.2017, a demisionat din funcția de administrator al Școlii Gimnaziale Iclandu Mare, deși activitatea nu avea nicio legătură cu atribuțiile exercitate ca funcționar public potrivit fișei postului, neavând nicio clipă intenția de a încălca legea. Pentru a putea fi încadrată în noțiunea de stare de incompatibilitate, fapta este necesar a fi săvârșită cu intenție ca formă de vinovăție, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul său.

A mai susținut recurenta că mențiunile de la pct. 5 din Raportul de evaluare fac dovada certă a faptului că inspectorul și-a depășit atribuțiile prevăzute de Legea nr. 176/2010, a acționat cu vădită imparțialitate, imixtionându-se în atribuțiile altor organe care, pe baza concluziilor raportului, avea obligația de a constata și de a aplica sancțiunile prevăzute de lege.

A mai precizat recurenta-reclamantă că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 418 din 3 iunie 2014, s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completare altor acte normative, constatându-se că acestea sunt neconstituționale în măsura în care sintagma "aceeași funcție" se referă la toate funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din lege.

Având în vedere că art. 25 alin. (2) teza a II-a nu a fost modificat în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, acesta a fost abrogat de drept, impunându-se admiterea recursului.

3.2. În cursul soluționării recursului, pentru termenul din 7 iunie 2022, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate în integralitate a Legii nr. 176/2020 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

3.3. Prin decizia civilă nr. 3255 din 7 iunie 2022, Înalta Curte a anulat recursul formulat de recurenta-reclamantă, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, recurenta A. a formulat revizuire, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, prin care a precizat că a făcut dovada timbrării recursului.

Cererea a fost calificată de Înalta Curte, în raport cu motivele invocate, ca fiind contestație în anulare.

Prin decizia civilă nr. 4960 din 27 octombrie 2022, Înalta Curtea a admis contestația în anulare, a anulat Decizia nr. 3255 din 7 iunie 2022 și a acordat termen pentru soluționarea recursului la data de 16 februarie 2023.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

5.1. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care a atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, critica formulată de recurenta-reclamantă, în sensul că prima instanță nu ar fi amânat judecata cauzei urmare a cererii apărătorului său, nu este aptă a demonstra încălcarea vreunei norme de procedură care să atragă sancțiunea nulității, așa cum prevede cazul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reține că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. prevede că amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, "numai în mod excepțional" pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei, iar, la alin. (2), se prevede că, dacă instanța refuză amânarea judecății, la cererea părții, va amâna pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise.

Prin urmare, procedura civilă nu instituie obligativitatea amânării judecății la cererea părții, soluția instanței cu privire la necesitatea acordării unui termen neputând constitui motiv de casare decât în condițiile în care respingerea cererii ar fi încălcat principiile unei judecăți echitabile, ipoteză care nu este incidentă în speță. În plus, judecătorul fondului a amânat pronunțarea pentru a da posibilitatea apărătorului reclamantei să depună concluzii scrise.

De asemenea, Înalta Curte constată, după cum reiese din încheierile de ședință, că instanța de fond a mai amânat judecata în două rânduri (la termenul din 13 martie 2020 și la termenul din 15 mai 2020) tot la cererea reprezentantului convențional al reclamantei, neputându-se reține că nu ar fi ținut cont de solicitările apărătorului reclamantei când le-a considerat întemeiate.

Deci, nu sunt întemeiate susținerile recurentului, în sensul că respingerea cererii de amânare ar constitui un motiv de casare.

5.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a adus niciun argument prin care să susțină că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau ar cuprinde motive contradictorii. Simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizată de instanța de control judiciar în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină.

Hotărârea de fond îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar, după cum se va arăta în continuare, instanța de control judiciar validează soluția primei instanțe.

5.3. Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Recurenta-reclamantă reiterează, în esență, aceleași argumente ca și cele prezentate în fața instanței de fond, referitoare la faptul că lucrarea nu ar fi fost repartizată în mod aleatoriu, că s-ar fi prescris dreptul Agenției Naționale pentru Integritate de a desfășura procedura de evaluare și că instanța ar fi interpretat eronat dispozițilie art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și ale art. 249 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale.

Aspectul repartizării aleatorii a lucrării către inspectorul de integritate vizează situația de fapt, avută în vedere prin sentința recurată, și probele administrate.

Or, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, de reformare, ce nu are efect devolutiv, astfel că argumentele recurentei privind interpretarea și aprecierea probelor, în scopul stabilirii situației de fapt, nu pot forma obiect al analizei instanței de control judiciar.

O eventuală interpretare eronată a probatoriului administrat nu poate fi invocată pe calea recursului, nefiind motiv de casare în actuala reglementare a C. proc. civ.

De altfel, sub acest aspect, recurenta-reclamantă nu a adus niciun element în plus față de cele invocate la judecata în primă instanță, care a expus, din coroborarea înscrisurilor de la dosar, raționamentul pentru care a constatat că lucrarea ce o privește pe reclamantă a fost repartizată aleatoriu, cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante privind aplicarea eronată a dispozițiilor legale vizând intervenirea prescripției dreptului Agenției Naționale de Integritate de a emite raportul de evaluare, Înalta Curte reține că Agenția Națională de Integritate desfășoară o activitate administrativă de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege. În acest proces, Agenția Națională de Integritate întocmește rapoarte, cu valențele unor veritabile acte administrative, care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situații cu semnificație juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau, după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege.

În exercițiul acestor competențe, așa cum s-a remarcat în Decizia Curții Constituționale nr. 449 din 16 iunie 2015, ca urmare a interpretării art. 11 din Legea nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate are la dispoziție un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activitățile amintite.

Competențele agenției sunt circumscrise din punct de vedere temporal, așa cum rezultă din decizia amintită, și de termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 din C. civ., sau, după caz, în funcție de momentul săvârșirii faptei și implicit a legii aplicabile, de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Însă în regimul noului C. civ., termenul de prescripție, conform art. 2523, începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Prin drept la acțiune se înțelege, conform art. 2500 alin. (2) din C. civ., dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

Astfel, sunt nefondate aserțiunile recurentei că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 01.04.2012, data numirii sale în funcția de administrator financiar, și s-ar fi împlinit la data de 01.04.2015.

Termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2523 C. civ. începe să curgă de la data când Agenția Națională de Integritate a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situația juridică sau factuală cu relevanță în exercitarea competențelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acționează Agenția, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcțiior ori demnităților publice care fac obiectul cercetărilor.

Or, în cauză, după cum chiar recurenta-reclamantă a precizat, data la care i-au încetat raporturile de serviciu din funcția de administrator financiar este 23.06.2017, iar lucrarea de evaluare a fost începută de Agenția Națională de Integritate la data de 23.01.2018, în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.

Nu pot fi reținute nici alegațiile recurentei-reclamante în sensul că funcția de administrator ar fi o funcție didactică.

Potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, care reglementează, în Cap. III, Secțiunea a 5-a, incompatibilitățile privind funcționarii publici, "Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică", iar art. 94 alin. (2) lit. a) prevede că "Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice.".

Aspect necontestat, recurenta-reclamantă A. a deținut și a exercitat concomitent, în perioada 01.04.2012 (data numirii în funcția de administrator financiar) - 23.06.2017 (data încetării raporturilor de serviciu din funcția de administrator financiar), atât funcția publică de referent în cadrul Primăriei Comunei Iclănzel, județul Mureș, cât și funcția de administrator financiar al Șoclii Gimnaziale Iclandu Mare, unitate de învățământ din Comuna Iclănzel.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanță a menținut Raportul de evaluare contestat, interpretând corect dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Trebuie precizat că, de la regula privind incompatibilitatea între calitatea de funcționar public și orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, funcțiile de demnitate publică sau activitățile din sectorul privat, instituită prin art. 94 din Legea nr. 161/2003, s-au prevăzut mai multe excepții -prin art. 96 alin. (1) din aceeași lege- printre care "activitățile din domeniul didactic" sau funcțiile exercitate "în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public."

Divergent de punctul de vedere al instanței de fond și, implicit, al Agenției Naționale de Integritate, recurenta-reclamantă susține că activitatea de administrator financiar în sistemul de învățământ gimnazial poate fi considerată funcție didactică.

Or, Înalta Curte reține că statutul personalului didactic este reglementat în Titlul IV din Legea educației naționale nr. 1/2011, iar în art. 233 alin. (1) din lege se prevede că "Personalul didactic cuprinde persoanele din sistemul de învățământ responsabile cu instruirea și educația."

Funcțiile didactice sunt enumerate de art. 247 din lege, însă funcția de contabil/administrator financiar nu se regăsește printre ele.

În acest context, în mod eronat susține recurenta-reclamantă că funcția de administrator financiar ar fi cuprinsă în lege ca fiind o funcție didactică.

Administratorul financiar este prevăzut la art. 249 lit. k) din Legea nr. 1/2011, care enumeră "personalul didactic auxiliar", iar art. 250 din lege prevede, ca și condiții de studii, îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația în vigoare pentru funcția de contabil, contabil-șef.

Or, în raport cu condițiile de studii pentru activitățile didactice, enumerate la art. 248 din Legea nr. 1/2011, rezultă că activitatea în domeniul didactic este o activitate menită să instruiască, solicitându-se și certificat de formare psihopedagogică (de nivel I sau II).

Prin urmare, activitatea de administrator financiar nu este o activitate didactică (de instruire), în înțelesul dat de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, neputându-se reține argumentele recurentei-reclamante.

Nici aprecierile recurentei, vizând o așa-zisă imixtiune a inspectorului judiciar în raport cu cele consemnate la punctul 5 al Raportului de evaluare, nu sunt fondate, pentru că prin raport au fost consemnate concluziile inspectorului judiciar, redându-se dispozițiile legale apreciate a fi incidente în cauză.

De asemenea, aspect punctat și de prima instanță, nu prezintă nicio relevanță din punct de vedere al legalității raportului de evaluare contestat, susținerile recurentei că nu ar fi intenționat să încalce legea și că pentru a fi încadrată în noțiunea de stare de incompatibilitate fapta este necesar să fie cu intenție ca formă de vinovăție.

În fine, argumentele recuentei-reclamante cu privire la art. 2 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 nu ar fi fost abrogat, urmare a Deciziei nr. 418 din 3 iunie 2014 a Curții Constituționale, nu pot fi avute în vedere, de vreme ce, prin decizia menționată, Curtea Constituțională a statuat că articolul vizat este constituțional, stabilind un unic înțeles constituțional al acestui articol (în măsura în care sintagma "aceeași funcție" se referă la toate funcțiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeași lege).

Prin urmare, susținerile recurentului-reclamant nu sunt apte a dovedi incidența niciunuia dintre motivele de casare invocate, prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată și motivată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

5.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 36 din 26 iunie 2020 a Curții de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.