ÎCCJ, decizie (scj.ro #206260)

Refuz de înstrăinare a imobilului cu destinația de locuință. Existența unui contract valabil de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995. Dreptul chiriașului de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupă. Obligația unității administrativ-teritoriale de a vinde spațiul locativ

Cuprins pe materii: Drept civil. Contracte

Index alfabetic: Obligația de a face

contract de închiriere

imobil

contract de vânzare-cumpărare

Legea nr. 112/1995, art. 9

H.G. nr. 20/1996, art. 6

Legea nr. 10/2001, art. 42

Dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevăd expres dreptul chiriașilor de a dobândi, în proprietate, apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ceea ce presupune existența obligației corelative privind vânzarea acestor imobile, de esența realizării dreptului. O interpretare în sens contrar ar goli de orice substanță norma juridică, dreptul subiectiv devenind unul iluzoriu și neefectiv, dacă realizarea lui ar depinde de voința vânzătorului.

Textul de lege urmărește, ratio legis, realizarea unui interes general de ordin social-economic, care vizează transferul dreptului de proprietate asupra anumitor categorii de imobile (locuințe ce nu au fost revendicate de foștii proprietari, în baza reglementărilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001), în principal către chiriași, ca o măsură de protecție a acestora. Astfel, vânzarea locuințelor, ce intră în câmpul de aplicabilitate a art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o facultate, întrucât ar genera arbitrariu și ar plasa chiriașii în situații discreționare.

Ca atare, în mod legal, a conchis instanța de apel în sensul inexistenței vreunui impediment legal la înstrăinarea bunului, câtă vreme reclamanta ocupa la data intrării în vigoare a Legii nr. 12/1995 apartamentul în litigiu în temeiul unui contract de închiriere valabil încheiat, iar pârâta este proprietara imobilului nerestituit în procedura Legii nr. 10/2001.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 305 din 16 februarie 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj - Secția civilă, în data de 08.03.2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților la întabularea în cartea funciară a imobilului apartament nr. 3 (în documentație) și nr.2 în cartea de identitate situat în Cluj Napoca, cu suprafață utilă de 56,94 mp; obligarea pârâților la vânzarea în favoarea lor a imobilului apartament nr.3 situat în Cluj Napoca, cu suprafață utilă de 56,94 mp, compus din 1 cameră în suprafață de 38.93 mp, 1 bucătărie în suprafață de 15.39 mp , 1 wc în suprafață de 2,62 mp și atribuirea în proprietate a terenului aferent (114,54 mp) - imobil deținut potrivit contractului de închiriere nr. 27423/16.06.2000, modificat și completat prin acte adiționale; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și cele ale Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 843 din 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul Cluj - Secția civilă, s-a luat act de renunțarea la judecata petitului 1 din cererea de chemare în judecată, privind obligarea pârâților la întabularea imobilului în cartea funciară și a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 278/A din 22.06.2022, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă  a hotărât după cum urmează:

A admis apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 843 din 15.12.2021, pronunțată de Tribunalul Cluj- Secția civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis cererea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice  și, în consecință, a obligat pârâții la vânzarea în favoarea reclamanților a apartamentului nr. 3, situat în imobilul din Cluj-Napoca, cu suprafața utilă de 56,94 mp, compus din 1 cameră în suprafață de 38,93 mp, 1 bucătărie în suprafață de 15,39 mp, 1 wc în suprafață de 2,62 mp și atribuirea în proprietate a terenului aferent în suprafață de 114,54 mp, în baza contractului de închiriere nr. 27423/16.06.2000, modificat și completat prin acte adiționale.

A menținut dispoziția din sentința apelată referitoare la constatarea renunțării la judecarea petitului 1, de către reclamanți.

A obligat pârâții, în solidar, să le plătească reclamanților suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei.

A obligat pe intimații Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în solidar, să plătească apelanților suma de 2.500 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 23.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de pârâții Municipiul Cluj-Napoca și  Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și a fost îndreptată eroarea materială strecurată în cuprinsul considerentelor și dispozitivul deciziei civile nr. 278/A/2022 a Curții de Apel Cluj - Secția I civilă, în sensul că terenul aferent apartamentului nr. 3 are suprafața de 72,89 mp, nu de 114,5 mp, cum din eroare s-a consemnat,

Împotriva  deciziei civile nr. 278/A din 22.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, recurentul a susținut că, raportat la obiectul litigiului, decizia atacată are deschisă calea de atac a recursului, chiar dacă în dispozitivul deciziei curtea de apel a menționat că decizia este definitivă.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul-pârât a învederat că, raportat la petitele cererii de chemare în judecată, nu are calitate procesuală pasivă, iar analiza aplicabilității prevederilor Legii nr. 112/1995 revine autorităților publice locale, Ministerul Finanțelor neavând astfel atribuții; în speță, răspunderea pentru corecta stabilire a regimului juridic în situația imobilului aparține Municipiului Cluj-Napoca, respectiv Consiliului Local.

Instanța de apel a pronunțat, fără să motiveze, o hotărâre și în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, hotărâre care nu poate fi pusă în executare de către recurent. Aceasta întrucât, prin decizia recurată, s-a reținut că Municipiul Cluj-Napoca este proprietarul imobilului în litigiu, întrucât prin sentința civilă nr. 4099 din 10.06.2021, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul x/211/2020, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat pe str. M., înscris în CF nr. x49 Cluj-Napoca (nr. CF vechi x38 Cluj-Napoca), cu nr. topo 619, în favoarea Municipiului Cluj-Napoca și în administrarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, cu drept de lege, în temeiul Decretului nr. 176/1948, pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional și a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Totodată, instanța de apel nu a analizat excepția lipsei de interes a apelului formulat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată prin întâmpinarea la apelul reclamanților, care au renunțat la judecată față de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, aspect reținut de prima instanță prin încheierea din 22.09.2021 și prin sentința civilă nr. 843 din 15.12.2021.

O altă critică a vizat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. 6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin HG nr. 20/1996, precum și ale art. 42 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 din Normele de aplicare, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, îl au numai chiriașii, care având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii. Or, din probele dosarului rezultă că reclamanta a încheiat contractul de închiriere nr. 26808/26.05.1999 ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, care a recunoscut beneficiarilor contractelor de închiriere care foloseau imobilele obiect al acesteia, dreptul de a formula cereri pentru vânzarea bunurilor în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Astfel, în opinia recurentului, dispozițiile acestei legi vizează numai persoanele care aveau contract de închiriere încheiat la acea dată, nu și persoanele care au încheiat ulterior contract de închiriere, în acest sens fiind  reglementată norma de protecție a dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

A mai arătat că, față de sintagma „pot fi înstrăinate” folosită de legiuitor în dispozițiile art. 42 din Legea nr. 10/2001, legea nu stabilește o obligație în sarcina deținătorului actual, ci o facultate a acestuia, întrucât în caz contrar s-ar încălca dreptul de proprietate prevăzut de art. 553 alin.(1), art. 555 alin. (1) C.civ. și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Din interpretarea atât a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât și ale art. 42 din Legea nr. 10/2001, se desprinde concluzia dreptului de înstrăinare al autorității în patrimoniul căreia a rămas imobilul nerestituit vechilor proprietari cu dreptul corelativ al deținătorilor (chiriașilor) cu titlu valabil, la preempțiune.

În continuare, recurentul a făcut referire la decizia nr. 81/2017 a Înaltei Curți de Casate și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dat dezlegare asupra unei eventuale contrarietăți între art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, statuând că este exclusa ipoteza unei contrarietăți.

Astfel, recurentul a susținut că statuările obligatorii nu sunt în sensul instituirii unei obligații de a vinde în sarcina proprietarului, ci doar în sensul că, în ipoteza în care proprietarul decide să înstraineze bunul, va trebui să respecte dreptul de preempțiune al chiriașului, căruia îi este recunoscut dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului.

În continuare, recurentul a învederat că hotărârile judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/211/2020 și nr. x/211/2020*  au putere de lucru judecat.

O ultimă critică formulată de recurent a vizat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată (fond și apel), în condițiile în care nu are calitate procesuală pasivă în cauză și nu este în culpă procesuală.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității recursului și lipsei calității procesuale active, iar pe fond au solicitat respingerea căii de atac.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., este încadrabil în tezele de casare prevăzute de pct. 5, 7 și 8 ale art. 488.

Prin criticile concrete de nelegalitate, recurentul a invocat, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 6 din H.G. nr. 20/1996 și art. 42 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanta chiriaș este titulara unui contract de închiriere asupra apartamentului, încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar statuările obligatorii din decizia preliminară nr. 81/2017 nu instituie în sarcina deținătorului actual o obligație, ci numai o facultate de a vinde bunul, cu respectarea dreptului de preempțiune al chiriașului.

Pe de altă parte, recurentul a invocat omisiunea analizării excepției lipsei de interes a apelului declarat în contradictoriu cu acesta, ignorarea lipsei calității sale procesuale pasive întrucât autoritățile publice locale sunt cele care au atribuții în aplicarea Legii  nr. 112/1995, obligarea nelegală la plata cheltuielilor de judecată, precum și încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/211/2020*.

Demersul judiciar, configurat prin elementele cererii introductive și supus judecății instanțelor de fond, are ca obiect (i) obligarea pârâților Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, la intabularea în cartea funciară a apartamentului nr. 3 situat în imobilul din municipiul Cluj-Napoca, , precum și (ii) obligarea pârâților la vânzarea apartamentului și la atribuirea în natură a terenului aferent, temeiul de drept invocat fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001.

Examinând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) și (2) C.proc.civ., excepțiile procesuale de fond invocate prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a le respinge ca neîntemeiate.

Astfel, cu referire la excepția inadmisibilității recursului

,

este de observat că, în fața primei instanțe s-a renunțat la judecata capătului de cerere  vizând intabularea imobilului în cartea funciară, iar cel de-al doilea capăt de cerere, principal, are ca obiect o obligație de a face evaluabilă în bani, întrucât în structura raportului juridic de drept substanțial dedus judecății intră un drept patrimonial de creanță.

Dreptul subiectiv cerut a fi protejat pe calea prezentei acțiuni în justiție, respectiv dreptul chiriașului la dobândirea în proprietate a imobilului, recunoscut prin norma de protecție socială reglementată de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 42 din Legea nr. 10/2001, are natura juridică a unui drept de creanță, corelativ obligației proprietarului de a-i înstrăina bunul, și, pe cale de consecință, este supus criteriului valoric în determinarea competenței materiale.

Ca atare, recurentul-pârât are deschisă calea de atac a recursului, potrivit regulii generale înscrise în art. 483 alin. (1) C.proc.civ., nefiind incident vreunul dintre cazurile de excepție în care este suprimată această cale de atac. În egală măsură, acționând conform legii, iar nu potrivit mențiunii „definitivă” înscrisă greșit în dispozitivul deciziei curții de apel, recurentul-pârât a învestit corect instanța supremă cu soluționarea prezentei căi de atac, astfel că excepția inadmisibilității este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă, în baza principiului legalității căilor de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) și alin. (2) teza I C.proc.civ..

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active, Înalta Curte reține că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor are calitate de subiect al căii de atac exercitate, în înțelesul art. 458 C.proc.civ., întrucât a fost parte la judecata în primă instanță și în apel și justifică interes în reformarea hotărârii curții de apel, în contextul în care la judecata în primă instanța s-a luat act de renunțarea reclamanților numai la judecata capătului de cerere vizând intabularea în cartea funciară, în vreme ce petitul privind obligația de a face, soluționat inițial în mod favorabil pârâtului, a fost devoluat în apel, iar sentința fondului schimbată în parte, în sensul obligării celor trei pârâți (deci și a statului) la vânzarea apartamentului și atribuirea în proprietate a terenului aferent, așa încât excepția procesuală de fond invocată de intimați apare vădit neîntemeiată.

Luând în analiză criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Astfel, controversa esențială în jurul căreia este construit motivul de recurs în discuție, este circumscrisă îndeplinirii/neîndeplinirii cerințelor din ipoteza normei de protecție socială și a dispoziției de favoare la achiziționarea apartamentului pe temeiul Legii nr. 112/1995, drept recunoscut în beneficiul chiriașului titular al unui contract de închiriere valabil încheiat.

Chestiunea litigioasă a fost tranșată corect de către instanța de apel care, devoluând fondul, a reformat sentința primei instanțe și a admis capătul de cerere vizând obligația de a face, reținând deplin legal argumentația că: pe de o parte, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 reclamanta ocupa apartamentul litigios, având drepturi locative  proprii începând cu anul 1994 și până în prezent, iar la data manifestării opțiunii de cumpărare era titulara unui contract de închiriere valabil încheiat;  pe de altă parte, imobilul nu a fost restituit în procedura legilor speciale de retrocedare, în cartea funciară fiind intabulat bunul aflat în proprietatea municipiului și în administrarea consiliului local.

În acord cu interpretarea dată de instanța de apel normelor juridice înscrise în art. 9 din Legea nr. 112/1995, art. 6 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 stabilite prin H.G. nr. 20/1996 și art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reține din economia acestor dispoziții de favoare și norme de protecție socială, faptul că legiuitorul a recunoscut în mod expres, prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, posibilitatea pentru chiriași de a dobândi, în proprietate, apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Dreptul chiriașului de a cumpăra este însoțit de un drept la acțiune pentru valorificarea lui, prin recurgerea la forța coercitivă a statului în cazul refuzului de înstrăinare, corelativ obligației deținătorului de a vinde.

În completare, prin dispozițiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se reglementează posibilitatea înstrăinării imobilelor cu destinația de locuință, pe de o parte, ca urmare a opțiunii chiriașului de a cumpăra, iar, pe de altă parte, din inițiativa deținătorului, cu respectarea în acest caz a dreptului de preempțiune al chiriașului,  ambele ipoteze sub condiția epuizării procedurilor administrative și jurisdicționale, în cazul care acestea s-au declanșat.

În sensul interpretării normelor juridice, expusă în cele ce preced, sunt statuările obligatorii, cu valoare decisivă ori decizorie, cuprinse în deciziile nr. 3/2017 și nr. 81/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Contrar susținerilor recurentului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (28.01.1996) erau îndeplinite întocmai cerințele legale impuse prezentei obligații de a face, în sensul că apartamentul litigios era efectiv închiriat și ocupat de chiriașul cumpărător.

Astfel, potrivit circumstanțelor factuale reținute de instanța de apel pe baza probatoriului dosarului, în favoarea fostului soț al reclamantei (X.) a fost încheiat contractul de închiriere nr. 33088/22.06.1994, aceasta fiind înscrisă în fișa locativă, în calitate de soție a titularului de contract. Prin sentința de divorț nr. 1502 din 05.02.1996 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a dispus partajarea folosinței locuinței comune. Ulterior, s-a încheiat, doar în favoarea reclamantei A., contractul de închiriere nr. 33352/10.10.1996 cu privire la apartamentul litigios, în fișa locativă fiind înscrise reclamanta, în calitate de titular de contract, și mama acesteia.

Contractul de închiriere a fost prelungit succesiv, până în anul 2000, când a fost încheiat un nou contract, nr. 27423/12.06.2000, la rându-i prelungit succesiv prin acte adiționale, ultima prelungire fiind realizată prin actul adițional nr. 8/20.09.2017, până la data de 27.06.2019. Prin actul adițional nr. 9/02.08.2018, a fost inclus în fișa locativă, pe lângă titulara A., și soțul acesteia, B.  cu care s-a căsătorit la data de 02.06.2018.

Prin urmare, este corect raționamentul instanței de apel în cadrul căruia s-a concluzionat în sensul că reclamanta îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 6 din H.G. nr. 20/1996, câtă vreme aceasta ocupa, la data intrării în vigoare a legii, apartamentul în litigiu, având drepturi locative proprii începând cu anul 1994 și până în prezent, iar din anul 1996 - deci inclusiv la momentul exercitării opțiunii legale de cumpărare - este titulara unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la bunul solicitat. La rândul său, reclamantul B. are, începând cu 02.08.2018, drepturi locative proprii asupra acestui apartament.

În egală măsură, în mod judicios a observat instanța de apel aspectul că imobilul litigios se circumscrie prevederilor art. 42 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind restituit persoanei pretins îndreptățite în temeiul legii speciale (cererea de revendicare formulată în baza O.U.G. nr. 94/2000 fiind respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/33/2016 al Curții de Apel Cluj). Totodată, este întrunită și cerința obligatorie ca pârâtul Municipiul Cluj-Napoca să fie proprietar al imobilului în litigiu, putând astfel transfera valabil dreptul în favoarea reclamanților (prin sentința civilă nr. 4099/10.06.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca fiind dispusă intabularea dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Cluj-Napoca și în administrarea Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, cu drept de lege, în temeiul Decretului nr. 176/1948 și al O.U.G. nr. 94/2000).

Ca atare, deplin legal a conchis instanța de apel în sensul inexistenței vreunui impediment legal, fiind, dimpotrivă, îndeplinite toate cerințele prescrise de normele incidente, anume ca reclamanții chiriași să fi manifestat opțiunea de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupau efectiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar pârâții să fie proprietarii imobilului nerestituit în procedura legilor speciale de retrocedare.

Nu poate fi primită susținerea recurentului, potrivit cu care legea nu stabilește o obligație în sarcina deținătorului actual, ci o facultate a acestuia, dedusă din folosirea sintagmei „pot fi înstrăinate” în cuprinsul art. 42 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel subliniind corect argumentul că disponibilitatea în manifestarea opțiunii de cumpărare este conferită de lege chiriașului, și nu deținătorului actual.

Se cuvine reamintit că art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede expres dreptul chiriașului de a cumpăra locuința, ceea ce presupune existența obligației corelative privind vânzarea acesteia, de esența realizării dreptului. O interpretare în sensul afirmat de recurent golește de orice substanță norma juridică, dreptul subiectiv devenind unul iluzoriu și neefectiv, dacă realizarea lui ar depinde de voința vânzătorului.

Textul de lege urmărește,

ratio legis,

realizarea unui interes general de ordin social-economic, care vizează transferul dreptului de proprietate asupra anumitor categorii de imobile (locuințe ce nu au fost revendicate de foștii proprietari, în baza reglementărilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001), în principal către chiriași, ca o măsură de protecție a acestora. Astfel, vânzarea locuințelor, ce intră în câmpul de aplicabilitate a art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu poate constitui o facultate, cum pretinde fără temei recurentul, întrucât ar genera arbitrariu și ar plasa chiriașii în situații discreționare.

Cenzurarea în justiție a refuzului proprietarului imobilului și obligarea acestuia de a se conforma voinței legiuitorului și de a înstrăina bunul către chiriașul, în persoana căruia sunt întrunite exigențele prescrise de lege, nu pot avea semnificația nesocotirii dreptului de proprietate al unității administrativ-teritoriale, cum pretinde fără temei recurentul.

În egală măsură, cu referire la susținerile recurentului, potrivit cu care reclamanții ar avea recunoscut legal doar un drept de preemptiune, nu și de vânzare, Înalta Curte are a observa că se opun unei atare aserțiuni, cu forța evidenței, statuările cu valoare obligatorie din decizia preliminară nr. 81/2017, în considerentele căreia s-a reținut că „prin art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se reglementează posibilitatea înstrăinării imobilelor cu destinația de locuință, pe de o parte, ca urmare a opțiunii chiriașului de a cumpăra, iar, pe de altă parte, din inițiativa deținătorului, cu recunoșterea în acest caz a dreptului de preempțiune al chiriașului” (paragraful 72).

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, cu referire la omisiunea analizării excepției lipsei de interes în exercitarea apelului reclamanților, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de apel nu s-a pronunțat în mod expres asupra acestei excepții procesuale de fond, invocată prin întâmpinarea depusă în apel, ceea ce nesocotește regulile de procedură prevăzute de art. 248 alin. (1) și (5) și art. 425 alin. (1) lit.b) C.proc.civ..

Ceea ce nu dovedește, însă, recurentul este vătămarea procesuală suferită ca urmare a omisiunii cercetării acestui mijloc de apărare, în condițiile în care, pe de o parte, analizând fondul motivelor de apel, curtea de apel a reținut în mod implicit ca fiind justificată cerința interesului reclamanților în exercitarea apelului, conform art. 494 raportat la art. 33 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, recurentul-pârât nu a criticat soluția primei instanțe prin care s-a luat act de renunțarea la judecată numai în ceea ce privește capătul de cerere privind intabularea în cartea funciară.

Cu referire la pretinsa ignorare a lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât atribuții în materie au doar autoritățile publice locale, iar reclamanții au renunțat la judecata în contradictoriu cu Statul Român, Înalta Curte are a observa faptul că, prin cererile precizatoare depuse la judecata în primă instanță, la datele de 19.10.2021 și 08.12.2021, reclamanții au renunțat atât la judecata primului capăt de cerere, cât și la judecata în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, însă prin sentința instanței de fond s-a luat act numai de renunțarea la judecata petitului privind obligarea pârâților la intabularea în cartea funciară și s-a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâților (inclusiv a Statului Român prin Ministerul Finanțelor) la vânzarea apartamentului și la atribuirea în natură a terenului aferent.

Or, prin exercitarea apelului de către reclamanți, exista riscul reformării sentinței primei instanțe și al înrăutățirii situației sale juridice (risc ce, de altfel, s-a și produs, în sensul că prin soluția instanței de apel a fost  admis cel de-al doilea capăt de cerere), astfel că pârâtul-recurent avea interes să iasă din pasivitate și să supună verificării curții de apel, pe calea unui apel incident, modalitatea în care prima instanță a dat sau nu a dat curs actului procesual de dispoziție manifestat de reclamanți.

Nefondată este și critica recurentului referitoare la nelegala sa obligare la plata cheltuielilor de judecată în fazele procesuale anterioare, culpa procesuală în înțelesul art. 453 alin. (1) C.proc.civ. fiind evidențiată de soluția admiterii apelului reclamanților.

În fine, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ. este vădit nefondat.

Critica recurentului supune controlului de legalitate o pretinsă  încălcare de către instanța de apel a efectului pozitiv la autorității de lucru judecat, atașat hotărârii definitive pronunțate într-un litigiu asemănător, obiect al dosarului nr. x/211/2020* (sentința civilă nr. 198/2021 a Tribunalului Cluj, păstrată prin decizia nr. 217/A/2021 a Curții de Apel Cluj, definitivă prin decizia nr. 1234/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă).

Articolul 431 alin. (2) C.proc.civ. consacră efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului.

Înalta Curte reține că hotărârea favorabilă invocată de recurent nu poate avea atașat un atare efect procesual în raport cu litigiul pendinte, care să fi fost ignorat nepermis de către instanța de apel, întrucât nu a existat identitate de părți litigante (în dosarul nr. x/211/2020* figurând un alt reclamant – Y.), iar, pe de altă parte, deși problematica de drept este asemănătoare, totuși cele două litigii au ca premisă circumstanțe factuale diferite, izvorâte din contracte de închiriere distincte, purtând asupra a două apartamente diferite (nr. 1 și 3), situate într-adevăr în același imobil din mun. Cluj-Napoca.

Se cuvine observat, astfel, faptul că au fost deduse judecății, în procese cu același tip de obiect, două raporturi juridice total diferite, terțul reclamant întemeindu-și dreptul afirmat în litigiul anterior, după cum se reține în considerentele deciziei nr. 217/A/2021, pe un contract de închiriere încheiat la data de 26.05.1999, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Or, de esența dreptului de favoare pe care legiuitorul l-a conferit chiriașului unui imobil cu destinația de locuință, prin măsura de protecție socială reglementată de art. 9 din Legea nr. 112/1995, este tocmai calitatea beneficiarului, de titular al unui contract de închiriere valabil, încheiat anterior, și nu ulterior, datei de 28.01.1996 când a intrat în vigoare această lege, astfel că nu poate fi vorba despre o unicitate de raport juridic sau despre aceeași situație litigioasă.

Este evident, prin urmare, că nu poate fi vorba despre o identitate de chestiune litigioasă tranșată în litigiul anterior și repusă în discuție în procesul pendinte, întrucât aspectul aici controversat nu a primit o dezlegare definitivă într-un proces anterior, care să se fi referit la unul și același raport juridic.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca nefondat.