ÎCCJ, Decizia nr. 30/2023

Asupra recursului constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată la 21.02.2022 pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, sub nr. x/2022, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului Cluj pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și d) din aceeași lege.

În motivarea acțiunii s-a reținut că domnul judecător A. a declarat public apartenența la o formațiune politică (B. și C.), adoptând poziții publice vizând opțiuni politice legate inclusiv de modul în care partidele politice trebuiau să acceadă ori să se mențină la putere, precum și soluții propuse pentru ca un partid să piardă alegerile ori să nu ajungă la guvernare, încălcând astfel interdicția de a face parte din formațiuni politice.

S-a mai reținut că domnul judecător a încălcat și interdicțiile privind exercitarea de activități specifice profesioniștilor prevăzute de art. 8 lit. c) din Legea nr. 303/2004 și art. 102 lit. b) din Legea nr. 161/2003. De asemenea, prin pozițiile publice adoptate ulterior sancționării sale de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, atât personal, cât și prin intermediul asociațiilor din care face parte, a fost încălcată interdicția de a-și exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfășurare.

Prin Hotărârea nr. 7J/25.05.2022, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu unanimitate, a respins ca neîntemeiată acțiunea disciplinară a Inspecției Judiciare pentru încălcarea, de către domnul judecător A., a interdicției de a desfășura activități economice și de a-și exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs, circumscrise abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare și, cu majoritate, a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva domnului A. - judecător în cadrul Tribunalului Cluj pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, constând în încălcarea interdicției de a face parte din formațiuni politice și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. d) din același act normativ.

Totodată, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat domnului A. - judecător în cadrul Tribunalului Cluj, sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și d) din același act normativ.

Împotriva acestei hotărâri, dar numai cu privire la dispoziția de admitere a acțiunii disciplinare și de sancționare cu excluderea din magistratură, precum și împotriva tuturor încheierilor premergătoare, dl. judecător A. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și respingerea în tot a acțiunii disciplinare, iar, în subsidiar, reindividualizarea sancțiunii aplicate.

Astfel, recurentul a arătat că a fost de acord cu soluția pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii de respingere a acțiunii disciplinare pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, constând în încălcarea interdicțiilor magistratului de a desfășura activități economice și de a-și exprima opinia cu privire la procese aflate în curs.

În cuprinsul criticilor de recurs, recurentul a dezvoltat motive de casare care privesc succesiv, nelegalitatea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară, lipsa de temeinicie a acțiunii și, în final, greșita individualizare a sancțiunii aplicate.

În ceea ce privește prima categorie, recurentul a susținut că în timpul actelor întocmite de Inspecția Judiciară în acest dosar nu putea fi cercetat, deoarece, încă de la momentul depunerii sesizării pentru demararea acțiunii disciplinare, era deja suspendat din funcție prin hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 14.12.2022, ca urmare a unei hotărâri nedefinitive de excludere din magistratură ca sancțiune disciplinară.

Așadar, în mod nelegal, Consiliul Superior al Magistraturii a respins excepția lipsei calității de judecător - subiect al acțiunii disciplinare - a recurentului prin încheierea din 13.04.2022, pe motiv că, deși suspendat din funcție, acesta nu și-a pierdut calitatea de judecător și că faptele imputate sunt anterioare momentului în care s-a dispus suspendarea.

Succesiv, recurentul a arătat că la dosar există două sesizări din partea unei persoane fizice, una primită pe cale electronică și una depusă la registratura Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu privire la prima sesizare, recurentul a arătat că acest document nu este suficient pentru a constitui o sesizare valabilă, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, iar în ceea ce privește a doua sesizare, a susținut că aceasta nu purta data înregistrării, la Consiliului Superior al Magistraturii, de unde a fost redirecționată la Inspecția Judiciară, unde trebuia depusă.

Recurentul a precizat că s-a înscris în fals în fața instanței de disciplină motivat de faptul că semnătura celei de-a doua sesizări nu aparține petentului semnatar, însă Consiliul Superior al Magistraturii a respins nelegal această obiecțiune, arătând recurentului că are deschisă calea sesizării organelor judiciare penale și că ceea ce a indicat recurentul nu este comiterea unei infracțiuni, ci inexistența unui document, aspect neverificat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Recurentul a mai arătat că cele două sesizări din dosar au fost nelegal conexate la Consiliul Superior al Magistraturii și că ar fi trebuit conexate de Inspecția Judiciară, care era organul competent să le soluționeze.

Aceste susțineri au fost nelegal respinse prin încheierea din 13.04.2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, deși, în cauză, nu a fost respectată procedura prevăzută de art. 45 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

S-a invocat, de asemenea, nelegalitatea cercetării disciplinare pentru lipsa interesului petentului D. Astfel, s-a susținut că în mod nelegal, Consiliul Superior al Magistraturii a respins excepția lipsei de interes a petentului care a formulat sesizarea, prin încheierea din 13.04.2022, pe motiv că abaterea disciplinară este una care vizează interesul general de înfăptuire a justiției și că acest lucru nu ar impune dovedirea unui interes particular. În opinia recurentului, argumentul nu este fondat, deoarece pentru interesul general al justiției ar fi trebuit ca Inspecția Judiciară să se sesizeze din oficiu, aceasta fiind o obligație legală, însă, pentru că sesizarea a fost făcută de o persoană particulară, aceasta trebuia să invoce un interes personal. Or, petentul D. nu a avut niciun interes în prezenta acțiune, așa cum impun dispozițiile art. 33 din C. proc. civ.

Succesiv, recurentul a opus nelegalitatea sesizării pentru neavizarea rezoluției de începere a cercetării disciplinare de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare. În susținerea acestui motiv, a susținut că rezoluția din 22.12.2021, de începere a cercetării disciplinare nu a fost avizată de inspectorul-șef și nu purta dată certă.

A mai susținut că în cursul cercetării disciplinare a fost în imposibilitate de a-și pregăti apărarea din cauza nelegalităților comise de inspectorul de caz, dar, deși a invocat acest lucru în cursul judecării cauzei în fața Consiliului Superior al Magistraturii, prin încheierea din aprilie 2022 au fost respinse în mod nefondat excepțiile, dar și orice probe propuse în apărare.

De asemenea, s-a susținut nelegalitatea rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare pentru lipsa începerii cercetării disciplinare. Recurentul a arătat în fața secției disciplinare că la sfârșitul cercetării inspectorul judiciar a reținut în sarcina sa fapte noi, pentru care nu era începută cercetarea disciplinară și pentru care nu a fost înștiințat și că pentru alte fapte a lăsat nesoluționată sesizarea disciplinară. Recurentul a criticat această măsură, cu referire la art. 44 alin. (6), art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. A susținut că secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a analizat o singură faptă imputată prin actul de trimitere în judecată disciplinară, în timp ce pe celelalte fapte le-a analizat la modul global, deși natura lor era diferită; a arătat că se impunea o tratare unitară a faptelor, cât timp ceea ce se impută recurentului sunt acțiuni concrete.

Prin urmare, rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare a fost nelegală în raport cu art. 20 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție și art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, pentru neefectuarea cercetării disciplinare în legătură cu toate faptele imputate.

De asemenea, s-a menționat a invocat lipsa de imparțialitate a inspectorului judiciar, însă instanța disciplinară a respins excepția pe motiv că inspectorul și-a îndeplinit atribuțiile profesionale.

S-a invocat ca motiv de recurs nelegala respingere a cererii de reunire a cauzei la alte dosare. Recurentul a arătat că, la momentul sesizării, pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii se aflau mai multe acțiuni disciplinare îndreptate împotriva sa ce făceau obiectul judecății în Dosarul nr. x/2022, nr. y/2022 și nr. z/2021. Toate sesizările ce îl priveau pe recurent se aflau în fața primei instanțe de judecată în materie disciplinară și toate se refereau la comiterea unor abateri disciplinare, cauzele fiind conexe. În aceste condiții, se impunea reunirea lor în baza art. 139 din C. proc. civ. însă, în mod nelegal, prin încheierea din 11.05.2022, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea de conexare.

Într-un al doilea set de critici, recurentul a invocat motive de recurs care atrag casarea hotărârii pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, rejudecarea cauzei și respingerea ca nefondată a acțiunii Inspecției Judiciare.

Astfel, a arătat recurentul că în mod nelegal instanța disciplinară a respins ca nefondate probele solicitate pentru lămurirea noțiunii de "formațiune politică" și pentru lămurirea naturii acțiunilor recurentului în cadrul celor două asociații profesionale.

Deși recurentul a solicitat efectuarea unei adrese către Autoritatea Electorală Permanentă pentru a lămuri înțelesul noțiunii de "formațiune politică", Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea pe motiv că nu putea duce la dezlegarea pricinii. De asemenea, a solicitat proba cu martori, respectiv audierea unor profesori la facultățile de științe politice, însă și această probă a fost respinsă, ca nefiind utilă cauzei.

Cu privire la temeinicia acțiunii disciplinare, s-a arătat că Inspecția Judiciară a formulat acțiune împotriva recurentului pentru comiterea a două abateri disciplinare: prima, a vizat încălcarea a trei interdicții, dintre care Consiliul Superior al Magistraturii a reținut doar încălcarea interdicției privind apartenența la o formațiune politică, a doua abatere a vizat comiterea a trei fapte.

În ceea ce privește prima abatere reținută, recurentul a susținut că argumentele Consiliul Superior al Magistraturii, prin care s-a arătat că recurentul a făcut parte din două formațiuni politice sunt nefondate.

Astfel, distincția dintre "partid politic" și "formațiune politică" trebuia a fi făcută doar în legătură cu procesul electoral și nu din perspectiva răspunderii disciplinare a magistraților, cuprinsă într-o lege specială, Legea nr. 303/2004, care nu redă definiții ale acestor sintagme. Ca urmare, trebuia apelat la regulile generale de interpretare a normelor juridice, or, dreptul comun în această materie era dreptul electoral. Numai în Constituție și legile speciale cu privire la înființarea entităților politice și alegerea în funcții de demnitate publică se face referiri la domeniul politic. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii a formulat o definiție a sintagmei "formațiune politică" ca fiind "orice organizație care împărtășea o concepție politică și urmărea, în mod organizat, un obiectiv politic, asumându-și, în mod public, poziții politice", comițând o ingerință în sfera altei puteri a statului

Recurentul a susținut că instanța disciplinară a operat cu o altă noțiune, respectiv cea de "politică", pe care nu a definit-o, dar pe care a folosit-o pentru a-l sancționa pe recurent. A arătat că scopul unei organizații politice era participarea la alegerile pentru ocuparea unei funcții în stat, ceea ce nici B., nici C. nu urmăreau. De asemenea, o formațiune politică primește anual subvenții de la bugetul de stat, ceea ce nici B., nici C. nu a încasat sau oferit. A susținut nelegalitatea argumentelor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit cărora B. și C. erau calificate ca formațiuni politice, cu referire la sintagmele apărute în Declarația fondatoare a B., care făceau trimitere la politică, și la cinci comunicate ale B., critice la adresa unor structuri politice, la un team-building nepublic al organizației unde a participat o persoană care avea calitatea de membru într-un partid politic.

În acest sens, a subliniat recurentul că redefinirea noțiunii de formațiune politică de către instanța disciplinară s-a comis cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești care, astfel, s-a substituit autorității legiuitoare.

Cele două entități din care recurentul face parte sunt organizații neguvernamentale, constituite în apărarea intereselor sociale generale, democratice și au un rol de mediator între autoritățile publice și interesele generale ale cetățenilor. Astfel, atât B., cât și asociația C. sunt structuri apolitice, cu scopuri civice, care includ apărarea și promovarea valorilor culturale și sociale românești adaptate celor europene; aceste entități sunt active prin elaborarea de programe și platforme publice, prin contribuția unor experți calificați - cercetători, profesori, juriști - care constituie o analiză critică a modului de gândire și implementare a unor politici publice, privind educația, cultura, justiția etc., potrivit scopului și obiectivelor declarate în actele lor de înființare.

Or, din această perspectivă, un magistrat poate avea calitatea de membru într-o formațiune profesională sau civică, nepolitică, așa încât nu a comis nicio abatere disciplinară.

Nici cea de-a doua faptă reținută ca temei al sancționării sale disciplinare nu are caracter fondat. Recurentul a subliniat că, în esență, instanța disciplinară a reținut în sarcina sa fapta care constă în aceea de a fi avut calitatea de membru în organele de conducere a celor două structuri, asociindu-și imaginea și numele cu acestea, inclusiv în legătură cu două comunicate prin care aceste entități își exprimau sprijinul pentru o anumită formațiune politică.

A arătat recurentul că, deși a produs probe din care a rezultat departajarea sa de orice demers care depășea sfera acțiunilor civice ale entităților în discuție, acestea au fost ignorate, fiind pus accent pe împrejurarea că recurentul face parte din staff-ul de conducere al celor două organizații și creându-se o confuzie între normele de etică ale unui magistrat și obligațiile sale legale a căror încălcare poate constitui temei al abaterii disciplinare.

În final, recurentul a criticat modul în care instanța disciplinară a individualizat sancțiunea aplicată, ținând cont de antecedența sa disciplinară, în condițiile în care sancțiunile sale anterioare nu aveau caracter definitiv.

În cauză, Inspecția Judiciară a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare prin care reiterează susținerile din cererea de recurs.

În preambulul celor ce urmează să fie prezentate și în considerarea caracterului unitar al recursului declarat în cauză atât împotriva încheierilor premergătoare, cât și împotriva Hotărârii nr. 7J/25.05.2022 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în materie disciplinară, se impune observația că decizia a fost adoptată cu majoritate numai cu privire la motivele de recurs care au vizat temeinicia acțiunii disciplinare.

De aceea, au caracter comun considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra motivelor care vizează nelegalitatea acțiunii disciplinare și care vor fi examinate prioritar.

Astfel, un prim motiv al recursului a vizat nelegalitatea acțiunii disciplinare exercitate împotriva d-lui judecător A. care a susținut că, la data procedurii, nu mai avea calitatea de judecător, fiind suspendat din funcție, așa încât acțiunea disciplinară nu putea fi demarată sau continuată împotriva sa. A susținut recurentul că încă prin hotărârea CSM, secția pentru judecători din 13.12.2021 s-a dispus suspendarea sa din funcție, în timp ce sesizarea formulată, ca temei al prezentei acțiuni, a fost formulată numai la 15.12.2021, iar acțiunea disciplinară a fost exercitată la 18.02.2022. În considerarea efectului suspendării din funcție, recurentul a susținut că nu mai avea nicio obligație dintre cele atașate funcției sale, iar păstrarea calității sale de judecător nu are semnificație. Astfel a considerat încălcate dispozițiile legale și greșit extinse normele cu caracter de excepție ale art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Motivul de recurs nu are caracter fondat. Suspendarea din funcție a unui judecător, măsură cu caracter temporar, nu implică, similar situației prevăzute de art. 65 din Legea nr. 303/2004, pierderea calității de judecător, ci numai suspendarea drepturilor și obligațiilor profesionale pe perioada corespunzătoare duratei acestei măsuri. Rezultă, așadar, că în afara acestor limite temporale magistratul este ținut să respecte toate îndatoririle profesionale, inclusiv pe cele a căror neîndeplinire ar putea atrage sancționarea sa disciplinară.

Cum pretinsele fapte care au intrat, în opinia Inspecției Judiciare, în conținutul abaterilor pentru care a fost demarată acțiunea disciplinară, au fost săvârșite în perioada de activitate profesională a magistratului, rezultă că, pentru acestea, răspunderea disciplinară poate fi angajată, chiar dacă la data demarării acțiunii judecătorul în cauză era suspendat din profesie printr-o hotărâre care, la acel moment, își producea efectele. Concluzia se desprinde printr-o interpretare a fortiori a dispozițiilor art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 care, contrar susținerii recurentului, nu reprezintă o normă cu caracter de excepție, ci o regulă a răspunderii disciplinare pentru toate acțiunile sau inacțiunile magistratului în perioada exercițiului activității sale profesionale. Așadar, dacă în situația reglementată prin art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 se prevede continuarea acțiunii disciplinare împotriva magistratului căruia această calitate i-a încetat, pentru fapte săvârșite în cursul exercitării profesiei, cu atât mai mut această acțiune poate fi exercitată împotriva unui judecător suspendat din profesie, căruia calitatea de magistrat nu i-a încetat.

Prin urmare, este legală dispoziția instanței disciplinare care a respins ca nefondată această excepție.

Nici următorul motiv de casare nu are caracter fondat. Recurentul a subliniat încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în considerarea lipsei semnăturii sesizării disciplinare transmise de petentul D. prin e-mail, în condițiile în care a doua sesizare, transmisă letric de același petiționar, nu are o dată de înregistrare, determinată prin rezoluție, iar împotriva ei s-a formulat o cerere de înscriere în fals.

Cu privire la aceste apărări, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară a argumentat că sesizarea are caracter unitar și, de aceea, dispozițiile legale evocate nu pot fi evaluate decât prin raportare la o sesizare cu caracter unic, chiar dacă, în concret, aceasta a fost făcută prin două mijloace, în mod succesiv.

Această abordare corespunde aplicării corecte a legii, așa încât, prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, nu se poate considera că sesizarea formulată nu a fost semnată ori că aceasta nu a cuprins date referitoare la identitatea titularului ei.

În ceea ce privește solicitarea de înscriere în fals, Înalta Curte subliniază că instanța disciplinară a fost sesizată, pe aceste pârghii, cu aspecte care nu puteau fi verificate în procedura specifică.

În mod particular, înscrierea în fals, care, ca regulă, se integrează administrării înscrisurilor și este un mijloc al contestării veridicității unor probe administrate în cursul procesului, vizează contrafacerea scrierii sau semnăturii, adică aspectele materiale ale unui înscris administrat ca probă. Or, în măsura în care dl. judecător A. a contestat autenticitatea transmiterii prin e-mail a sesizării disciplinare și respectiv împrejurarea că sesizarea a fost depusă la registratura Inspecției Judiciare de către titular personal, acestea reprezintă chestiuni care excedează sferei chestiunilor care pot fi cercetate în procedura falsului și care nu pot fi decelate prin mijlocirea verificării autenticității unui înscris.

De aceea, în mod corect instanța disciplinară a respins petentului această solicitare dând acestuia alte îndrumări, așa încât nu se poate reține ca fondat motivul de nulitate invocat de recurent.

Nici măsura respingerii cererii de conexare, formulată de dl. judecător în procedura disciplinară nu a fost greșită, fiind dispusă în acord cu dispozițiile art. 45 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

În considerarea specificității procedurii disciplinare, aceste dispoziții stabilesc incidența conexării numai în cazul în care există concomitent mai multe sesizări diferite care privesc aceeași faptă și aceeași persoană. Această premisă nu a existat în cauză, atâta vreme cât s-a formulat o singură sesizare, înaintată succesiv Inspecției Judiciare prin mijloace distincte.

Prin urmare, nu se punea în discuție încălcarea normelor de procedură referitoare la repartizarea aleatorie a mai multor sesizări diferite de natură a produce vreo vătămare dintre cele sesizate de recurent, așa încât și aceste critici vor fi înlăturate.

Un alt set de critici vizează lipsa interesului personal al titularului sesizării, ca o condiție a demarării acțiunii disciplinare și încălcarea condițiilor generale ale acțiunii civile, concordante dispozițiilor art. 33 din C. proc. civ.. Argumentând lipsa interesului personal al titularului sesizării, recurentul a subliniat că abordarea instanței disciplinare este contrară Deciziei nr. 516/2019 pronunțată de Curtea Constituțională în interpretarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, dar și celor dezvoltate în jurisprudența constantă a instanțelor de contencios administrativ care, în interpretarea art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 au subliniat că persoanele fizice și juridice de drept privat pot formula o cerere prin care invocă apărarea unui interes public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat. A arătat recurentul că această abordare corespunde și practicii proprii a Inspecției Judiciare, evocând rezoluția nr. x/17.03.2017, dar și standardele internaționale exprimate succesiv de Comisia de la Veneția în opiniile date cu privire la proiectul de lege privind răspunderea disciplinară a judecătorilor din Republica Moldova și cu privire la proiectul de Cod etic al judecătorilor din Republica Kazakhstan. În aceste condiții, recurentul a subliniat că se impunea clasarea acțiunii disciplinare în fața Inspecției Judiciare sau anularea ei în fața instanței disciplinare, pentru lipsa interesului personal al autorului sesizării.

Examinând acest motiv de casare, prin circumstanțiere la criticile și argumentele dezvoltate de recurent, Înalta Curte sesizează că el nu are aptitudinea de a conduce la concluzia că argumentul opus de instanța disciplinară a condus la o încălcare a legii.

Astfel, în încheierea din 13.04.2022, această instanță a arătat că prin voința legiuitorului român, acțiunea disciplinară este numai o specie a acțiunii civile, însă, distinct de aceasta, în acest tip de proces nu se identifică raportul de drept substanțial tipic, componenta publică, subsumată necesității ocrotirii interesului general privind buna funcționare a sistemului judiciar, fiind mai pregnantă, astfel că scopul acțiunii disciplinare se îndepărtează de scopul tipic al procesului civil, care este obținerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial personal, de vreme ce demararea procedurii disciplinare este deopotrivă recunoscută Inspecției Judiciare sau Consiliului Superior al Magistraturii.

Or, opinia contrară a recurentului cu privire la aceste statuări nu este în sine, suficientă să conducă la concluzia că interpretarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 oferită de Consiliul Superior al Magistraturii se opune sensului sau scopului reglementării.

În aceste condiții, singurul argument de nelegalitate, corect invocat de recurent, este acela că interpretarea dată de CSM este contrară unei statuări a contenciosului constituțional. Or, verificările proprii ale instanței de recurs impun concluzia că nu s-a produs incongruența evocată, întrucât prin decizia contenciosului constituțional, respingându-se excepția de neconstituționalitate pentru argumentul că problema sesizată reprezintă o problemă de interpretare a legii, nu s-a decelat în sfera interesului personal al titularului sesizării disciplinare.

De aceea, Înalta Curte subliniază că motivul de casare, exprimat ca o nemulțumire a recurentului care are o altă optică asupra sensului reglementării nu se identifică în concret ca o critică de nelegalitate, așa încât urmează să fie înlăturat.

A mai susținut recurentul și că sesizarea secției pentru judecători în materie disciplinară a CSM este nelegală, întrucât rezoluția din 22.12.2021, de începere a cercetării disciplinare întocmită de inspectorul de caz, nu a fost avizată de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și nu are dată certă. Astfel, pe lângă împrejurarea că nu există nicio justificare pentru care inspectorul-șef nu a semnat această rezoluție, recurentul susține încălcarea principiului separației carierei judecătorilor, dar și faptul că lipsa datei certe îi încalcă dreptul de a accesa o procedură în mod previzibil.

Verificând acest motiv de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată caracterul lui nefondat. În mod corect a argumentat instanța disciplinară că dispozițiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, permit, în exercițiul atribuțiilor administrative, ca, în activitatea proprie, inspectorul-șef al Inspecției Judiciare să fie ajutat de un inspector-șef adjunct - procuror.

Nu există, nici în lege, nici în Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare - forma în vigoare la data efectuării actului de procedură contestat, o dispoziție care să impună inspectorului-șef justificarea substituirii sale în exercitarea activităților administrative proprii de către adjunctul său; formula legii concepe ca cei doi conducători ai acestui organism să conlucreze, iar rolul inspectorului-șef adjunct este acela de a a-l ajuta pe inspectorul-șef în activitatea de verificare și avizare a actelor și rezoluțiilor întocmite de către inspectorii judiciari, al cărui înlocuitor de drept este.

În acest sens, instanța de recurs subliniază că semnarea rezoluției din 22.12.2021 de către inspectorul-șef adjunct - procuror este consecința exercitării unei măsuri care, pe lângă împrejurarea că servește unei bune administrări a dosarului, nu este de natură să conducă la încălcarea principiului neintereferenței carierelor procurorilor în cariera judecătorilor, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost executată în aplicarea unei dispoziții legale, art. 69 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

În ceea ce privește lipsa datei certe a rezoluției contestate, instanța de recurs sesizează, într-un prim considerent, lipsa interesului recurentului cu privire la o asemenea contestație, întrucât lipsa datei certe a unui înscris nu poate fi opozabilă celui căruia actul i se opune; oricum, lipsa datei certe nu afectează valabilitatea actului contestat, ci se repercutează asupra altor aspecte, în planul probațiunii, cu privire la chestiuni a căror evaluare poate fi influențată de data înscrisului. Nu în ultimul rând, rezoluția în discuție are, oricum, dată certă în condițiile art. 278 din C. proc. civ., însă data certă din cuprinsul ei nu a produs nicio consecință asupra drepturilor materiale ori procedurale ale persoanei cercetate disciplinar.

Prin urmare, va fi înlăturat și acest motiv de casare.

Succesiv, recurentul a contestat legalitatea hotărârii arătând că inspectorul judiciar care a instrumentat cercetarea disciplinară a reținut în sarcina sa fapte care au excedat conținutului sesizării disciplinare, pentru care nu a existat o rezoluție de începere a cercetării și nici o sesizare din oficiu a Inspecției Judiciare. Recurentul a subliniat că s-a produs încălcarea dreptului său la un proces echitabil, cel puțin în privința unor fapte care nu au făcut obiect al sesizării disciplinare. În acest sens, recurentul critică hotărârea CSM prin care excepția nelegalității acțiunii disciplinare, derivată din nelegalitatea rezoluției de începere a acțiunii, a fost respinsă pentru faptele pentru care nu s-a realizat cercetarea în mod corespunzător.

Critica nu este fondată.

Principiul legalității acțiunii disciplinare exercitate împotriva magistraților impune efectuarea prealabilă a cercetării disciplinare pentru faptele care intră în conținutul abaterilor disciplinare, astfel cum acestea sunt definite de lege. Identificarea acestora, caracterizarea și aprecierea lor ca acte materiale care intră în sfera acestor abateri sunt atributul inspectorului judiciar care instrumentează sesizarea, persoană care are competența decelării, pe baza conținutului sesizării și a dovezilor prezentate, a tuturor faptelor pentru care acuzația este formulată. Împrejurarea că, în acest caz, inspectorul judiciar a stabilit că în sfera faptelor imputate se regăsesc mai multe elemente materiale care intră în conținutul unei singure abateri disciplinare, nu reprezintă o extindere neregulată a acțiunii disciplinare; toate acestea erau integrate situației de fapt descrise în sesizarea disciplinară, deci erau elemente ale aceleiași pretinse abateri disciplinare, în al cărei conținut au intrat mai multe pretinse acte materiale.

Prin urmare, în acest caz, nu era incidentă extinderea cercetării disciplinare de natură să atragă propunerea de sesizare din oficiu a Inspecției Judiciare pentru alte fapte decât cele prezentate în cuprinsul sesizării. Este necombătută de recurent împrejurarea că sesizarea disciplinară formulată împotriva sa s-a referit la multiple acțiuni succesive, care, împreună, au vizat activitatea domnului judecător pe o perioadă determinată și că acestea au constituit, în opinia titularului acțiunii disciplinare, o abatere cu caracter unic, pentru care s-a desfășurat o procedură singulară.

Abordarea instanței disciplinare a fost corectă, iar recurentul a opus în recurs o opinie diferită, fără a justifica, însă, caracterul greșit al rezolvării date acestei excepții în procedura disciplinară desfășurată în fața acestei instanțe.

A fost criticată, de asemenea, încheierea premergătoare a CSM, secția pentru judecători în materie disciplinară prin care s-a respins excepția nelegalității cercetării disciplinare, pentru neregularități sesizate în procedura comunicării actelor și citării magistratului cercetat. S-a contestat împrejurarea că întreaga corespondență a fost transmită de Inspecția Judiciară recurentului, în faza cercetării disciplinare, de la o adresă electronică a unei persoane necunoscute, cu încălcarea art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, dispoziție care impune ca judecătorului cercetat toate actele de procedură să îi fie comunicate de inspectorul care efectuează cercetarea disciplinară.

Înalta Curte constată, într-un prim considerent că dispoziția legală invocată de recurent nu susține motivul de nulitate sesizat; dispozițiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 stabilesc că modul de repartizare a sesizărilor și dosarelor disciplinare către inspectorii judiciari se face cu respectarea principiului repartizării aleatorii. Astfel cum s-a reținut și în încheierea premergătoare atacată, în lipsa unei dispoziții procedurale legale sau regulamentare care să dispună asupra modului de comunicare a corespondenței emise de Inspecția Judiciară prin mijlocirea unui departament cu astfel de competențe, nu poate fi invocată încălcarea legii ca argument de nulitate al acestor comunicări, cu atât mai mult cu cât corespondența a ajuns și a fost recepționată de destinatarul ei.

Nu este criticabilă hotărârea atacată nici din perspectiva nelegalei citări a judecătorului cercetat în procedura disciplinară. Modalitatea comunicării actelor de procedură către dl. judecător A. demonstrează respectarea dispozițiilor art. 741 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, aceasta fiind făcută în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/2021. Astfel, dl. judecător a fost invitat la audiere succesiv, la termenele stabilite pentru 29.12.2021, 18.01.2022 și 03.02.2022, fiind consemnat că acesta nu a participat la niciuna din întâlnirile fixate în acest scop. Evocarea lipsei mijloacelor materiale pentru deplasarea la București, nu justifică, în lipsa unui temei legal, solicitarea cu temei a organizării unei videoconferințe în scopul audierii sale. De altfel, audierea judecătorului cercetat este, în faza cercetării, o garanție a dreptului acestuia la propria apărare, drept pe care domnul A. l-a exercitat prin înaintarea solicitărilor sale în formă scrisă, acestea fiind integral examinate.

Nu se poate susține cu temei nulitatea cercetării judiciare determinată de lipsa imparțialității inspectorului judiciar desemnat în dosar. Astfel cum a subliniat și instanța disciplinară, în exercitarea atribuțiilor specifice, inspectorii judiciari desfășoară o activitate sui generis care, în faza cercetării disciplinare, are reguli specifice, care nu pot fi asociate cu cele procesuale. Din acest punct de vedere, legea care reglementează această activitate stabilește, în executarea principiului independenței și imparțialității inspectorului judiciar, o situație specifică de incompatibilitate în art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, iar prin art. art. 21 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/2021 este prevăzută posibilitatea persoanei cercetate de a cere inspectorului-șef redistribuirea lucrării pentru motive temeinice, unui alt judecător inspector.

Or, în aceste condiții, chestiunea sesizată de dl judecător A. în fața instanței disciplinare a vizat o suspiciune care putea fi opusă în fața Inspecției Judiciare. Cu toate acestea, instanța disciplinară a apreciat că nu există suport probator pentru justa susținere a excepției invocate, iar instanța de recurs subliniază că în această fază a procesului recurentul reiterează susțineri similare, fără a fi fost însă criticat raționamentul instanței disciplinare. Or, se cuvine subliniat că, dincolo de specificitatea acestui recurs, el este totuși o cale de atac în sistem jurisdicțional și de aceea, criticile care o susțin trebuie să releve în mod necesar greșelile săvârșite de instanța a cărei hotărâre este astfel controlată. În măsura în care recurentul este doar nemulțumit de hotărârea pronunțată, reiterând aspectele deja rezolvate într-o primă jurisdicție fără o critică consistentă, calea de atac își nu atinge obiectivul, iar devoluțiunea nu operează automat.

În fine, nici refuzul de conexare a mai multor dosare disciplinare în temeiul art. 139 din C. proc. civ., nu reprezintă o critică fondată. Conexitatea, instituție concepută în special ca având valențele unei măsuri de mai bună administrare a justiției, este o chestiune procesuală de oportunitate, evaluată de instanța sesizată. Admiterea conexității nu poate fi apreciată după criteriul avantajului personal al părții litigante, ci după scopul conexării, acela de a conduce la o mai bună administrare a justiției. Stabilirea conexității se face după reperul legăturii necesare între procese, a interdependenței soluțiilor, iar nu pentru facilitarea unui rezultat părții care o cere.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție decide cu unanimitate înlăturarea tuturor criticilor recurentului referitoare la nelegalitatea acțiunii disciplinare.

Al doilea set de critici au vizat caracterul netemeinic al acțiunii disciplinare, asupra cărora decizia adoptată a fost luată cu majoritate.

Prima dintre acestea a vizat constatarea nelegală a încălcării de către dl. judecător A. a obligației de a nu face parte dintr-o formațiune politică, prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și al procurorilor și greșita sancționare pentru comiterea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. b) din aceeași lege.

A arătat recurentul că CSM a reținut că acesta face parte din două formațiuni politice, C. și B., printr-un artificiu de redefinire a legii, prin care a stabilit că prin formațiune politică, din perspectiva răspunderii disciplinare, se înțelege orice organizație care împărtășește o concepție politică și urmărește, în mod organizat, un obiectiv politic, asumându-și public poziții politice. Procedând astfel, se afirmă că CSM a încălcat competențele sale jurisdicționale, deoarece a intrat intră în zona de competență a autorității legiuitoare care stabilește atât conceptul de partid politic, în Legea nr. 14/2003, cât și pe cel de formațiune politică, cuprins atât în Legea nr. 208/2015, în Legea nr. 334/2006 și Legea nr. 370/2004. Statuând că CSM are libertatea de a nu ține seama de conceptele definite în legile speciale, înseamnă a recunoaște acestei instanțe dreptul de a redefini orice instituție juridică, dincolo de lege, chiar în pofida unor dezlegări de care autoritatea judiciară este ținută, cum ar fi Decizia nr. 80/2014 și Decizia nr. 272/2014 ale Curții Constituționale, și dreptul de a nu respecta voința legislativă.

În acest sens, recurentul subliniază că noțiunea de formațiune politică, concept definit după optica autorității judiciare în materie disciplinară, în dezacord cu concepția legii, este folosită de CSM pentru sancționarea magistratului. Astfel, CSM folosește trei criterii pentru calificarea B. și C. ca formațiuni politice, raportându-se nu la statutele acestor organizații, ci la acte și comunicate care au exhibat de la acestea în cadrul unui team-building cu caracter nepublic, la care a participat un membru al unui partid politic.

Arată recurentul că o asociație neguvernamentală civică este un membru al societății civile care acționează ca un mediator între autoritățile publice și cetățeni, în interes general și printr-un proces democratic; atât B., cât și C. sunt astfel de entități, care au ca obiective declarate formarea unei culturi democratice având la bază valorile europene, ale culturii, educației și justiției, care nu și-au propus să candideze la procesul electoral, iar structura și natura acestor organizații este distinctă de calitatea profesională ori politică a membrilor lor fondatori sau a membrilor care au aderat la statutele lor. Chiar dacă asociațiile în discuție au întocmit documente în care se regăsesc critici asupra modului de implementare a unor politici publice și chiar dacă, în cadrul acestor documente, recurentul a elaborat un capitol vizând problema educației la nivel național, acestea nu sunt programe politice, ci luări de poziție concordante statutului celor două organizații. Contrar opticii CSM, recurentul arată că cele două structuri nu sunt politice și că, în lipsa unor argumente veritabile, instanța disciplinară l-a sancționat în temeiul art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, pentru că s-a "implicat activ în activități politice, întocmai ca politicienii" și "nu se poate accepta ca un magistrat să facă parte dintr-o fundație cu caracter cultural și în același timp să aibă poziții publice cu caracter politic".

Examinând aceste critici, Înalta Curte reține că principiul legalității obligă evaluarea săvârșirii unei abateri disciplinare de către un judecător prin raportare la conținutul legii. Astfel, potrivit art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii", iar potrivit art. 9 alin. (1) din aceeași lege "Judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic".

Întrucât instanța disciplinară a reținut că cele două organizații au natura unor formațiuni politice, instanța de recurs urmează să verifice legalitatea acestei calificări.

Astfel, reține că în hotărârea atacată s-a subliniat diferența între noțiunea de partid politic și cea de formațiune politică, stabilindu-se că formațiunea politică este un concept nedefinit de lege, dar și că reperele din legile electorale cu privire la acesta sunt lipsite de utilitate în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților. În aceste condiții, instanța disciplinară s-a preocupat să definească acest concept, statuând că sunt necesare criterii precum: concepția politică a organizației, urmărirea sistematică a unui obiectiv politic și asumarea publică a unor poziții politice. Consecutiv, s-a reținut că din conținutul statutului B. rezultă că această asociație a avut ca obiectiv colaborarea cu partidele politice și că prin documentul intitulat "declarație fondatoare" s-a caracterizat ca fiind "o opțiune intelectuală, educațională, culturală și politică, fiind susținută la diferite niveluri și de diferiți actori ..., nu doar de partide politice și nu doar cu ocazia campaniilor electorale". În ceea ce privește C., CSM a reținut că, deși aceasta nu are scop politic, rezultă că a avut numeroase poziții publice de interes pentru viața politică, până la chestiuni concrete privind abordările politice ale unora dintre partide. S-a stabilit că B. a exhibat comunicate prin care propune soluții politice, o candidatură comună a unor partide politice existente, exprimă opinii asupra nevoii de schimbare a premierului, lansează critici asupra politicilor de partid și chiar propune, prin președintele său, documentul România 3.0, un veritabil proiect politic, subliniind că partidele politice din România nu corespund decât parțial funcției de reprezentare, iar deciziile lor nu sunt în acord cu voința electoratului.

În aceste circumstanțe, CSM a considerat că cele două formațiuni conturează veritabile opțiuni politice, că au caracterul unor formațiuni politice în sensul legii privind statutul magistraților și că dl. judecător A. este membru al acestora.

Preocuparea instanței de recurs este, în aceste circumstanțe, concordant criticilor formulate, să stabilească dacă noțiunea de formațiune politică este definită ori care sunt criteriile care o pot caracteriza și dacă este posibilă adaptarea conținutului acestei noțiuni în funcție de un anumit specific socio-juridic în care autoritatea este chemată să îl aprecieze.

Examenul actelor normative la care recurentul a făcut referire, al căror domeniu de aplicare este specific procesului electoral și modului de funcționare, organizare și finanțare a partidelor, vădește că noțiunea de formațiune politică nu este suficient definită, însă este constant înțeleasă ca înglobând partidele parlamentare ori neparlamentare, organizații ale cetățenilor aparținând minorităților naționale, fie că fac sau nu parte din grupul parlamentar al acestor minorități, alianțe politice ori parlamentare. Lipsa corespondentului clar determinat în realitatea juridică a acestei sintagme a fost sesizată de Curtea Constituțională, în examinarea propunerii legislative de modificare a Constituției, care a subliniat că legea nu cuprinde în conținutul ei nicio referire la noțiunea de formațiune politică.

Așadar, în lipsa unei definiții clare a acestui concept, Înalta Curtea notează totuși că legiuitorul îl localizează în zona partidelor politice, a grupurilor minorităților naționale sau alianțelor politice care acționează în procesul electoral, ca numitor comun în câmpul legislației existente.

Acest concept impune, ca o constantă a procesului de legiferare, ca lui să îi fie atașată mereu aceeași semnificație, concluzie degajată din principiile de sistematizare și unificare a legislației regăsite în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În acest fel, concordant principiului unicității reglementării și evitării paralelismelor, reglementările dintr-un act normativ pot cuprinde reglementări conexe dacă sunt necesare scopului urmărit de acest act și este interzis paralelismul normativ, adică reglementarea a aceluiași concept juridic legislativ în mod succesiv, în conținutul aceluiași act sau în acte normative diferite; pentru evitarea paralelismului legislativ se utilizează norma de trimitere. Scopul evitării paralelismului legislativ degajă un alt principiu fundamental, acela al previzibilității interpretării și aplicării legii, al congruenței constante a acestui concept în domeniul social, politic, jurisdicțional etc.

Prin urmare, actele normative principale în care se regăsește conceptul de formațiune politică sunt cele care reglementează specific procesul electoral, în sensul arătat, așa încât este necesară trimiterea la acestea pentru clarificarea lui, dacă acesta este regăsit în alte acte normative care nu își propun în principal re/definirea lui. Așadar, dispoziția art. 9 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care face referire la noțiunea de formațiune politică, trebuie evaluată și interpretată prin trimitere la actul normativ care poate fi considerat principal pentru evaluarea conceptului corespunzător, dacă legiuitorul nu derogă explicit.

Constatând deplin aplicabil acest procedeu în cauză, în măsura în care legiuitorul nu atașează, prin derogare, în legea privind statutul magistraților, o altă definiție a noțiunii de formațiune politică, rezultă că noțiunea în discuție nu poate primi o altă interpretare decât cea care îi este atașată în legea care are acest obiectiv principal.

În concluzie, redefinirea de către instanța disciplinară a noțiunii de formațiune politică, într-un sens particular domeniului răspunderii disciplinare a magistraților este de natură să încalce aceste reguli și se îndepărtează de la principiul legalității și previzibilității legii și este, în particular, contrară dispozițiilor art. 9 și art. 10 din C. civ. care stabilesc că interpretarea legii se face în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății, iar nu în scopul redefinirii legii, dar și că dispozițiile care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile limitativ prevăzute în lege, prin norme cu caracter precis.

Instanța de recurs infirmă raționamentul instanței disciplinare care opune criterii proprii de apreciere a noțiunii de formațiune politică în privința celor două organizații din care face parte domnul A., criterii care nu au în vedere scopul și obiectul de activitate al celor două entități, astfel cum acestea au fost decelate prin statutele lor, la înființare; ambele asociații își declară ca scop, potrivit actelor lor constitutive, promovarea valorilor și respectului pentru democrație, a culturii și educației, susținerea principiilor statului de drept pentru o bună guvernare, în acord cu valorile Uniunii Europene și universale și nu au platforme subordonate scopului de a participa la guvernarea politică ori în procesul electoral. Împrejurarea că în documentul elaborat, "România 3.0", B. s-a declarat "o opțiune intelectuală, educațională, culturală și politică, fiind susținută la diferite niveluri și de diferiți actori ..., nu doar de partide politice și nu doar cu ocazia campaniilor electorale" nu este de natură ca aceasta să fie considerată formațiune politică, tot astfel cum C. nu poate fi astfel calificată ca urmare a pozițiilor publice de interes pentru viața politică, ori a referirii, în documentele proprii, la chestiuni concrete privind abordările politice ale unora dintre partide.

Constatând că în mod greșit instanța disciplinară a stabilit caracterul de formațiuni politice al celor două entități juridice din care domnul judecător A. face parte, rezultă, cu caracter suficient, că, prin apartenența la aceste organizații - în exercițiul unui drept general de întrunire și asociere - interdicția legală impusă magistraților de a nu face parte din formațiuni politice nu a fost încălcată, așa încât abaterea prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 nu a fost comisă.

Găsind, pentru aceste considerente, motivul de casare fondat, Înalta Curte stabilește că admiterea acțiunii disciplinare pentru această faptă și aplicarea sancțiunii corespunzătoare n