ÎCCJ, Decizia nr. 81/2023

Ședința publică din data de 3 aprilie 2023

asupra cererii de recurs;

Din examinarea actelor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, sub nr. x/2021, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, împotriva pârâtului A. – judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, având ca obiect săvârșirea de către acesta a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I, raportat la art. 99

1

teza I și art. 99 lit. i) teza I din același act normativ.

Prin Hotărârea nr. 9J din 27 iulie 2022 a secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a fost admisă acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva domnului A. - judecător în cadrul Judecătoriei Pitești, iar în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 republicată s-a aplicat acestuia sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza l și lit. i) teza I din același act normativ.

Astfel, în cauză, secția disciplinară, cu majoritate, a reținut că probele administrate dovedesc existența vinovăției, sub forma relei-credințe în săvârșirea faptei, reieșind cu evidență faptul că pârâtul judecător A. a acționat în deplină cunoștință de cauză atunci când a dat eficiență unor dispoziții legale într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor, urmărind, cu știință, să manipuleze legea în alt scop. Prin urmare, a reținut în sarcina pârâtului judecător săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Totodată, secția disciplinară a constatat, cu majoritate, că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, deoarece, prin conduita judecătorului cercetat, s-au creat premisele unei îndoieli cu privire la imparțialitatea și integritatea magistraților, precum și a întregului sistem judiciar.

II. Cererea de recurs

Împotriva Hotărârii nr. 9J din 27 iulie 2022 a secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, pârâtul A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, iar după rejudecare, anularea acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii disciplinare, ca neîntemeiată.

Prin memoriul de recurs, pârâtul A. a invocat incidența în cauză a motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată s-a pronunțat cu încălcarea normelor de procedură, în următoarele împrejurări:

Pârâtul a arătat că legea specială nu exclude aplicabilitatea normelor care reglementează instituția recuzării și a abținerii, iar secția pentru judecători din cadrul CSM îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, deci, nu există niciun temei legal pentru a exclude posibilitatea formulării unor astfel de cereri și, implicit, pentru a suprima dreptul părților de a utiliza un mecanism legal consacrat legislativ.

Astfel, a susținut că soluția pronunțată de secția pentru judecători din cadrul CSM cu privire la cererea de recuzare a inspectorului judiciar B. este nelegală, atât din perspectiva încălcării prevederilor art. 152 C. proc. civ., cât și în raport de încălcarea dreptului la un proces echitabil.

A arătat că potrivit dispozițiilor art. 152 C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită", este instituită în sarcina judecătorului obligația de a da calificarea corectă pretenției deduse judecății în funcție de conținutul și de finalitatea acesteia, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă.

Or, în speța dedusă judecații instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a inspectorului judiciar B. era ținută să recalifice demersul ca reprezentând o excepție de nulitate absolută a procedurii de cercetare disciplinară, urmând ca numai după stabilirea corectă a naturii juridice a cererii să poate fi pusă în discuție pretinsa inadmisibilitate a acesteia.

A arătat că, în fapt, acțiunea disciplinară și citația pentru termenul de judecată din 20.07.2022 i-au fost comunicate la 13.07.2021, cu 7 zile înaintea termenului de judecată, nefiind respectate prevederile care statuează ca partea să aibă la dispoziție cel puțin 15 zile de la data primirii citației pentru a pregăti apărarea.

La 20.07.2022 a avut loc judecata și, la aceeași dată, s-a pronunțat hotărârea atacată, nefiind acordat termen de amânare a pronunțării pentru a avea posibilitatea de a formula concluzii scrise.

Procedând astfel, apreciază că în cauză au fost încălcate atât prevederile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., art. 24 din Constituție, art. 6 par. 1 CEDO și normele de organizare și funcționare ale CSM, respectiv art. 58 alin. (2) și art. 59 alin. (3) din Hotărârea CSM nr. 1073/2018, actul de procedură fiind lovit de nulitate absolută.

Sub un al doilea aspect, tot din perspectiva încălcării dreptului la apărare și la o judecată echitabilă, arată că nu a fost audiat asupra faptelor disciplinare imputate, nici în cadrul cercetării disciplinare, nici cu ocazia judecării acțiunii disciplinare.

Totodată, consideră că în mod nelegal și netemeinic s-au respins proba cu martori și cea cu alte înscrisuri față de cele pe care le avea asupra sa la termenul din 20.07.2022, pe motiv că nu ar fi utile cauzei, astfel încât nici nu a fost ascultat, nici nu i s-a permis să propună alte probe, nici nu s-au verificat apărările sale în proces, încălcându-se garanțiile unui proces echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece acestea se situează în afara cadrului legal.

În acest sens, arată că toate aspectele avute în vedere la conturarea soluției de admitere a acțiunii disciplinare reprezintă veritabile critici îndreptate împotriva măsurilor dispuse de judecător pe parcursul cercetării judecătorești, împotriva actului de judecată, precum și a propriei convingeri a magistratului învestit cu soluționarea unui dosar în problemele de drept rezolvate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, invocându-se:

i). Nelegalitatea hotărârii atacate în raport de interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează procedura cercetării disciplinare și activitatea Inspecției Judiciare;

ii). Nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii excepției nulității absolute a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare, invocate în raport de lipsa sesizării adresate în mod direct către Inspecția Judiciară;

iii). Nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva respingerii excepției nulității absolute a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare, față de nerespectarea repartizării aleatorii a dosarului către inspectorul judiciar, precum și față de încălcarea principiului conservării aparenței de imparțialitate;

iv). Nelegalitatea hotărârii atacate în raport de interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează condițiile răspunderii disciplinare a magistraților.

Pe fondul cauzei, invocă faptul că, în mod greșit s-a reținut de către instanța disciplinară întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) și t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Apreciază recurentul că, hotărârea atacată este nelegală din perspectiva aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor anterior menționate din Legea nr. 303/2004, republicată.

III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecția Judiciară

Prin întâmpinare, Inspecția Judiciară a arătat că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

În ceea ce privește sesizarea Inspecției Judiciare, a învederat că petentul C. a solicitat efectuarea de verificări și luarea măsurilor legale cu privire la pârâtul judecător, fiind expusă în mod concret situația care, în opinia petentului, s-ar circumscrie unor abateri disciplinare. În consecință, sesizarea Inspecției Judiciare s-a realizat în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Referitor la repartizarea lucrării înregistrate la Inspecția Judiciară, s-a reținut că de la Direcția Secretariat General din cadrul Inspecției Judiciare au fost înaintate înscrisurile cu care se face dovada repartizării aleatorii a lucrării nr. 22-306 către inspectorul judiciar titular B., precum și către cel de-al doilea inspector judiciar, D., depunând la dosarul cauzei, atașat întâmpinării, actele în acest sens.

Referitor la modalitatea desfășurării verificărilor și cercetării disciplinare, precizează că în cauză s-a efectuat cercetarea disciplinară în condițiile în care domnul judecător A. nu s-a prezentat la termenele fixate ulterior datei de 18 mai 2022 pentru continuarea cercetării. Or, dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevăd că, refuzul judecătorului cercetat de a face declarații ori de a se prezenta la cercetare se constată prin proces-verbal și nu împiedică încheierea cercetării.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, pe parcursul cercetării disciplinare au fost analizate toate apărările formulate de acesta cu referire la faptele ce i s-au imputat, fiind întocmite procese-verbale în acest sens.

A mai arătat că atât procesul-verbal de efectuare a cercetării disciplinare, cât și procesul-verbal de finalizare a cercetării disciplinare cuprind descrierea detaliată a activităților și aspectelor privind modul de desfășurare a procedurii disciplinare, astfel că, în mod neîntemeiat s-a susținut că nu a existat o cercetare disciplinară efectivă.

Referitor la încadrarea abaterilor disciplinare, a precizat că analiza existenței/inexistenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar, pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, în prealabil, stabilirea situației de fapt și, ulterior acesteia, o operațiune de încadrare juridică a faptelor reținute (privite lato sensu), în vederea argumentării soluției date sesizării.

Prin urmare, consideră că, încadrarea abaterilor disciplinare este un atribut care aparține inspectorilor judiciari, secția pentru judecători în materie disciplinară având posibilitatea de a schimba încadrarea dacă, din acțiunea desfășurată în fața acesteia, ar reieși respectiva necesitate.

Referitor la procedura desfășurată în fața secției disciplinare, arată că magistratul recurent a invocat pronunțarea hotărârii cu încălcarea normelor care reglementează modalitatea de desfășurare a procesului civil și respectarea dreptului la apărare, cât și în ceea ce privește obligația de a analiza și a soluționa incidentele procedurale prealabile intervenite în cauză, reiterând aspectele invocate în fața secției disciplinare cu referire la respingerea cererilor de recuzare, absența calificării uneia dintre aceste cereri, precum și aspecte referitoare la respectarea dispozițiilor regulamentare ce se circumscriu art. 58 și 59 din Hotărârea nr. 1073/2018 privind Regulamentul de organizare și funcționare a CSM.

Deși magistratul a invocat faptul că intervalul dintre înregistrarea acțiunii pe rolul secției dsciplinare, citarea, data primirii citației și termenul de judecată a fost scurt și nu i-a permis pregătirea apărării arată că, din cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă că s-ar fi solicitat în fața secției disciplinare vreun termen de amânare pentru pregătirea apărării, sau amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.

În ceea ce privește audierea magistratului recurent, arată că în etapa cercetării disciplinare aceasta nu a avut loc, dar argumentele pentru care s-a recurs la o astfel de manieră de lucru se regăsesc în procesele-verbale întocmite în respectiva etapă.

Cât privește împrejurarea că recurentul nu a fost audiat nici în fața secției disciplinare, consideră că modalitatea în care a decurs desfășurarea ședinței, formularea cererilor, a excepțiilor, discuțiile contradictorii, inclusiv discuțiile cu referire la probatoriile admise sau respinse, au fost de natură a lămuri secția asupra speței, cu atât mai mult cu cât conduita magistratului rezulta fără echivoc din încheierile și actele procesului penal depuse la dosarul de cercetare, dar și din conduita manifestată în fața secției disciplinare.

Împrejurarea că secția disciplinară, cu majoritate, a respins anumite probe, în aprecierea intimatei, este o chestiune ce ține de judecată, neputând fi apreciată ca o situație de natură a încălca dreptul la un proces echitabil, aspect reținut și în practica CEDO.

Referitor la respingerea cererilor de recuzare, atât a inspectorului judiciar, cât și a președintelui CSM, învederează că intimata se raliază argumentelor cuprinse în hotărârea instanței disciplinare.

Cu privire la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, arată că acțiunea disciplinară a fost exercitată pentru ascultarea organului de cercetare penală, în calitate de martor, în etapa judecății, pe aspecte legate de modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, precum și pentru omisiunea de a se abține, în contextul unor măsuri procesuale și a unor afirmații care reclamau necesitatea adoptării acestei conduite, împrejurări care întrunesc elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), raportat la art. 99

1

teza I și lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

În consecință, solicită respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate prin Hotărârea nr. 9J din 20 iulie 2022 de secția pentru judecători în materie disciplinată.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, față de faptul că recurentul și-a subsumat criticile cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor CSM, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurent și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 381 din 31.05.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20.07.2018.

Astfel, analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea incidenței cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil.

În dezacord cu susținerile acestuia, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, a fost asigurată recurentului posibilitatea exercitării dreptului la apărare.

Astfel, în procedura prealabilă, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, chiar dacă judecătorul cercetat refuză să facă declarații ori nu se prezintă la cercetare, această împrejurare se constată prin proces-verbal, dar nu împiedică încheierea cercetării.

În fața instanței disciplinare pârâtului i-a fost respectată garanția procesuală a dreptului la apărare, fiind legal citat și având posibilitatea să-și formuleze apărările. Deși pârâtul a invocat faptul că intervalul dintre înregistrarea acțiunii pe rolul secției, citarea, data primirii citației și termenul de judecată a fost scurt și nu i-a permis pregătirea apărării, instanța supremă constată că recurentul judecător nu a solicitat, în fața secției disciplinare, termen pentru pregătirea apărării, sau amânarea pronunțării în vederea depunerii de concluzii scrise.

Mai mult, în speță, raportat la criticile recurentului, faptul că instanța de disciplină nu a dat anumitor mijloace de probă, ori apărări, relevanța propusă de magistratul cercetat nu reprezintă o încălcare a principiilor enunțate, atâta timp cât, în hotărârea atacată au fost expuse argumentele care au format convingerea instanței, pe baza probatoriului administrat și în raport cu dispozițiile legale incidente. De asemenea, Înalta Curte reține că actul de justiție, în general și, în particular, principiile enunțate, nu impun instanței obligația de a prezenta exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele și afirmațiile părților, fiind necesar ca, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunțată să cuprindă "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Împrejurarea că instanța disciplinară a respins anumite cereri sau excepții invocate este o chestiune ce ține de judecată, neputând fi apreciată ca o situație de natură a încălca dreptul părții la un proces echitabil, aspect reținut și în practica CEDO.

De altfel, potrivit jurisprudenței instanței de contencios al drepturilor omului, problema dacă o persoană a avut sau nu a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu, prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, iar nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greșeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Monnell și Morris c. Regatului Unit).

De asemenea, principiul egalității de arme - atât în plan civil, cât și în plan penal -, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, Hotărâre din 27.10.1993; cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29.05.1997; cauza Ankerl contra Elveției, Hotărâre din 23.10.2006).

Totodată, cerința procedurilor de "contradictorialitate" prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaște și de a comenta la proces observațiile făcute, sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuși, "contradictorialitatea", în esență, presupune că materialul în cauză, sau probele, sunt puse la dispoziția ambelor părți (cauza Ruiz Mateos c. Spaniei).

Înalta Curte reține că dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat, în fața unei instanțe de judecată, garanție de care recurentul a beneficiat în fața instanței disciplinare.

În concluzie, susținerile recurentului referitoare la încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește modalitatea desfășurării verificărilor și a cercetării disciplinare, recurentul a invocat, în esență, nulitatea rezoluției prin care a fost sesizată instanța disciplinară cu acțiunea disciplinară, din perspectiva neefectuării cercetării disciplinare. Contrar susținerilor recurentului, pe parcursul cercetării disciplinare au fost analizate toate apărările formulate de acesta cu referire la faptele ce i se imputau, fiind întocmite procese-verbale în acest sens.

De asemenea, conținutul acțiunii disciplinare și actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat faptele cu privire la care s-a apreciat, prin rezoluția de începere a cercetării disciplinare, că există indicii în sensul că acestea ar îmbrăca forma unor abateri disciplinare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea este nelegală din perspectiva respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare a unuia dintre membrii instanței disciplinare.

Referitor la respingerea cererii de recuzare a inspectorului judiciar, în raport cu împrejurările prin prisma cărora recurentul invocă situația de incompatibilitate a acestuia, prezintă relevanță dispozițiile art. 27 alin. (2) din Regulamentul Inspecției Judiciare, care statuează faptul că, având în vedere caracterul administrativ al procedurii, inspectorul judiciar care efectuează cercetarea disciplinară nu poate fi recuzat, însă inspectorul-șef poate dispune redistribuirea lucrării (din oficiu sau la cererea motivată a inspectorului judiciar care efectuează cercetarea disciplinară, a persoanei cercetate, ori a autorului sesizării) în ipoteza în care, față de calitatea persoanei cercetate, imparțialitatea cercetării disciplinare ar putea fi afectată, împrejurare care însă nu a fost evidențiată în prezenta cauză.

Totodată, se reține că, în considerarea caracterului administrativ al procedurii disciplinare desfășurate de Inspecția Judiciară, care nu se circumscrie activității de judecată specifice unei instanțe judecătorești, nu sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. referitoare la situația de incompatibilitate generată de exprimarea anterioară a părerii cu privire la soluție în cauza repartizată spre judecare.

În ceea ce privește recuzarea președintelui CSM, motivat de faptul că acesta și-a exprimat părerea cu privire la fondul acestui dosar, prin pronunțarea asupra cererilor de pensionare adresate de pârât către CSM, se constată că răspunsul primit de recurentul-pârât din partea Consiliului a fost în sensul că, cererea de acordare a pensiei este suspendată de drept până la soluționarea acțiunii disciplinare, în conformitate cu hotărârea Plenului CSM din 2014.

Un al doilea motiv de recurs invocat a vizat lipsa motivelor pe care s-a întemeiat soluția și motivarea contradictorie a hotărârii atacate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu însă ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind infirmate de conținutul hotărârii recurate.

Astfel, examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară din perspectiva excepțiilor formulate în apărare de recurentul judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât nu se poate reține o nemotivare a acesteia.

Chiar și ipotezele privind motivarea contradictorie sau străină de natura cauzei sunt contrazise de conținutul hotărârii secției pentru judecători, în care se regăsesc considerentele care susțin soluția – adoptată cu majoritate -, a instanței de disciplină, cu referire la excepțiile invocate în cauză, la ordinea de soluționare a acestora în funcție de natura și efectele lor, ca și argumentele pentru care excepțiile au fost respinse, argumentarea fiind logică și coerentă.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Magistratul recurent a invocat motivul de nulitate absolută a acțiunii disciplinare pentru lipsa sesizării, susținând, în esență, că sesizarea formulată și transmisă Inspecției Judiciare, înregistrată la 28.01.2022, este o sesizare făcută de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, semnată de procuror E., care nu are conținut cu privire la fapte.

Înalta Curte constată însă că sesizarea Inspecției Judiciare s-a realizat în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Astfel, analizând conținutul sesizării, se reține că petentul C. a solicitat sesizarea Inspecției Judiciare, efectuarea de verificări și luarea măsurilor legale cu privire la pârâtul judecător, arătând că pe parcursul soluționării dosarului nr. x a procedat la citarea și ascultarea petentului în calitate de martor, situație care, în opinia petentului, s-ar circumscrie unor abateri disciplinare.

Prin urmare, petentul a făcut referire la o situație de fapt care rezultă cu evidență din cuprinsul sesizării menționate anterior, astfel că verificările prealabile și cercetarea disciplinară au vizat toate aspectele ce au reieșit din cuprinsul acestei sesizări. De asemenea, sesizarea este semnată de petent.

Prin raportare la dispozițiile art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 317/2004, se constată că acțiunea disciplinară a avut la bază o sesizare disciplinară ce întrunește condițiile prevăzute de lege: este formulată de o persoană interesată, în temeiul art. 45 din lege, este semnată, conține datele de identificare ale autorilor, conține indicii concrete cu privire la situația de fapt.

Referitor la împrejurarea repartizării lucrării înregistrate la Inspecția Judiciară, se reține faptul că s-a utilizat sistemul informatic ECRIS, în conformitate cu prevederile Ordinului 49/2021, aplicabil în cauză, dovada repartizării aleatorii a lucrării nr. 22-306 către inspectorul judiciar B., precum și către cel de-al doilea inspector judiciar D. a fost făcută potrivit înscrisurilor depuse de Inspecția Judiciară atașat întâmpinării, aflate la dosar la dosarul nr. x/2023.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății".

Dispozițiile art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, republicată, reglementează două variante normative ale aceleiași abateri disciplinare, respectiv: nerespectarea de către judecător/procuror a îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa și, respectiv, formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății.

Astfel, potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, în forma ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 24/2012, în varianta normativă a tezei I, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa".

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. și cele art. 9 și art. 10 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor reglementează obligația magistratului de a se abține atunci când există elemente ce dau naștere, în mod întemeiat, unor îndoieli cu privire la imparțialitatea sa și care sunt de natură să afecteze îndeplinirea atribuțiilor profesionale în mod obiectiv, liber de orice influență. În acest context, Înalta Curte are în vedere și considerentele Curții Constituționale, conform cărora "cerința imparțialității este prevăzută și în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 […], în art. 2 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 304/2004 […] și în art. 9-11 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005 […]" (Decizia Curții Constituționale nr. 711/2015, pct. 32). Totodată, se apreciază că cerința de accesibilitate și previzibilitate a dispozițiilor legale prin care se urmărește asigurarea imparțialității în actul de justiție, nu poate fi privită ca o obligație impusă legiuitorului de a defini exhaustiv toate elementele care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea magistratului, de natură a fundamenta formularea unei cereri de abținere.

Scopul urmărit prin procedura de angajare a răspunderii disciplinare în ipoteza nerespectării obligației de abținere este unul legitim și constă în asigurarea imparțialității actului de justiție, urmărind "să elimine orice aparență de parțialitate și, astfel, să contribuie la promovarea încrederii pe care instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populației" (Decizia Curții Constituționale nr. 711/2015, pct. 31).

Pentru a asigura deplina obiectivitate în înfăptuirea actului de justiție și a proteja drepturile părților, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care magistratul, datorită unor împrejurări de natură personală, nu poate participa la judecarea sau instrumentarea unui dosar, precum și formele procesuale de rezolvare a unor astfel de situații.

Aceste cazuri se găsesc înscrise în C. proc. civ., C. proc. pen., art. 105-106 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, modificată prin Legea 144/2007.

Mijloacele procesuale pentru rezolvarea situațiilor de incompatibilitate a judecătorilor și procurorilor prevăzute de C. proc. civ. și C. proc. pen. sunt: abținerea, recuzarea și strămutarea.

Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., "judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea sa este afectată", iar art. 66 alin. (1) din același act normativ prevede expres că "persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează urmărirea penală, sau procurorului ierarhic superior, că se abține de la a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate și a temeiurilor de fapt care constituie motivul abținerii".

Capacitatea de a judeca o cauză poate fi uneori afectată de situații care pun sub semnul îndoielii imparțialitatea judecătorului. Una dintre componentele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, o reprezintă independența și imparțialitatea instanței. În jurisprudența CEDO, imparțialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces și privește pe fiecare membru al completului de judecată. Ca noțiune, abținerea este incidentul procedural ce vizează situația unui judecător care, cunoscând existența unui motiv de incompatibilitate în privința sa, solicită a fi retras din completul învestit cu soluționarea unei cauze.

În toate cazurile, abținerea provine de la judecătorul aflat în situația de incompatibilitate. Declarația de abținere trebuie să cuprindă indicarea motivului de incompatibilitate, cu prezentarea situației de fapt și a temeiului legal, fiind însoțită de dovezi în sprijinul situației învederate.

Prin urmare, abținerea trebuie să fie obiectivată de o situație de fapt concretă, care să fie aptă a pune la îndoială imparțialitatea magistratului, chiar și la nivelul aparențelor.

Astfel, independent de comportamentul personal al judecătorului, doar anumite elemente de fapt verificabile sunt apte să creeze suspiciuni cu privire la imparțialitatea sa.

Se reține, de asemenea, că noțiunea de imparțialitate cunoaște o analiză extensivă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, imparțialitatea la care face referire art. 6 parag. 1 din Convenție trebuie apreciată într-un dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparțialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noțiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmărește a determina dacă magistratul oferă garanții suficiente pentru a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparțialitate obiectivă). Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la conceptul de imparțialitate, a statuat că aceasta se definește prin "absența prejudecăților sau a părerilor preconcepute".

În acest context, s-a decis că imparțialitatea trebuie apreciată atât din punct de vedere subiectiv, luându-se în considerare convingerile sau interesele personale ale unui judecător într-un anume caz, cât și potrivit unui test obiectiv, care stabilește dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere. Imparțialitatea obiectivă constă "în a pune problema dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparțialității acestuia din urmă". Dacă există o îndoială justificată, judecătorul bănuit de atitudine părtinitoare trebuie sa se retragă de la judecarea cauzei (hotărârea din 24.05.1989 pronunțată în cauza Hauschiidt c. Danemarca).

Astfel, imparțialitatea obiectivă a tribunalului presupune a se stabili dacă, independent de conduita personală, unele împrejurări sau fapte ce pot fi verificate pot justifica existența unor bănuieli legitime cu privire la lipsa de imparțialitate a unui judecător. Se consideră că, în această materie chiar și aparențele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justițiabililor deplină încredere.

Referitor la imparțialitatea subiectivă, având în vedere că aceasta pune în discuție "forul interior" al judecătorului, Curtea Europeană a stabilit principiul potrivit cu care, aceasta se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită.

Imparțialitatea subiectivă presupune că judecătorul nu are niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Pentru aceasta, se analizează conduita și convingerile personale ale judecătorului pe parcursul judecății, în raport de modul de soluționare a unei cauze concrete.

În cauza de față, cu referire la teza I a abaterii disciplinare analizate, Inspecția Judiciară a reținut faptul că domnul judecător A. ar fi încălcat obligația de a se abține de la soluționarea dosarului nr. x/2020, în contextul în care ar fi dat dovadă de o atitudine de lipsă de imparțialitate prin aceea că a dispus o serie de măsuri procesuale în respectiva cauză și că ar fi dispus audierea martorului C., adresându-i acestuia întrebări care ar fi fost de natură a pune la îndoiala imparțialitatea judecătorului.

Aceste susțineri ale Inspecției Judiciare sunt lipsite de suport probator în condițiile în care, în cauză nu s-a făcut dovada împrejurării că recurentul a avut vreun interes să soluționeze dosarul într-un anumit mod, respectiv că a urmărit sau acceptat afectarea imparțialității sau a aparenței de imparțialitate a instanței prin participarea sa la judecată.

Astfel, judecata este definită ca fiind faza centrală a procesului penal și cea mai importantă în complexul activităților procesuale penale, unul dintre obiectivele fundamentale ale instanței de judecată fiind acela al asigurării administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei. Dispozițiile art. 349 C. proc. pen.. reglementează rolul instanței de judecată în procesul penal: "(1) Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. (2) Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penala vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață".

Aflarea adevărului este principiul cardinal al procesului penal deoarece reprezintă scopul acestuia; toate celelalte principii și reguli de bază pot fi considerate mijloace prin care adevărul va fi manifestat. Succesul procesului echitabil este condiționat de împrejurarea aflării adevărului, iar componentele procesului echitabil sunt, în același timp, garanții ale aflării adevărului.

Din această perspectivă, aflarea adevărului în cauzele penale poate fi posibilă doar în condițiile îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege de către organele judiciare, în egală măsură atât de cele de urmărire penală, cât și de cele ce asigură judecarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care domnul judecător A. a instrumentat dosarul nr. x/2020 s-a circumscris obligației de lămurire a întregului context factual, tocmai în scopul aflării adevărului.

Ceea ce i s-a imputat recurentului judecător A. a fost faptul că a sesizat, din oficiu, organele de urmărire penală cu privire la martorul C., secția de Investigare a Infracțiunilor din Justiție cu privire la fapta de favorizare a făptuitorului comisă de procurorul care a semnat adresele din 14.02.2022 și 04.04.2022, că a dispus schimbarea încadrării juridice și că, la momentul audierii martorului C., domnul judecător a făcut o serie de afirmații care ar putea demonstra că acesta își formase deja, la nivel subiectiv, o opinie în legătură cu soluția ce va fi dispusă.

Astfel, Inspecția Judiciară a reținut că, prin încheierea din 15.09.2021, domnul judecător a dispus sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 280 și art. 285 din C. pen., cu aplicarea art. 38 din C. pen., în ceea ce îl privește pe inspectorul de poliție (martorul) C. de la Poliția Municipiului Pitești, cu motivarea că martorul, în calitate de organ de cercetare penală, a redactat plângerea din respectiva cauză și, ulterior, tot el a procedat la efectuarea urmăririi penale si a propunerii de trimitere în judecată.

De asemenea, prin încheierea din 16.02.2022, domnul judecător a dispus sesizarea secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție cu privire la fapta de favorizare a făptuitorului comisă de procurorul care a semnat adresele din 14.02.2022 și 04.04.2022, prin care au fost solicitate instanței mai multe înscrisuri pentru a fi verificată îndeplinirea condițiilor de fond și de formă privind sesizarea din oficiu, cu motivarea că respectivul procuror refuză să înregistreze sesizarea din oficiu făcută în ședința publică.

În același sens, se reține că la 27.04.2022, recurentul judecător a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în rechizitoriu, respectiv din infracțiunea de tâlhărie și tulburarea liniștii și ordinii publice, în cea de abuz de încredere, iar ulterior, după ce a reținut dosarul în pronunțare, prin încheierea din 22.06.2022, a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a cita partea vătămată la judecată și pentru a se emite adresă prin care aceasta să fie încunoștiințată despre faptul că are dreptul de a formula plângere prealabilă pentru infracțiunile prevăzute de art. 238 din C. pen., art. 193 alin. (2) din C. pen., art. 206 din C. pen., în termen de 3 luni de la primirea adresei.

Referitor la primele două fapte cu privire la care Inspecția Judiciară a reținut faptul că dovedesc lipsa de imparțialitate a recurentului judecător în administrarea actului de justiție, se reține că demersurile domnului judecător se circumscriu obligației oricărei persoane de a încunoștiința organele penale în situația în care se constată indicii cu privire la săvârșirea unei fapte de natură penală.

Astfel, potrivit art. 267 alin. (1) din C. pen., constituie infracțiune omisiunea funcționarului public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, de a sesiza de îndată organele de urmărire penală.

Relativ la schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute prin rechizitoriu, Înalta Curte apreciază că această împrejurare se circumscrie raționamentului logico-juridic al judecătorului în cauza concretă dedusă judecății.

Astfel, potrivit art. 386 C. proc. pen.., "(l) Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.

(2) Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal".

În același sens, prezintă relevanță și decizia Curții Constituționale a României nr. 250 din 16.04.2019, în considerentele căreia s-au reținut următoarele: Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluția susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunțarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluționarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. cu dispozițiile art. 387 din C. proc. pen., prin care este reglementată rezolvarea de către instanță a chestiunilor incidente, Curtea reține că, potrivit voinței legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu privește soluționarea nemijlocită a cauzei. Or, "simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă o momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată" (Hotărârea din 6.06.2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței). Totodată, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluționării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, și dispozițiile art. 386 alin. (2) din C. proc. pen., privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în fața instanței, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Nu in ultimul rând, cu referire la modalitatea în care recurentul a procedat la audierea martorului C., se reține că aceasta s-a realizat cu respectarea drepturilor subiectului procesual, asigurându-se în cadrul procesului administrarea tuturor probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii (art. 349 C. proc. pen..).

Necesitatea clarificării unor împrejurări de fapt ale cauzei, inclusiv prin ascultarea martorilor, decurge din principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și nu poate contura elementul material al incidentului incompatibilității.

În consecință, se reține că demersurile și măsurile procesuale dispuse de recurentul judecător în dosarul nr. x/2020 s-au subsumat exercițiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, principiu ce guvernează întreaga activitate de judecată, și nu pot contura elementele unei lipse de imparțialitate care să atragă starea de incompatibilitate a acestuia în soluționarea cauzei.

Modalitatea în care recurentul a administrat actul de justiție în dosarul nr. x/2020, luarea unor măsuri procesuale apreciate ca fiind justificate în contextul concret dedus judecății, încuviințarea și administrarea probei testimoniale nu sunt de natură a contura concluzia că recurentul a avut o atitudine părtinitoare sau dispozițiile sale ar fi fost afectate de existența unei convingeri sau a unui interes de ordin personal, care să pericliteze buna desfășurare a actului de justiție și încrederea publicului în integritatea sistemului judiciar.

Din această perspectivă, se reține că judecătorul are obligația să se retragă de la judecată doar în situațiile în care îndoiala asupra imparțialității sale este justificată, iar comportamentul acestuia exhibă prejudecăți sau păreri preconcepute.

În lipsa unor date concrete care să ateste faptul că recurentul a avut o atitudine părtinitoare sau că măsurile dispuse au fost influențate de rațiuni străine dispozițiilor legale incidente în respectiva cauză, nu se poate reține că acesta a încălcat normele legale ce reglementează obligația judecătorului de a se abține atunci când acesta știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa.

Astfel, în cauză, recurentul judecător a apreciat că nu există motive pentru a formula declarație de abținere, luarea unor măsuri procesuale și administrarea unor probe în procedura judecății în primă instanță neputând echivala cu o încălcare a obligației de imparțialitate.

Față de cele expuse anterior, în lipsa altor elemente, situația concretă invocată de Inspecția Judiciară nu este suficientă pentru ca, la nivelul aparenței, să dea naștere unei îndoieli legitime cu privire la respectarea de către domnul judecător a obligației de a judeca în mod imparțial, nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f) C. proc. pen.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată constituie abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență".

Conform prevederilor art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată prin Legea nr. 24/2012, "Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul a încălcat cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".

Angajarea răspunderii disciplinare cere, și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relațiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăție, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător și legătura de cauzalitate.

Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.

Prin urmare, pentru a putea reține existența răspunderii disciplinare, în raport cu abaterea disciplinară menționată, este necesar a fi analizate existența elementelor specifice unei răspunderi disciplinare, și anume: existența faptei ilicite, a urmării acesteia - în cazul de față, o atingere adusă relațiilor sociale constând în bunul mers al activității desfășurate, al actului de justiție, de către pârât, prin exercitarea funcției de judecător -, raportul de cauzalitate între faptă și urmarea produsă, precum și existența vinovăției.

Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale, sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare.

Sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări.

Prin urmare, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părțile implicate în proces. Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăție sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Pentru a se constata săvârșirea acestei abateri disciplinare este necesară, în primul rând, existența unei