ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Este reprezentat de cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 697/A/08.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosar nr. x/2018.

În motivare, s-a arătat că, urmare a descoperirii unui înscris nou doveditor/determinant în soluționarea prezentei cauze (notificarea formulată de reclamanta B. în baza Legii nr. 10/2001 în legătură cu același imobil cu cel ce face obiectul revendicării), ascuns/reținut de intimata reclamantă, revizuenta a înțeles să formuleze prezenta cerere de revizuire.

Astfel, revizuenta se află în situația în care instanța a pronunțat hotărârea a cărei revizuire o solicită în lipsa unui înscris care, dacă ar fi fost cunoscut instanței, era de natură să determine o altă soluție în litigiu decât cea pronunțată, respectiv nu ar fi dus la admiterea acțiunii în revendicare formulată în anul 2011 împotriva revizuentei.

Revizuenta a învederat că înscrisul doveditor descoperit respectă exigențele prevăzute în doctrină, respectiv: face parte din categoria probelor scrise, este probant prin el însuși, necunoscut de către instanță și de revizuentă ca urmare a reținerii de partea potrivnică în mod voluntar, exista la momentul judecății, este determinant pentru soluția din litigiu și a fost prezentat instanței odată cu cererea de revizuire.

Prezenta cerere se încadrează în ipoteza reținerii/ascunderii voluntare/intenționate de către partea potrivnică, B., întrucât aceasta a precizat, în mod expres, în fata instanței de fond, că nu există notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, ori a altei legi speciale de reparație, ascunzând existența notificării formulate și depuse de aceasta în 2001 la Primăria Municipiului București. Pe de altă parte, nu există niciun act la dosar în acest sens, din care să rezulte vreun demers administrativ efectuat.

Prin încheierea de ședință din 18.05.2018 se reține că reclamanta, prin avocat, susține că nu a făcut demersuri administrative, pentru că a formulat o acțiune în justiție. Tot în sensul ascunderii înscrisului, în decizia civilă nr. 414/A/05.05.2017 a Curții de Apel București (Anexa 6), în al doilea ciclu procesual, s-a reținut că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001.

Înscrisul este determinant, în sensul că dacă ar fi fost invocat în fața instanței de apel, ar fi fost de natură să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată. Motivarea instanței a pornit de la premisa inexistenței unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, ori a altei legi speciale de reparație, ceea ce denotă că existența acesteia putea determina o altă soluție decât cea pronunțată.

Pornind de la premisa inexistenței unei notificări, instanța, în mod greșit, a admis apelul reclamantei și a schimbat hotărârea primei instanțe de fond în sensul admiterii acțiunii în revendicare, întemeindu-se pe următoarele considerente care pornesc de la premisa antemenționată: (i) Instanța de apel (necunoscând despre existența notificării) și-a format raționamentul pe hotărâri CEDO care erau aplicabile pentru situații în care reclamanții nu ar fi formulat notificări. Or, aceste hotărâri care au în vedere inexistența unei notificări nu sunt aplicabile, întrucât reclamanta B. este titulara unei astfel de notificări. (ii) Instanța de apel (necunoscând despre existența notificării) a reținut în mod greșit că hotărârea primei instanțe de fond nu este susținută pe Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție conform căreia instanța supremă a statuat, în mod repetat, necesitatea ca acțiunea în revendicare să nu se suprapună peste demersurile administrative/judiciare de restituire a imobilului în baza dispozițiilor legilor speciale de reparație, în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, această concluzie este greșită, întrucât există notificarea din 2001, acțiunea în revendicare din 2011 fiind suprapusă peste aceasta; astfel că hotărârea primei instanței de fond este legală și susținută, în acord cu Decizia nr. 33/2008.

Întregul raționament al instanței de apel a plecat de la premisa că regulile, respectiv principiile aplicate din practica CEDO, așa cum le-a interpretat instanța de apel, sunt incidente și au dus la soluția pronunțată pentru că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deci acest aspect era de esența soluției pronunțate.

Instanța de apel a redat paragrafe din Cauza Dickmann și Gion împotriva României (de la care a pornit întregul raționament) care a avut în prim-plan relevanța inexistenței notificării de restituire în baza legilor speciale de reparație. Prin urmare, existența înscrisului nou are relevanță, dat fiind că instanța a avut în vedere hotărâri aplicabile în situația inexistenței notificării.

În cauzele CEDO relevante în materie, instanța europeană nu a îndepărtat de la aplicare principiul bunei-credințe al proprietarului posesor actual, ci a dispus restituirea în natură (ca obligație de mijloace), iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, despăgubirea cu o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a proprietăților, tocmai pentru a nu lipsi de efecte aplicabilitatea principiului bunei-credințe a subdobânditorului de bună-credință și a salvgarda siguranța și stabilitatea circuitului juridic civil.

Instanța de apel a avut un raționament străin de Decizia nr. 33/2008, care a statuat că acțiunea în revendicare nu putea fi suprapusă peste demersuri administrative/judiciare de restituire a imobilului. Astfel, deși s-a invocat de apelanta-reclamantă încălcarea acesteia de către prima instanță de fond, instanța de apel nu a arătat, în niciun fel, în ce mod s-a realizat această încălcare.

În cauză, reclamanta B. a declanșat, anterior prezentului litigiu, un demers administrativ de restituire a imobilului în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Or, prevederile Deciziei nr. 33/2008 dispun în mod contrar celor reținute de instanța de apel, respectiv că nu poate fi continuată acțiunea în revendicare de drept comun, prin excluderea dispozițiilor legii speciale. Așa fiind, câtă vreme reclamanta a notificat în anul 2001 Primăria Municipiului București pentru restituirea imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001, formularea acțiunii în revendicare împotriva revizuentei, în anul 2011, nu poate duce la admiterea acesteia din urmă.

În cuprinsul considerentelor, instanța de apel a concluzionat că atât reclamanta B., cât și revizuenta s-au prevalat de un bun în sensul dispozițiilor CEDO, dând preferință reclamantei din falsa perspectivă că aceasta nu avea o posibilitate reală de despăgubire, prin neformularea unui demers administrativ, premisă falsă, căci reclamanta formulase notificare în baza Legii nr. 10/2001. Drept urmare, soluția instanței de apel ar fi fost diferită de cea pronunțată, dacă lua în considerare existența unei posibilități de despăgubire a reclamantei B.. Este clar că pentru tranșarea litigiului era relevantă cunoașterea existenței notificării formulate de reclamanta B. în temeiul dispozițiilor legilor speciale de reparație pentru preluarea abuzivă a imobilelor de către stat. În aceste împrejurări, instanța de apel s-a pronunțat în lipsa unui înscris determinant pentru soluționarea prezentei cauze care, dacă ar fi fost cunoscut instanței, ar fi putut determina o altă soluție. Prin urmare, înscrisul este determinant în soluționarea cauzei și urmează a se proceda la judecarea apelurilor formulate, în sensul admiterii apelului și respingerii apelului formulat de B..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1568/A/28.10.2022, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire; a obligat pe revizuenta A. S.R.L. să plătească intimatei B. cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Instanța a constatat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale impuse de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în privința caracterelor înscrisului nou invocat, respectiv Notificarea formulată de reclamanta B. în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu se încadrează în noțiunea de "înscrisuri noi și doveditoare" avută în vedere de textul legal, nu îndeplinește cerința reținerii/ascunderii de către partea adversă și nici cerința caracterului determinant.

Referitor la caracterul de noutate, s-a reținut că înscrisul prezentat se afla în arhiva unei instituții publice, respectiv a Primăriei Municipiului București, astfel încât revizuenta putea obține acest înscris în urma unei solicitări oficiale, formulată în timpul derulării litigiului finalizat prin decizia ce face obiectul revizuirii (cum de altfel l-a și obținut ulterior). Din această perspectivă, instanța a constatat că revizuenta nu a susținut nici un motiv pertinent care să justifice împiedicarea sa de a se adresa instituției menționate, pentru obținerea acestui înscris, pe parcursul derulării litigiului finalizat, în apel, prin pronunțarea deciziei revizuite, astfel încât nu s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voința sa, care să o împiedice a obține respectivul înscris.

În ce privește reținerea/ascunderea înscrisului, instanța a constatat că înscrisul în baza căruia a fost promovată revizuirea s-a aflat în deținerea unei instituții publice (Primăria Municipiului București-Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001) și nu a fost depus la dosar, la momentul soluționării litigiului finalizat în apel prin decizia revizuită, nu din cauza reținerii/ascunderii sale de către partea potrivnică, ci din cauza neglijenței părții revizuente care, deși a avut posibilitatea reală de a procura înscrisul de la această instituție publică, a omis a-și formula, în etapa judecății apelului, o apărare în sensul celei invocate prin formularea cererii de revizuire.

Instanța a constatat că înscrisul nou nu are caracter determinant, întrucât instanța de apel, printr-un raționament amplu expus în cadrul considerentelor sale, a statuat, în esență, că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul teren, în privința căruia s-a promovat acțiunea în revendicare de către intimata reclamantă B., fusese restituit acesteia din urmă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dar și executorie, nemaifăcând, prin urmare, obiectul acestei legi, care nu produce efecte retroactiv. Ulterior, instanța de recurs, învestită cu recursul promovat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei ce face și obiectul revizuirii de față, a examinat în cadrul controlului de legalitate, specific acestei căi extraordinare de atac, concludența acestui înscris asupra soluției pronunțată în cauză, tranșând, în mod irevocabil, că notificarea amintită și invocată drept înscris nou în fața instanței de recurs, în contextul specific al situației litigioase din cauza de față, nu este în măsură a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de instanța de apel, recursul fiind respins, ca nefondat.

Instanța a înlăturat susținerea revizuentei potrivit căreia examinarea Notificării în discuție, de către instanța de recurs, astfel cum se desprinde din motivarea deciziei pronunțate, nu ar fi fost realizată în contextul ansamblului probator administrat de instanțele de fond, în contextul conținutului specific al raportului juridic litigios, conținut descris amplu atât în decizia instanței de apel, cât și în decizia instanței de recurs.

Sub acest aspect, instanța a stabilit că rezultă cu certitudine că instanța de recurs a examinat relevanța probatorie a Notificării, administrată ca înscris nou în recurs, asupra întregului context factual al cauzei, examinare permisă în cadrul controlului de legalitate exercitat de către orice instanță de recurs și care poate să determine o admitere a căii de atac a recursului, urmată de casarea ori modificarea deciziei instanței de apel. Instanța a apreciat că teza propusă de revizuentă golește de conținut funcția juridică a probei cu înscrisuri noi în fața instanței de recurs, ceea ce contravine dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., revizuenta A. S.R.L., învederând următoarele:

I. În mod greșit instanța a apreciat că nu este îndeplinită condiția reținerii/ascunderii înscrisului nou de către partea adversă. Susținerea instanței privind faptul că înscrisul nu a fost obținut de recurentă din motive mai presus de voința acesteia nu are corespondent în limitele cu care a fost învestită instanța prin cererea de revizuire. Ipoteza reținerii înscrisului de către parte nu presupune ca înscrisul să fie imposibil de obținut, ci, datorită reținerii sale de către partea adversă, administrarea sa să nu poate fi realizată. Or, ceea ce a considerat prima instanță a fost că, deși reținut de parte, totuși înscrisul putea fi administrat, nefiind imposibil de obținut, ceea ce înseamnă, de fapt, crearea unui nou caz, respectiv noi condiții privind admisibilitatea cererii de revizuire, creându-se, în realitate, o lex tertia cu privire la motivul de revizuire privind înscrisul nou.

Totodată, în mod nelegal și cu ignorarea probelor existente la dosar, s-a reținut că notificarea ar viza doar apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, deși, astfel cum rezultă din cuprinsul notificării, aceasta nu era limitată doar la construcții, excluzând terenul, ci din contră, îl viza tocmai pe acesta. Teza intimatei B. și a primei instanțe potrivit căreia înscrisul era disponibil a fi obținut, fiind public, adică posibil a fi identificat ca și existență pe portalul Primăriei Municipiului București, și astfel el nu a fost reținut de parte, este incorectă, întrucât cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu se referă doar la acele înscrisuri care nu ar fi înregistrate/deținute de o autoritate publică sau de o persoană cu atribuții de înregistrare/autentificare a înscrisurilor, iar noțiunea de reținere a înscrisului nu se referă doar la o ascundere fizică a înscrisului care, potențial, să nu poată fi obținută în nicio situație de cealaltă parte, întrucât aceasta ar fi premisa celei de-a doua teze a textului legal.

În accepțiunea instanței, ar însemna că în situația prezentării unui fapt negativ relevant soluționării procesului de către o parte, partea adversă ar trebui să întreprindă o serie de diligențe nedeterminate, respectiv cercetări ale oricăror registre/evidențe publice, pentru a obține eventuale răspunsuri care să dovedească un fapt pozitiv contrar. Or, o asemenea abordare pleacă de la premisa că o parte trebuie să considere orice act procedural realizat de partea adversă ca fiind îndeplinit cu rea-credință, ceea ce nu poate fi reținut. În materie civilă, buna-credință se prezumă, iar partea care s-a bazat pe aparența creată de adversarul său nu poate fi vătămată prin aprecierea faptului că, întrucât aceasta nu a cercetat evidențe/registre publice care să facă dovada contrară a elementului prezentat fals de partea sa adversă, nu are deschisă calea prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.. Prevederile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. vizează tocmai astfel de situații, în care una dintre părți prezintă în mod fals realitatea, iar cealaltă are dreptul de a formula o cale de atac extraordinară pentru a repara această judecată în drept, bazată pe un fundament factual prezentat în mod intenționat greșit de cealaltă parte. Faptul reținerii înscrisului nu se determină prin analiza posibilității sau imposibilității celeilalte părți de a identifica înscrisul, căci dacă ar fi vorba doar despre acele situații în care ar fi absolut imposibil de identificat înscrisul, înseamnă că pentru acele situații nici nu s-ar putea ajunge la revizuirea hotărârii și astfel textul nu ar fi aplicabil.

Elementul de obscuritate/clandestinitate realizat intenționat de reclamanta B. cu privire la acest înscris, a cărui existență antrenează efecte juridice semnificative pentru raportul litigios din prezenta cauză, a fost unul intenționat și chiar calificat, întrucât aceasta nu a uitat de existența acestui demers, în condițiile în care înainte de declanșarea litigiului din prezenta cauză, a tranzacționat cu titlu oneros drepturile care rezultă din notificarea în discuție. Astfel, la momentul anului 2006, prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.12.2006 de notar public C., a promis să vândă dreptul de proprietate asupra terenului de 3100 mp din Bd. x nr. 105 -107, menționându-se totodată,în același act:

"în baza prezentului înscris, promitenții-cumpărători preiau și toate drepturile ce ar reveni promitentei-vânzătoare în baza Notificării nr. x/14.11.2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001." (numărul de identificare a notificării fiind preluat de pe prima pagină a acesteia, atribuit la înregistrarea la autoritate).

Drept urmare, înscrisul reprezentat de Notificarea de restituire a bunului imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 este un înscris despre care partea adversă a cunoscut că există însă, în prezenta cauză, a declarat că nu există și astfel l-a reținut, pentru ca pe baza acestor premise să fie soluționată cauza.

II. În mod greșit instanța a apreciat că nu este îndeplinită condiția caracterului determinant, raportat la dezlegările instanței de apel care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Instanța de apel a concluzionat că singura soluție este revendicarea de drept comun. Or, un asemenea raționament validează tocmai faptul că un eventual demers în baza legilor speciale de restituire ar avea un impact asupra unui soluționării unei cereri de revendicare de drept comun. Soluția referitoare la posibilitatea de invalidare, de către CNCI, a unei dispoziții de restituire prin echivalent, reprezintă și se rezumă la a fi o simplă speculație întrucât, în lipsa oricărei dovezi că titulara dispoziției de restituire ar fi obținut deja bunul pe calea dreptului comun, ar conduce la imposibilitatea de a proceda de o asemenea manieră din partea CNCI.

III. Instanța a aplicat în mod greșit efectul pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei pronunțate de instanța de recurs în ce privește condiția caracterului determinant al înscrisului nou.

Recurenta susține că, sub aspect teoretic, în prezenta procedură nici nu s-ar putea pune problema unor considerente redate de instanța de recurs care să poată fi opuse, întrucât etapa recursului și obiectul judecății în recurs presupune o evaluare a judecății instanței de apel doar în planul legalității. Instanța de recurs nu poate opera, pe calea soluționării recursului, restabilirea situației de fapt, care este specifică revizuirii, întrucât în această procedură este reevaluată judecata în funcție de noul context faptic rezultat din exhibarea unui înscris reținut de partea adversă. Astfel, instanța de recurs nu putea să se pronunțe cu privire la impactul notificării ca element de schimbare a situației de fapt, întrucât acesta era un mecanism prohibit unei asemenea instanțe.

Totodată, chiar instanța de recurs face o analiză a legalității hotărârii din perspectiva lipsei unei finalități a demersului administrativ al notificării, iar nu a simplului fapt al existenței acesteia, reținând că "în acest punct al analizei, se impune a fi subliniat că argumentele din recurs circumscrise acestui aspect factual, acela al formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei civile recurate, câtă vreme probatoriul nou administrat în recurs nu relevă nicio schimbare semnificativă a situației de fapt, notificarea formulată de reclamantă neprimind o soluție, context în care a impune în sarcina acesteia, obligația de a parcurge procedura administrativă a cărei finalitate și termen de soluționare sunt incerte ar avea, în concret, valența unei sarcini excesive impuse acestei părți".

Mai arată recurenta că, chiar de ar fi anumite considerente care s-ar referi la caracterul determinant/efectul juridic al notificării, ele nu pot fi opuse în acest cadrul procesual, întrucât în cuprinsul hotărârii de recurs ele au un caracter supraabundent (nenecesar) și nu beneficiază de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Analiza impactului asupra situației de fapt a unui înscris nou este una eminamente apreciativă, specifică însă prezentului cadru procesual al revizuirii, iar nu recursului. Din acest motiv nici nu pot fi opuse considerentele instanței de recurs, în cadrul procedurii revizuirii. Nu în ultimul rând, chestiunea ponderii/impactului înscrisului nou în reevaluarea chestiunilor litigioase ține de fondul rejudecării apelului, urmând a fi valorificate în urma declarării admisibilității în principiu a cererii de revizuire. Prin urmare instanța a aplicat în mod greșit efectul pozitiv al hotărârii instanței de recurs.

Recurenta solicită admiterea apelului din dosarul de revendicare, referitor la care arată că are următoarele motive de nelegalitate, și anume:

La termenul de judecată din data de 12.04.2019, apelanta-reclamantă, prin apărător, a refuzat prezentarea originalelor actelor de stare civilă în dovedirea calității sale de moștenitoare și, implicit, a calității procesuale active, deși recurenta a solicitat acest lucru în mod expres (aspect consemnat de altfel în încheierea de ședință din data de 12.04.2019), în temeiul dispozițiilor art. 139 C. proc. civ.. Neprezentarea acestor înscrisuri în original trebuia sancționată procedural cu neluarea lor în considerare, cu consecințe juridice asupra calității procesuale pasive și active.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingere recursului, ca nefondat.

Referitor la critica privind îndeplinirea/neîndeplinirea condiției reținerii/ascunderii înscrisului nou de către reclamantă prin refuzul de a-l pune la dispoziția instanței, intimata a arătat că în mod corect prima instanță a considerat că textul de lege are în vedere deținerea, posesia, stăpânirea fizică a înscrisului, în lipsa unor dispoziții legale exprese care să prevadă ce se înțelege prin reținerea/ascunderea unui înscris de către partea adversă. În cauză, recurenta a asimilat mențiunea din încheierea de ședință din 18.08.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, în care s-a consemnat răspunsul apărătorilor reclamantei B. în sensul că aceasta nu a făcut demersuri pe Legea nr. 10/2001 privind imobilul în litigiu, cu reținerea înscrisului sau cu o ascundere a acestuia. O astfel de interpretare nu poate fi acceptată, având în vedere că înscrisul nou de care se prevalează (notificare), în forma depusă de către revizuentă, cu nr. de înregistrare de la executorul judecătoresc și de la Primăria Municipiului București, nu a fost reținut sau ascuns în mod voluntar de către intimată, așa cum pretinde revizuenta, această notificare neaflându-se niciodată în posesia intimatei și nefiind reținută în mod voluntar de către aceasta. Astfel, despre existența unei notificări cu privire la imobilul din B-dul x nr. 105-107, rezultă din datele publice aflate pe site-ul Primăriei Municipiului București, la secțiunea notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de unde a și obținut informațiile revizuenta. Dacă ar fi dorit, revizuenta putea obține aceste informații pe parcursul celor două faze procesuale (fond și apel) însă lipsa de diligență din partea acesteia nu o îndreptățește să se prevaleze de o cale extraordinară de atac, întrucât este propria sa turpitudine.

Înscrisul nou de care se prevalează revizuenta, vizează doar cele 3 apartamente situate în construcția de la nr. 107, ocupată de către chiriași, apartamente ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 și nicidecum terenul ocupat de A. situat la nr. 105, care formează obiectul dosarului nr. x/2018, în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită. Acțiunea pentru anularea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare a format obiectul dosarului nr. x/2002 la Judecătoria Sector 2 București, dosar atașat la dosarul nr. x/2018, ce formează obiectul acțiunii în revendicare în care s-a pronunțat decizia atacată cu această revizuire. Din cele trei contracte de vânzare cumpărare ce au format obiectul acțiunii în anulare, rezultă că aceste apartamente sunt situate la nr. 107, pe str. x, unde se află terenul cumpărat de revizuentă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.12.2006 și care formează obiectul acțiunii în revendicare.

Referitor la critica privind caracterul determinant al înscrisului raportat la dezlegările instanței de apel care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, intimata a arăta că, deși s-a reținut în dosarul nr. x/2018, de către instanța de apel care a soluționat cauza pe fond, că reclamanta B. nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, totuși această instanță a analizat și situația în către o astfel de notificare ar exista. Prin urmare, chiar și în ipoteza în care în situații similare celei care formează obiectul dosarului, respectiv există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și s-a dispus și restituirea, iar reclamanta a formulat ulterior o acțiune în revendicare împotriva deținătorului actual, și a formulat și notificare pe Legea nr. 10/2001, existența notificării nu poate conduce la soluționarea favorabilă a acesteia, întrucât ar exista o dublă despăgubire, practica instanțelor confirmând acest lucru. În aceste condiții, astfel cum a reținut și instanța prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, admiterea acțiunii în revendicare formulată de către reclamanta B. reprezintă singurul remediu prin care poate redobândi posesia proprietății imobilului, în absența oricărei posibilități de despăgubire, spre deosebire de revizuentă, care are posibilitatea să fie despăgubită în baza clauzei de evicțiune din contractul de vânzare-cumpărare și a art. 1337 din C. civ.

Referitor la critica privind aplicarea în mod greșit a efectului pozitiv al considerentelor supraabundente ale deciziei instanței de recurs, intimata a arătat că instanța sesizată cu soluționarea cererii de revizuire a analizat îndeplinirea cerinței caracterului determinant al notificării, prin raportare atât la considerentele deciziei pronunțate de către instanța de apel, împotriva căreia s-a promovat revizuirea, dar și la considerentele instanței de recurs. Astfel, în ceea ce privește considerentele din decizia instanței de apel, prima instanță, sesizată cu soluționarea cererii de revizuire, a reținut faptul că instanța de apel a constatat că la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul teren în privința căruia s-a promovat acțiunea în revendicare, fusese restituit printr-o hotărâre judectorească definitivă, irevocabilă și executorie, nemaifăcând astfel obiectul acestei legi, care nu produce efecte retroactive. În ceea ce privește raportarea la decizia instanței de recurs, prima instanță, sesizată cu soluționarea cererii de revizuire, a reținut, în baza considerentelor instanței de recurs, că înscrisul nou (notificarea) prezentat și în fața instanței de recurs, nu este de natură să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată de către instanța de apel.

Dacă Înalta Curte ar fi constatat, în cadrul analizei controlului de legalitate, că decizia instanței de apel ar fi nelegală în raport de pretinsul înscris nou depus și în recurs și că acesta ar releva o altă situație de fapt, de natură să conducă la o altă soluție în cauză, atunci ar fi casat hotărârea și ar fi trimis cauza spre o nouă judecată, lucru ce nu s-a întâmplat tocmai datorită faptului că acest înscris nu a fost considerat a avea un caracter determinant în pronunțarea unei alte soluții în cauza dedusă judecății.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile de nelegalitate deduse judecății cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de revizuire vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pe de o parte cu referire la condiția de admisibilitate a reținerii înscrisului nou de către partea adversă, iar pe de altă parte, a caracterului determinant al acestui înscris în soluționarea pe fond a cauzei.

I. Sub un prim aspect, recurenta susține că instanța de revizuire a depășit limitele învestirii, întrucât nu s-a pronunțat exclusiv asupra tezei cu care a fost învestită de către revizuentă, aceea a reținerii/ascunderii înscrisului nou de către partea adversă, ci a expus considerente suplimentare privind inexistența unor motive mai presus de voința părții de a prezenta înscrisul respectiv.

Contrar acestor afirmații, Înalta Curte constată că, în analiza asupra condițiilor de admisibilitate invocate de către revizuentă (reținerea înscrisului de partea adversă și caracterul determinant al acestuia), instanța s-a referit la imposibilitatea cunoașterii înscrisului dintr-o împrejurare mai presus de voința părților nu în sensul unei depășiri a limitelor cu care a fost învestită, cum eronat pretinde recurenta, ci ca argument în susținerea raționamentului în baza căruia și-a fundamentat concluzia că în cauză nu a existat tocmai reținerea învederată de către recurentă.

Prin urmare, considerentele instanței cu acest obiect nu se situează în afara cadrului procesual stabilit de către recurentă prin cererea de revizuire, ci susțin raționamentul juridic care a determinat pronunțarea soluției adoptate, fiind subsumate, așa cum rezultă și din structura hotărârii recurate, analizei ipotezei învederate de către recurentă și justificării motivelor pentru care atare ipoteză nu este incidentă.

Recurenta afirmă că procedând astfel, instanța de revizuire ar fi creat o lex tertia în ce privește motivul de revizuire privind înscrisul nou, în sensul că ar fi suplimentat condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. atunci când a constatat că, deși reținut de parte, totuși înscrisul putea fi administrat, nefiind imposibil de obținut, însă o asemenea critică nu poate fi primită.

Contrar acestor afirmații, instanța de revizuire nu a stabilit că înscrisul ar fi fost reținut de partea adversă, ci dimpotrivă, că "...înscrisul de care se face vorbire, respectiv notificarea, în forma depusă de către revizuentă, cu nr. de înregistrare de la executorul judecătoresc și respectiv de la Primăria Municipiului București, nu a fost reținută sau ascunsă în mod voluntar de către intimată, așa cum s-a afirmat în mod tendențios de către revizuentă..." și că "...existența unei notificări cu privire la imobilul din B-dul x nr. 105-107 rezultă din datele publice aflate pe site-ul Primăriei Municipiului București, la secțiunea notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, de unde a și obținut informațiile revizuenta."

Reținând în mod corect că partea nu a ascuns înscrisul, nu a obstrucționat revizuenta în vreun fel să ia cunoștință de acesta și că înscrisul se afla înregistrat la o autoritate publică căreia i se puteau solicita informații în acest sens, în mod firesc, instanța a concluzionat că "...revizuenta putea întreprinde demersuri pentru obținerea notificării încă din faza fondului sau a apelului, așa cum a procedat anterior promovării acestei cereri de revizuire, însă un astfel de demers nu a fost făcut" și că "Simplul fapt că A. a descoperit existența unei notificări cu privire la imobilul din x nr. x după pronunțarea deciziei a cărei revizuire se solicită nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire dacă nu se face dovada unei împrejurări de forță majoră care s-o fi împiedicat să și le procure în timpul procesului."

Revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Rezultă că pentru a se putea invoca acest motiv și a se admite cererea de revizuire trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși, fără să fie nevoie a fi confirmat de alte mijloace de probă; înscrisul să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită; înscrisul să nu fi putut fi invocat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părților; înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

Arată recurenta că noțiunea de reținere/ascundere a unui înscris în sensul textului legal nu are în vedere doar reținerea fizică, ci orice manifestare din care a rezultat o prezentare falsă a realității și invocă în acest sens declarația părții adverse dată cu prilejul soluționării pe fond a cauzei, astfel cum a fost consemnată prin încheierea de ședință din 18.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă în dosar nr. x/2018, respectiv că nu a făcut demersuri în procedurile speciale de reconstituire, întrucât a formulat acțiune în justiție.

Critica nu poate fi primită, întrucât, contrar susținerilor recurentei, din interpretarea textului legal, nu se poate da o asemenea accepțiune conținutului noțiunii de reținere, fiind vorba, în realitate, de o manifestare în plan fizic în sensul ascunderii, neprezentării, refuzului de predare, nepunerii la dispoziție, etc.

Interpretând literal teza reglementată de textul legal în discuție, cu luarea în considerare a definiției date acestor termeni de către dicționarul explicativ al limbii române, acțiunea de a reține înseamnă "a ține asupra sa, a nu restitui", iar acțiunea de ascundere, presupune "a face să nu fie cunoscut", a obstrucționa aflarea. Ambele ipoteze se realizează prin acțiuni comisive de nepredare, nepunere la dispoziție, refuz de restituire, etc, toate presupunând o apropriere fizică a înscrisului considerat nou de către partea adversă, ori demersuri fizice, concrete, ale acesteia de a împiedica titularul revizuirii să intre în posesia înscrisului respectiv, fiind evident că nu se înscrie în acest tipar faptul nedeclarării existenței înscrisului ori, după caz, chiar al negării existenței acestuia.

Recurenta învederează că susținerea părții adverse potrivit căreia aceasta nu a inițiat proceduri de restituire în temeiul legilor speciale, consemnată în încheierea de ședință menționată anterior, reprezintă o bază factuală în raport de care cealaltă parte (recurenta-revizuentă din prezenta cauză) și-a formulat apărările, iar instanța și-a format convingerea. În opinia recurentei, prezentarea în mod fals a realității de către partea adversă este remediabilă pe calea revizuirii și o îndreptățește la acest demers judiciar.

Înalta Curte reține că orice parte a procesului civil beneficiază de exercițiul căilor de atac în condițiile legii, însă susținerile pe care partea adversă le-a făcut cu prilejul judecării cauzei pe fondul acțiunii în revendicare nu au relevanță în acest context și nu pot constitui temei pentru ipoteza învederată de recurentă, și anume aceea a reținerii/ascunderii înscrisului nou. Afirmațiile, susținerile, declarațiile uneia dintre părți nu se circumscriu noțiunii de reținere/ascundere a înscrisului nou și nu pot susține motivul de revizuire, întrucât ele puteau fi combătute sau verificate în cadrul procesual în care au fost făcute. Nedeclararea existenței unui înscris nu echivalează cu ascunderea lui, câtă vreme, așa cum în mod corect a reținut și instanța de revizuire, acel înscris era înregistrat la o autoritate publică și se puteau face minime verificări cu privire la existența sa, de către oricare dintre părțile procesului. Dacă recurenta ar fi avut suspiciune cu privire la cele declarate de reclamantă la acel moment, ar fi trebuit să procedeze la obținerea de informații cu privire la existența sau inexistența notificării, iar dacă nu a acționat în acest sens nu poate invoca propria neglijență în calea extraordinară de atac a revizuirii. Chiar dacă, așa cum susține recurenta, buna-credință se prezumă, este de precizat că în orice proces civil părțile litigante susțin interese contrare, se află într-un raport de adversitate, în care apărările fiecăreia dintre acestea corespund propriilor scopuri, iar faptul că una dintre părți face declarații care nu corespund realității nu poate fi sancționat pe calea prezentei revizuiri.

Ca atare, critica potrivit căreia instanța de revizuire ar fi interpretat în mod greșit noțiunea de reținere/ascundere a înscrisului nou, nu poate fi primită, nefiind susceptibilă de circumscriere în dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.

II. O altă critică a recurentei vizează faptul că în mod greșit instanța de revizuire a reținut că înscrisul nou nu a avut caracter determinant în soluționarea cauzei. În susținerea acestei critici, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat soluția adoptată tocmai în virtutea inexistenței unui demers de restituire în temeiul legilor speciale, că analiza instanței de recurs a vizat exclusiv aspecte de nelegalitate însă existența notificării (înscrisul nou) schimba situația de fapt pe care instanța de recurs nu o putea avea în vedere, că notificarea nu era cunoscută la data judecării apelului, deci nu putea fi analizată de către instanța de recurs, că nu se pot impune în prezenta cauză dezlegări date de instanța de recurs cu privire la caracterul determinant al înscrisului, întrucât acestea au caracterul unor considerente supraabundente care nu beneficiază de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, că dezlegările instanței de recurs cu privire la acest aspect nu au fost puse în discuția părților și sunt străine de motivele de recurs invocate în acel moment procesual.

Înalta Curte constată că litigiul în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii are ca obiect o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cadrul căreia titlul exhibat de către reclamantă este reprezentat de sentința civilă nr. 8214/03.06.1997, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosar nr. x/1997 (irevocabilă), prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al acesteia asupra terenului în litigiu.

Este de observat că această recunoaștere a dreptului de proprietate dedus judecății într-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri (specifică dreptului comun) este situată la un moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia reclamanta din acel dosar a formulat notificarea pe care revizuentul o apreciază ca fiind înscris nou în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin hotărârea supusă revizuirii s-a dat prevalență titlului reclamantei (sentința civilă nr. 8214/03.06.1997) și a fost admisă acțiunea acesteia, cu consecința obligării pârâtei A. S.R.L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin expertiza efectuată în cauză.

Considerentele instanței de apel, de care se prevalează recurenta când susține că soluția dată de această instanță s-ar fi grefat pe inexistența notificării, nu se referă la o astfel de concluzie.

În încercarea de a conferi notificării reclamantei caracterul de înscris determinant prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-revizuentă susține că instanța de apel și-ar fi bazat raționamentul logico-juridic ce a stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, pe împrejurarea că referitor la terenul în litigiu nu au fost demarate proceduri de restituire în baza unor legi speciale de reparație.

Recurenta însă denaturează argumentele instanței de apel care, contrar susținerilor acesteia, nu a reținut că admiterea acțiunii în revendicare se datorează inexistenței demersurilor de restituire în baza legilor speciale de reparație, ci a constatat incidența în cauză a considerentelor reținute în cauzele Ana Ionescu c României, Dickmann și Gion c României, determinată de faptul că "...imobilul în discuție a fost retrocedat reclamantei printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind recunoscută de instanțe ca fiind proprietarul de drept al bunului în cauză, care au dispus expres restituirea bunului..." În continuare, față de aceste constatări care au determinat admiterea revendicării, instanța de apel a apreciat că reclamanta "...nu a mai depus cereri de restituire sau despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu mai avea niciun interes să mai formuleze o notificare pentru acordarea măsurilor reparatorii în baza acestei legi, măsurile reparatorii fiind deja recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, de ale cărei efecte juridice reclamanta nu se poate bucura nici în prezent".

Ca atare, instanța de apel (a cărei decizie a fost atacată cu prezenta revizuire) a reținut că, față de recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei printr-o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001, aceasta nu mai avea, oricum, niciun interes să formuleze notificare și să urmeze procedura legii speciale de restituire.

III. Recurenta se mai arată nemulțumită de faptul că instanța de revizuire face trimitere la considerentele instanței de recurs în ce privește caracterul determinant al înscrisului și apreciază aceste considerente ca fiind supraabundente și lipsite de efecte juridice în prezenta revizuire.

Înalta Curte constată că decizia nr. 697/A/08.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosar nr. x/2018 (a cărei revizuire se solicită), este pronunțată în soluționarea apelului împotriva sentinței civile nr. 880/06.05.2019 a Tribunalului București, secția a III a civilă. Împotriva hotărârii instanței de apel a fost exercitată calea de atac a recursului, soluționată prin decizia nr. 397/23.02.2022 a Înaltei Curți. În cadrul motivelor de recurs formulate în acel cadru procesual de către recurenta-revizuentă din prezenta cauză, s-a învederat, din perspectiva unei greșite interpretări/aplicări a legii, printre altele, că formularea unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului nu poate conduce la admiterea acțiunii în revendicare a reclamantei (paragraful 159 din motivele de recurs), că interpretarea instanței de apel pleacă de la o premisă greșită, respectiv inexistența unei posibilități de despăgubire a reclamantei pentru situația în care nu ar putea reintra în posesia bunului imobil (paragraful 172 din motivele de recurs), că nelegalitatea hotărârii instanței de apel rezultă și din faptul că reclamanta B. apare înregistrată la Primăria Municipiului București cu notificare de restituire a imobilului în litigiu, fără ca părțile dosarului să cunoască conținutul acesteia (paragrafele 176, 177,178 din motivele de recurs).

Prin considerentele la care face trimitere instanța de revizuire (pe care în prezent recurenta-revizuentă le apreciază ca fiind supraabundente), instanța de recurs a răspuns acelor critici pe care recurenta-pârâtă din acel dosar (recurenta-revizuentă) le-a supus analizei de legalitate și care vizau, în parte, chestiuni similare cu cele din prezenta cauză în ce privește caracterul determinant al notificării reclamantei în soluționarea acțiunii în revendicare.

Evocarea, de către instanța de revizuire, a unor asemenea statuări, care privesc aceeași problemă de drept supusă analizei, respectiv faptul că notificarea în raport de care s-a formulat prezenta cerere de revizuire ar fi avut sau nu o influență determinantă asupra soluției date acțiunii în revendicare, nu se circumscrie niciunui aspect de nelegalitate reglementat de art. 488 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor recurentei, considerentele instanței de recurs care au dat dezlegare punctuală unei critici pe care chiar aceasta o dedusese judecății, beneficiază de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, câtă vreme poartă asupra unei chestiuni litigioase identice (pretinsa influență asupra judecății acțiunii în revendicare a notificării formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001), chestiune supusă dezbaterii atât prin intermediul recursului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), cât și prin intermediul revizuirii (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.) și referitor la care recurenta-revizuentă a expus apărări similare.

Totodată, întrucât considerentele instanței de recurs răspund argumentelor formulate de parte în susținerea criticii de nelegalitate, aprecierea recurentei în sensul că acestea ar fi supraabundente (și, prin urmare, ar fi lipsite de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat) este lipsită de temei, având în vedere chiar conținutul motivelor de recurs formulate de către aceasta în dosarul de fond, astfel cum au fost redate anterior.

În ce privește susținerea recurentei potrivit căreia considerentele instanței de recurs la care a făcut referire instanța de revizuire nu ar fi fost puse în discuția părților, aceasta, de asemenea, nu poate fi primită, întrucât considerentele erau cunoscute de ambele părți ale litigiului, răspunzând, cum s-a arătat, chiar criticilor revizuentei din prezenta cauză, iar pe de altă parte, instanța de revizuire nu s-a limitat la redarea acestor statuări, ci a realizat propria analiză cu privire la îndeplinirea/neîndeplinirea cazului de revizuire dedus judecății.

Referitor la aceleași considerente ale instanței de recurs, recurenta mai arată că, în calea extraordinară de atac nu se putea proceda la o analiză asupra situației factuale și în ce măsură este aceasta modificată prin existența notificării, însă Înalta Curte reține că dispozițiile art. 305 C. proc. civ. prevăd că "În instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor".

Textul legal permite instanței de recurs să analizeze, din perspectiva controlului de legalitate, procedând la o evaluare proprie, acele înscrisuri care nu au fost depuse în etapele procesuale anterioare și care sunt în legătură cu pretențiile deduse judecății. În acest context, aprecierea pe care instanța de recurs o poate face asupra înscrisurilor care îi sunt prezentate, nu este una factuală, cum greșit susține recurenta, ci este o analiză de legalitate realizată în conformitate cu dispozițiile art. 305 C. proc. civ., care îi recunosc această prerogativă.

Prin urmare, așa cum în mod corect a constatat instanța de revizuire, dar și potrivit considerentelor prezentei instanțe, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv înscrisul nou de care se prevalează recurenta-revizuentă nu a fost reținut de partea potrivnică, acest înscris nu a fost de natură să influențeze în vreun fel modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, iar statuările instanței de revizuire nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate invocat de către recurentă.

Având în vedere soluția ce se va da asupra recursului, Înalta Curte constată că toate celelalte critici ale recurentei cu privire la soluția dată în apel prin hotărârea supusă revizuirii nu se mai impun a fi analizate, acestea vizând ipoteza în care, urmare a admiterii recursului, ar fi fost admisă cererea de revizuire, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1568/A din 28 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2023.