ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 813/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2017 la data de 1 septembrie 2017, completată ulterior, reclamanta Academia Română a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. - Cabinet de Avocat și B. să se constate nulitatea absolută a contractului de asistență juridică nr. x/27.07.2006 încheiat între A. - Cabinet de Avocat și B., în calitate de mandatar al Academiei Române; în subsidiar, să se constate nulitatea absolută parțială a contractului asistență juridică nr. x/27.07.2006 în ceea ce privește obligația de plată a onorariului de succes; repunerea părților în situația anterioară ca efect al constatării nulității invocate; obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1173 din 14 iunie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată completată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor 6.2, 6.3 și nulitatea absolută parțială a tezei finale a clauzei 6.1 din contractul de asistență juridică nr. x/27.07.2006, această din urmă clauză numai în ceea ce privește posibilitatea avocatului de a opta pentru plata onorariului de succes în natură; a respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată completată; a respins cererea formulată de către pârâtul Cabinet de Avocat A. de amendare a reclamantei și a luat act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 789 A din 20 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă Academia Română și apelul incident declarat de apelantul pârât A. - Cabinet de avocat împotriva sentinței civile nr. 1173/14.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca nefondate.

Împotriva încheierii din 18 iunie 2020 și a deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta Academia Română și pârâta B., iar pârâtul A. - Cabinet de Avocat a declarat recurs împotriva deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Academia Română a formulat, în esență, următoarele critici:

- prin respingerea cererii de depunere la dosar a înscrisurilor solicitate, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

- înscrisurile pe care reclamanta le avea în sala de ședință erau, pe de o parte, actele adiționale la contractul de asistență juridică dedus judecății, care emanau de la toate părțile litigante și care nu duceau la amânarea judecății și, pe de altă parte, o Decizie a Curții de Conturi. Așadar, aceste înscrisuri extrem de utile cauzei puteau și trebuiau în mod legal admise, conform art. 254 alin. (2) pct. (4) C. proc. civ., aplicabile în faza judecății apelurilor în raport cu prevederile art. 482 C. proc. civ.

- respingerea cererii de depunere la dosar a înscrisurilor solicitate de la B. se putea face, în mod legal, de către instanța de apel doar într-una dintre ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., iar în cauză nu subzistă niciunul dintre aceste cazuri;

- instanța de apel a refuzat orice probatoriu, ignorând efectul devolutiv al apelului și faptul că, în cauză, devoluțiunea opera cu privire la întreaga cauză, nu numai cu privire la anumite soluții din dispozitivul sentinței;

- instanța de apel nu doar că a aplicat în mod eronat dispozițiile procedurale referitoare la depunerea probelor, dar a și ignorat cu desăvârșire prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., încălcând, de asemenea, și dreptul recurentei-reclamante la apărare garantat de art. 13 alin. (1) și (3) C. proc. civ. precum și dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ.

- încheierea de ședință atacată contravine și celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 9 din 30 martie 2020, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 470, art. 478, alin. (2) și ale art. 479, alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254, alin. (1) și (2) din C. proc. civ., pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (Decizia RIL);

- dreptul părților de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoțită și de posibilitatea de a dovedi în fața instanței de apel susținerile formulate prin cererea de apel;

- sancțiunea decăderii Academiei Române din dreptul de a depune, cu ocazia judecării apelului, unele înscrisuri esențiale care aveau aptitudinea de a conduce la o soluție contrară celei reținute de Curtea de Apel se vădește nelegală inclusiv prin raportare la practica înaltei Curți de Casație și Justiție sub imperiul vechiul C. proc. civ., raționamentul și motivarea fiind pe deplin aplicabile și în prezent;

- recurenta reclamantă subsumează criticile de recurs expuse mai sus și motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că încălcarea normelor de drept procesual arătate afectează esențial normele de drept substanțial aplicabile cauzei;

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 789 A din de 20 iulie 2020, recurenta-reclamantă Academia Română a formulat următoarele critici:

- instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, operând cu noțiuni de drept inexistente (e.g. personalitate juridică proprie) și, deși nu fundamentează legal teza pentru care pârâtul ar fi avut capacitatea de folosință pentru a încheia Contractul, în disprețul dispozițiilor Legii nr. 24/2000, pe care refuză să le analizeze, instanța își arogă veritabile atribuții de legiferare;

- prima instanță a reținut, iar instanța de apel a preluat fără a adăuga vreun raționament juridic propriu, teza existenței capacității de folosință a pârâtei în lipsa personalității juridice;

- instanța de apel a încălcat principiile de drept fundamentale ale procesului civil, fapt ce impune casarea încheierii și a deciziei atacate;

- instanța a motivat soluția fără nici o legătură cu pricina dedusă judecății și în lipsa încuviințării și administrării legale a oricărui probatoriu necesar pentru soluționarea temeinică și legală a apelului;

- recurenta nu a învestit instanța cu o acțiune în interpretarea clauzelor contractului și nu a solicitat să se constate existența sau inexistența unui drept al recurentei sau al pârâtului; doar într-o astfel de ipoteză (inexistența în speță) s-ar fi putut ajunge la configurarea clauzei de la art. 6 din Contract în maniera în care a făcut-o instanța de apel;

- hotărârea instanței de apel încalcă principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. instanțele de fond, fără a pune în discuția părților, au schimbat cauza și obiectul acțiunii cu care au fost învestite. Acest fapt face din decizia atacată o decizie nemotivată, raportat la obiectul și la cauza acțiunii civile, fiind lipsită de raționamentele logico-juridice proprii ale magistratului și de caracterul concret, efectiv, atribute în lipsa cărora hotărârea este neclară, neconvingătoare, fără fundament, iar instanța de recurs nu poate să realizeze controlul judecătoresc efectiv al acesteia;

- instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., dreptul de acces la justiție a devenit pentru reclamantă eminamente iluzoriu, având în vedere că dispozițiile procedurale au fost aplicate astfel încât să nu mai poată solicita probe în susținerea apelului;

- nici instanța de apel și nici tribunalul nu au analizat cauzele de nulitate întemeiate pe încălcarea respectivelor norme legale, considerând că aplicarea unei singure norme și constatarea nulității absolute parțiale prin raportare la acea normă este suficientă, făcând inutilă analizarea și a altor criterii care ar putea conduce la același rezultat, si anume constatarea nulității absolute parțiale a aceluiași articol din contract;

- motivarea întemeiată pe pretinsa lipsă a necesității de a analiza și alte cauze de nulitate a aceleiași prevederi contractuale, toate tinzând către același rezultat, este o motivare greșită, nelegală, și care lipsește de orice conținut considerentele deciziei atacate;

- din simpla lecturare a deciziei atacate se observă nu numai lipsa considerentelor relative la cauzele de nulitate invocate, dar chiar expunerea unor motive străine de natura cauzei cu care a fost învestită instanța de judecată;

- reclamanta nu a investit instanța de fond ori pe cea de apel cu o acțiune în interpretarea clauzelor contractuale, ci a solicitat constatarea nulității absolute a contractului în întregul lui, iar în subsidiar a clauzei de la art. 6 în întregul ei;

- decizia recurată este nelegală prin raportare la nerespectarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative;

- prevăzând obligația contractului de asistentă juridică de a îndeplini "toate condițiile cerute de lege pentru încheierea valabila a unei convenții", art. 126 din Statut prevede implicit și obligația ca părțile care încheie contractul sa aibă aptitudinea de a fi titulare de drepturi si obligații, capacitatea de folosință fiind o condiție de fond, esențială și de validitate a unui contract;

- împrejurarea că "în practica avocațială este folosită în mod curent forma tipizată a contractului de asistentă juridică în care este menționată ca parte contractantă forma de exercitare a profesiei", considerent prezentat de prima instanță și validat de instanța de apel, nu poate fi expresia unei concluzii legale, având în vedere, pe de o parte, faptul că practica unei categorii profesionale nu este izvor de drept, iar pe de altă parte, că indiferent cât de mult timp și cât de des ar fi utilizat un formular necorespunzător legii, utilizarea sa îndelungată și curentă nu ii va conferi un caracter legal; în plus, în speță, contractul analizat nici măcar nu este încheiat pe tipizatul Baroului;

- în mod greșit instanța de apel a reținut că un cabinet individual de avocat are personalitate juridică numai prin raportare la prevederile art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat și la Anexa 1 la acesta, în condițiile în care Statutul nu poate adaugă la lege și nici nu o poate modifica;

- decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale privitoare la nulitatea contractului în ansamblul lui și a clauzei prevăzute la art. 6 din Contractul părților - art. 969 C. civ. de la 1864 raportat la art. 1309 si art. 829 C. civ. din 1864;

- instanța ar fi trebuit să dea eficiență și dispozițiilor art. 982 C. civ., clauzele interpretându-se unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul care rezultă din întreg;

- în mod complet nelegal s-a apreciat că, în condițiile în care sumele respective au fost preluate din patrimoniul debitoarei reclamante prin intermediul unei proceduri de executare silită, nu s-ar putea dispune restituirea lor atât timp cât nu sunt anulate actele de executare silită prin care au fost distribuite sumele;

- repunerea în situația anterioară poate fi dispusă de instanță, în situația în care titlul în baza căruia a fost executată obligația a fost anulat, indiferent dacă executarea s-a realizat de bunăvoie sau pe cale silită;

- repunerea părților în situația anterioară nu se folosește de instituția contestației la executare prin mecanismul anulării actelor de executare, ci de instituția întoarcerii executării. Confuzia între aceste două instrumente juridice a făcut posibilă pronunțarea unei hotărâri nelegale;

- decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale art. 1199, art. 1200 și art. 1203 C. civ., sediul materiei prezumțiilor aplicabile Contractului dedus judecății;

- încheierea și decizia recurate sunt pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 254 alin. (2) pct. 4 și 294 C. proc. civ., referitoare probatoriile în apel;

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat a formulat următoarele critici:

- instanța de apel a respins în mod nelegal motivul de apel constând în eludarea de către instanța de fond a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în cadrul contestațiilor la executare formulate de Academia Română, încălcând prevederile art. 430-432 C. proc. civ.

- efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pe de-o parte nu presupune existența triplei identități de părți, obiect și cauză, iar pe de altă parte împiedică ca dreptul/chestiunea litigioasă recunoscut/ă unei părți printr-o hotărâre definitivă să fie infirmat/e printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces;

- în cadrul contestațiilor la executare formulate de Academia Română, instanța de executare și instanțele superioare acesteia au stabilit cu autoritate de lucru judecat legalitatea Contractului de asistență juridică nr. x/27.07.2006, inclusiv a clauzelor prevăzute la art. 6 din Contract;

- faptul că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar ar fi întemeiată pe alte temeiuri decât cele invocate în cadrul contestațiilor la executare (așa cum a reținut în mod nelegal instanța de apel) nu conduce la concluzia că instanțele de fond și apel din prezenta cauză puteau infirma legalitatea Contractului de asistență juridică nr. x/27.07.2006 statuată în mod definitiv în cadrul hotărârilor pronunțate de instanța de executare și instanțele superioare acesteia;

- instanța de apel a respins în mod nelegal motivul de apel constând în lipsa de interes a Academiei Române în constatarea nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 și nulității absolute parțiale a tezei finale a art. 6.1 din Contractul nr. x/27.07.2006, încălcând astfel prevederile art. 425, art. 32 și art. 33 C. proc. civ.

- neanalizând interesul Academiei prin raportare la soluția instanței de fond, instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ., soluția pronunțată cu privire la motivul de apel invocat de pârât la pct. 2.3. din apel fiind insuficient motivată;

- pârâtul a susținut că nu a invocat lipsa de interes a Academiei Române în promovarea cererii de chemare în judecată, ci lipsa de interes prin raportare la soluția dispusă de instanța de fond, întrucât eliminarea din contract a variantei plății onorariului de succes în natură nu este aptă să producă nici un folos practic Academiei Române;

- eliminarea din Contract a variantei plății onorariului de succes în natură nu afectează în niciun fel creanța pârâtului constând în plata de către Academia Română a onorariului de succes așa cum această creanță a fost deja executată;

- instanța de apel a respins în mod nelegal motivul de apel constând în faptul că instanța de fond nu putea constata nulitatea absolută a unui Contract cu executare succesivă executat în totalitate de părți la data pronunțării sentinței nr. 1173/14.06.2018;

- Curtea de Apel București a respins în mod nelegal motivul de apel/apărarea pârâtului referitoare la inadmisibilitatea solicitării Academiei Române de repunere a părților în situația anterioară;

- neanalizând pe fond inadmisibilitatea invocată de pârât cu privire la solicitarea Academiei Române de repunere a părților în situația anterioară, instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ. și obligația sa de motivare a hotărârii;

- prin reținerea pretinsei lipse de interes a pârâtului în invocarea inadmisibilității solicitării Academiei Române de repunere a părților în situația anterioară, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, în condițiile în care această pretinsă lipsă de interes nu a fost pusă niciodată în discuția părților;

- Curtea de Apel București a respins în mod nelegal motivul de apel referitor la soluția nelegală a instanței de fond de constatare a nulității absolute a clauzelor 6.2, 6.3 și nulității absolute parțiale a tezei finale a art. 6.1 din Contractul nr. x/27.07.2006;

- contrar aprecierilor nelegale ale instanței de apel, normele speciale - Legea nr. 51/1995 sau Statul profesiei de avocat nu derogă de la normele generale în materie în privința plății.

- clauzele inserate la art. 6 din Contract sunt valabile și legale și prin raportare la dispozițiile art. 135 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, iar prin Contractul de asistență juridică nu s-a urmărit dobândirea terenurilor recuperate de Academia Română în urma reconstituirii dreptului de proprietate, ci perceperea unei onorariu de succes, calculat prin raportare la valoarea totală a terenurilor recuperate.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Academia Română a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat a formulat întâmpinare la recursurile formulate de reclamanta Academia Română și de pârâta B., prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat de pârâta B. și excepția lipsei de interes a B. în formularea recursului. În condițiile în care se va trece peste excepțiile invocate, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Recurenta-reclamantă Academia Română a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat, prin care a solicitat respingerea excepțiilor inadmisibilității recursului formulat de recurenta-pârâtă B. și a excepției lipsei de interes ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât A. - Cabinet de Avocat a formulat răspuns la întâmpinările formulate de recurenta-reclamantă Academia Română și de recurenta-pârâtă B., prin care a solicitat înlăturarea susținerilor acestora ca neîntemeiate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Academia Română și de pârâtul A. - Cabinet de Avocat împotriva încheierii din 18.06.2020 și împotriva deciziei nr. 789 A din 20 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fixând termen de judecată la data de 22 martie 2022, ora 9

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă și de pârâtul Cabinet de avocat A. sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1 Recursul reclamantei Academia Română

În cadrul unei critici întemeiate pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a imputat instanței de apel respingerea probelor cu înscrisuri pe care aceasta le-a solicitat la termenul când au avut loc dezbaterile asupra probatoriului în calea de atac; apreciază că respingerea solicitării sale de a depune la dosar acte adiționale ale contractului de asistență juridică atacat nu conducea la amânarea cauzei, deoarece aceste înscrisuri emanau de la părțile procesului; de asemenea, intenționa a depune la dosar și o decizie a Curții de Conturi pe care o aprecia utilă în soluționarea apelului, care însă nu se găsise în posesia sa, ci a B..

Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor reclamantei recurente, că măsurile luate de instanța de apel în privința solicitărilor de probațiune nu se constituie în încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., după cum ele nu reprezintă nici o nesocotire a art. 22 alin. (2), art. 13 alin. (1) și (3) și art. 6 C. proc. civ.

Astfel, normele cu caracter de principiu mai sus evocate - care reglementează, în mod indiscutabil, garanții ale unui proces civil corect - nu sunt aplicabile în termeni generali, în contradicție cu regulile de desfășurare a procesului civil; de aceea, nu orice măsură de respingere a unei solicitări de probațiune constituie o încălcare a prevederilor legale evocate, ci numai aceea care s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor ce reglementează judecata, cu privire directă, în speța de față, la calea de atac a apelului.

Prin urmare, se impune examinarea prin prisma legalității lor aceste măsuri și numai în aceste condiții se poate ajunge la concluzia că ele contrazic dreptul la apărare, încalcă dreptul la un proces echitabil sau constituie o nesocotire a obligațiilor judecătorului în legătură cu rolul său activ.

În speță, cu privire la înscrisurile solicitate de apelanta reclamantă Academia Română, Curtea de apel a respins proba cu depunerea actelor adiționale la contractul de asistență juridică și cu decizia Curții de Conturi ca tardiv solicitată, pentru că administrarea probei cu aceste înscrisuri nu fusese cerută prin cererea de apel, iar intimatul pârât invocase decăderea în mod expres; totodată, s-a reținut în privința deciziei menționate că nu a fost făcută dovada că înscrisul a parvenit apelantei după formularea cererii de apel. Cu privire la celelalte probe cu înscrisuri solicitate - obținerea de la intimata-pârâtă B. a unor înscrisuri care să ateste onorariile achitate avocatului în mod obișnuit - instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt utile cauzei, față de motivele de apel dezvoltate de parte, astfel că le-a respins ca atare.

Din cele de mai sus rezultă că, pe de-o parte, unele din înscrisuri au fost solicitate tardiv, iar partea adversă a cerut aplicarea sancțiunii decăderii; în aceste coordonate, dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. (la care se referă implicit recurenta atunci când afirmă că proba trebuia să fie încuviințată pentru că nu cauza amânarea pricinii) nu au fost invocate cu ocazia dezbaterilor în fața Curții de apel, astfel încât instanța de apel să poată aprecia asupra posibilității administrării probei fără amânarea cauzei.

Este adevărat că, de principiu, depunerea la dosar a unui înscris care consemnează un act juridic bilateral încheiat între părțile litigiului ar putea constitui ipoteza la care se referă norma de excepție din art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., dar o atare apreciere revenea, în primul rând, instanței chemate a aplica norma, în funcție de conținutul concret al înscrisului și de poziția procesuală a părții adverse, care putea să formuleze apărări legate de acest conținut sau de forma înscrisului, incidente ce nu mai permiteau aplicarea normei de excepție în discuție.

De aceea, nu poate fi primită direct în recurs invocarea art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. pentru această situație concretă, textul trebuind să fie invocat în fața instanței învestită cu cererea de probatoriu respectivă.

Nefondat se susține și încălcarea dezlegărilor cuprinse în decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, deoarece rezultă cu claritate din cele ce preced că motivul pentru care instanța de apel a respins solicitarea de probațiune nu a fost cel cercetat prin decizia obligatorie invocată (posibilitatea de a solicita probe noi în apel, ce nu au fost cerute sau au fost cerute tardiv la prima instanță), ci cu totul altele.

De aceea, deși de principiu este adevărat că în etapa apelului partea care critică sentința primei instanțe poate cere probe noi, nesolicitate la prima instanță, o asemenea măsură nu poate deroga de la regulile de probațiune edictate pentru calea de atac a apelului, prevăzute de art. 470 alin. (3) și de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar această interpretare rezultă inclusiv din considerentele deciziei nr. 9/2020, anterior evocată (e.g., par. 47, 51-54), care se raportează în analiza sa distinct la ipoteza apelului motivat prin care s-au cerut probe conform art. 470 alin. (1) lit. d), alin. (3) și (4) C. proc. civ.

În fine, măsura instanței de apel de a respinge ca neutilă cauzei cea de-a doua categorie de înscrisuri solicitate în probațiune nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, cât timp măsura a fost argumentată în mod pertinent, iar utilitatea probelor față de limitele învestirii rămâne în atributul instanței de fond.

Nici practica CEDO din materia procesului echitabil invocată în recurs nu relevă alte coordonate de analiză a chestiunii în discuție, deoarece orice obligație a instanței de a da posibilitatea părții să își susțină pretențiile și de a nu pune această parte într-o poziție dezavantajoasă trebuie să fie coroborată cu obligația de diligență a părții respective, care este ținută să își formuleze solicitările în termenul legal edictat în acest scop.

A cere instanței de apel ca, în aplicarea unui principiu general al procesului civil (cum este echitatea procedurii desfășurate) să primească și să examineze probe cerute peste termenul de decădere prevăzut de lege, în pofida opoziției părții adverse, ar constitui atât o rupere a echilibrului între părțile litigante, cât și o atingere adusă drepturilor procesuale ale adversarului.

Față de aceste argumente și față de criticile concret formulate, nu se identifică încălcarea vreunei norme procedurale de către instanța de apel, care să atragă nelegalitatea deciziei prin prisma nesocotirii principiilor generale ale procesului civil invocate în cererea de recurs.

Distinct, pretinsele încălcări nu pot atrage nici aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (critică reluată și la finalul expunerii motivelor recursului), cu precădere pentru că nu s-a identificat niciun viciu al încheierii atacate prin prisma criticilor concrete deduse judecății, dar și pentru că acest caz de casare prevede greșita aplicare a normelor de drept substanțial, ce nu se află în discuție în contextul discutării și încuviințării probelor necesare soluționării cauzei.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 4 C. proc. civ. este lipsit de substanță, fiind vădit din argumentarea sa că nu se identifică o modalitate concretă în care instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești; cel mult, nemulțumirea recurentei raportată la argumentarea instanței referitoare la sancțiunea nulității absolute invocată de reclamantă cu privire la actul atacat poate fi încadrată în cazul de casare care se referă la nesocotirea normelor de drept substanțial aplicabile judecății, art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - și urmează a fi analizată în cadrul criticilor care sunt în mod concret subsumate acestui caz de casare.

Nefondată este și critica prin care, întemeiat pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel argumentarea lipsită de legătură cu pricina, în absența încuviințării probatoriului necesar, dar și interpretarea clauzelor contractului în absența unei cereri în acest sens, cu depășirea limitelor învestirii și cu consecința schimbării cauzei și a obiectului acțiunii.

Lăsând deoparte evocarea (și în acest context) a absenței probatoriului adecvat, chestiune deja dezlegată în cele ce preced, Înalta Curte reține, în primul rând, că toate argumentele reținute de instanța de apel sunt proprii regulilor aplicabile litigiului (împrejurare ce va fi dezvoltată cu ocazia analizării celorlalte motive invocate în recurs), iar în al doilea rând că cercetarea de către instanțele de fond a conținutului și efectelor clauzelor contractului nu constituie o depășire a limitelor învestirii și nici o schimbare a cauzei sau a obiectului pricinii.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța chemată a statua cu privire la nulitatea unui act juridic este ținută, în primul rând, a determina conținutul acestuia și, în același context, a verifica existența și întinderea drepturilor și obligațiilor născute din actul juridic atacat, numai în acest mod fiind posibilă aplicarea normelor de drept substanțial a căror încălcare este invocată.

În speță, reclamanta invocând convenirea de către părți a unui onorariu avocațial ce încalcă normele statutare la care se referă cererea de chemare în judecată, instanțele nu puteau analiza valabilitatea clauzei contractuale ce cuprindea obligația de plată a onorariului a cărei nulitate se invoca fără a verifica în concret conținutul și efectele acestei clauze, pentru a putea determina apoi legea aplicabilă convenției.

De aceea, coordonatele în care a fost examinată în speță pretenția dedusă judecății în apel de către recurentă sunt adecvate demersului de a statua asupra nulității invocate, iar nemulțumirea recurentei cu privire la rezultatul analizei instanței de apel nu echivalează, cum a arătat aceasta, cu o nemotivare, după cum nu constituie nici încălcarea obligațiilor statuate în art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Nefondată este și critica întemeiată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se reproșează instanțelor de fond absența analizei unora dintre motivele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată sau motive străine cauzei.

Dimpotrivă, așa cum în mod corect au consemnat ambele instanțe de fond, soluția pronunțată cu privire la motivul de nulitate constând în interdicția de a stabili obligația de plată a onorariului în altă formă decât aceea de a plăti o sumă de bani excludea prin ea însăși celelalte motive de nulitate.

Astfel, lipsirea de efecte (ca urmare a constatării nulității) a clauzelor din art. 6 al contractului în partea care permiteau plata în natură a onorariului (din bunurile recuperate ca urmare a activității avocatului) și respectiv a celor care prevedeau dreptul de opțiune al avocatului între plata în bani sau în natură atrăgea după sine absența elementelor clauzelor contractuale care au fundamentat, în aprecierea reclamantei, celelalte motive de nulitate.

În acest sens, argumentarea instanțelor de fond a fost în sensul că pretinsa încălcare a art. 829 C. civ. 1864 prin aceea că onorariul a fost stabilit la 15% din bunurile recuperate poate fi examinată ca o încălcare a sarcinii stabilite în contractul de donație numai în prezența acelei clauze; or, prin statuarea că onorariul poate fi numai echivalentul în bani al 15% din valoarea bunurilor recuperate și nu din înseși bunurile donate cu sarcină, motivul de nulitate a fost apreciat ca nefondat.

Un răspuns argumentat a fost dat și motivului de nulitate constând în încălcarea interdicției prevăzute de art. 1309 C. civ., Curtea de apel arătând că ipoteza prevăzută de acest text legal ar fi presupus a se invoca și dovedi o simulație menită a ascunde transmiterea către avocat a drepturilor litigioase, iar condițiile simulației în forma deghizării nu au fost dovedite în speță.

În privința motivului de nulitate întemeiat pe art. 135 alin. (3) din Statut, Curtea de apel a dat, de asemenea, un răspuns clar și argumentat, arătând că aceste prevederi sunt interdependente cu cele ale art. 134 alin. (6) din același Statut, astfel încât, reținând încălcarea acestei din urmă norme, este necesar a aprecia dacă că onorariul de succes ce se ridică la 15% din valoarea bunurilor câștigate poate fi calificat ca "aport în afacere".

Concluzia instanței de apel a fost că nu se identifică niciun motiv pentru care o atare calificare ar putea fi realizată și că reclamanta nu a oferit nici un asemenea argument.

De asemenea, recurenta se referă la un raționament al tribunalului, pe care îl consideră greșit și străin de cauză, în cadrul căruia judecătorul primei instanțe a arătat că modalitatea concretă în care are loc executarea silită a unei obligații nu este o chestiune care să țină de validitatea actului juridic, ci de executarea acestuia.

Or, nimic eronat nu se identifică în acest argument.

Cât timp reclamanta a arătat în susținerea motivelor sale de nulitate că obligația de a plăti onorariul de succes în natură a fost executată de pârâtul creditor, prima instanță a observat, dimpotrivă, că una dintre instanțele învestite cu contestația la executare a statuat că onorariul poate fi executat numai în forma executării silite indirecte, iar în aplicarea acestei dezlegări, a avut loc o astfel de urmărire imobiliară și, ca urmare a vânzării silite a unui teren aparținând reclamantei, creanța pârâtului a fost îndestulată din prețul plătit de adjudecatar.

În consecință, argumentul este corect, pe de-o parte pentru că, într-adevăr, modul de executare a unei obligații nu este relevant pentru validitatea acesteia, iar pe de altă parte pentru că urmare a executării silite indirecte imobiliare creditorul a primit suma de bani echivalentă creanței sale, nu însuși imobilul vândut, adjudecat.

Față de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prin care se valorifică o pretinsă nemotivare în decizia recurată sau prezența unor motive străine nu poate fi primit, deoarece instanța de apel a dat un răspuns criticilor cu care a fost învestită, iar considerentele permit cu ușurință identificarea raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluției, fiind îndeplinit standardul de calitate a argumentării pe care îl reclamă art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reproșat instanței de apel greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă atunci când a întemeiat soluția sa pe art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, apreciind că acest prevederi (în interpretarea dată de instanțele de fond) sunt contrare legii, act normativ cu forță juridică superioară.

Or, se poate observa din motivarea deciziei recurate că instanța de apel a schimbat considerentele primei instanțe asupra motivului de nulitate absolută a contractului de asistență juridică constând în absența capacității de folosință a cabinetului individual de avocat pârât, consemnând în același context că, de vreme ce argumentele sale se referă exclusiv la lege și nu la Statut, nu se mai impune analiza motivelor de apel prin care se arăta că normele statutare aplicate de prima instanță sunt contrare legii și că o atare valorificare s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 24/2000.

Această constatare este, în aprecierea instanței de recurs, corectă, deoarece construcția juridică oferită de instanța de apel ca răspuns motivului de nulitate absolută constând în absența capacității de folosință a cabinetului individual de avocat s-a raportat, într-adevăr, exclusiv la dispozițiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu precădere la cele care reglementează formele de organizare a profesiei și modul în care avocații înscriși în barou potrivit legii pot profesa.

Prin urmare, nu se impunea analiza motivelor de apel privind încălcarea Legii nr. 24/2000, deoarece ele deveneau indiferente față de substituirea considerentelor tribunalului sub acest aspect de către instanța de apel.

Corespunzător, toate criticile dezvoltate în cererea de recurs sub acest aspect sunt străine cauzei și nu vor primi un răspuns în prezenta decizie, deoarece absența unei dezlegări în decizia instanței de apel este corectă și controlul judiciar nu poate privi chestiuni ce nu au făcut obiectul judecății la instanța de apel.

Sub aspectul legalității soluției date de instanța de apel acestui motiv de nulitate, se observă că cererea de recurs cuprinde reiterarea motivelor apelului, în cadrul cărora s-a făcut referire exclusiv la absența personalității juridice a cabinetului individual de avocat, cu consecința - apreciată de recurentă - că numai societatea profesională cu răspundere limitată poate încheia contractul de asistență juridică.

Acestor argumente le-a răspuns deja Curtea de apel, care a constatat că, de vreme ce legea prevede cabinetul individual ca formă de organizare a profesiei și avocatul care face parte din această formă de organizare este înscris în barou potrivit legii, atunci entitatea poate încheia contractul de asistență juridică și realiza orice acte permise de lege în reprezentarea sau asistarea clientului în considerarea normelor speciale, derogatorii de la dreptul comun din materia capacității de folosință ce decurg din economia Legii nr. 51/1995.

Instanța de recurs nu identifică în cererea de recurs vreun argument concret care să combată aceste considerente, cu excepția celui care arată că orice excepție de la regula în materia capacității de folosință trebuie să fie reglementată expres, după cum indică art. 205 alin. (3) C. civ.

Or, cum s-a statuat deja necontestat de către prima instanță, valabilitatea contractului de asistență atacat în speță este supusă legii în vigoare la data încheierii sale, în anul 2006, astfel încât C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 (în care sunt incluse prevederile art. 205 evocate) nu este aplicabil cauzei.

Un alt motiv de recurs dezvoltă pe larg - recurent - motivul de nulitate reglementat de art. 1309 C. civ. 1864, însă cu privire la acest aspect Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada simulației contractului de asistență juridică (în forma deghizării unui contract de cesiune de drepturi litigioase).

Or, față de caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce rezultă din întreaga sa reglementare, sunt excluse de la controlul judiciar aspectele care țin de stabilirea situației de fapt, ce cade exclusiv în sarcina instanțelor de fond.

Chiar recurenta face vorbire despre intenția părților de a "masca" existența unui contract de cesiune a drepturilor litigioase, astfel încât, în prezența constatărilor instanței de apel, aceste chestiuni scapă cenzurii instanței de recurs.

Față de acestea, chiar dacă recurenta dezvoltă argumente prin care susține asimilarea convenției părților unei cesiuni interzise de art. 1309 C. civ. 1864, ele nu pot fi analizate în registrul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., deoarece ele nu deduc judecății, în realitate, aspecte de nelegalitate, ci chestiuni de temeinicie, ce tind la reaprecierea probatoriului.

Corelativ, nici criticile legate de încălcarea art. 829 C. civ. 1864 nu pot fi primite, pentru că ele presupun analizarea conținutului unui act juridic - în speță a contractului de donație încheiat în beneficiul reclamantei cu privire la terenurile a căror recuperare s-a realizat prin intermediul cabinetului avocațial pârât - și a intenției părților, ceea ce se situează tot în registrul faptelor deduse judecății.

Printr-un alt motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta face referire la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 983 și art. 980 C. civ. 1864, prin aceea că nu s-a verificat de către instanța de apel prin administrarea probatoriului adecvat a uzanțelor contractuale cu privire la cuantumul onorariului de succes.

Or, Înalta Curte observă că acest element de fapt este indiferent pentru soluționarea cauzei de față, deoarece instanța nu este învestită cu un motiv de nulitate care să derive dintr-un presupus caracter neuzual al onorariului convenit.

De aceea, văzând și dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., analiza textelor legale invocate nu era necesară în decizia instanței de apel.

În susținerea motivului de recurs care privește greșita respingere a cererii sale de repunere în situația anterioară, recurenta-reclamantă dezvoltă critici care privesc modalitatea concretă în care pârâtul a obținut executarea silită a onorariului de succes.

Or, primo, stabilirea faptelor, cum s-a arătat deja, este atribuția instanțelor de fond.

Secundo, deși susține că intenția pârâtului a fost de a primi în natură o suprafață de teren, recurenta nu răspunde concluziei instanțelor de fond care au arătat că, succesiv admiterii unei contestații la executare, executarea silită s-a finalizat prin vânzarea unei suprafețe de teren, din al cărei preț a fost îndestulat creditorul pârât.

Chiar dacă intenția pârâtului a fost de a primi un teren în natură, relevant pentru cauză este că finalizarea executării silite s-a realizat prin primirea de către acesta a unei sume de bani obținute din vânzarea unui bun imobil, fapte care (odată reținute) au fost calificate corect de instanțele de fond ca îmbrăcând forma executării silite indirecte imobiliare a unei obligații de a plăti o sumă de bani.

Dincolo de aceste chestiuni, toate aserțiunile recurentei din cuprinsul acestui motiv de recurs vor fi înlăturate, pentru că nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac (fie pentru că tind la reaprecierea probelor sub aspectul modalității concrete de realizare a executării silite, fie pentru că privesc presupuse nereguli din cadrul executării silite, ce nu pot fi verificate în cadrul procesual de față).

Față de concluzia că obligația de plată a onorariului a fost executată indirect, pe calea urmăririi silite imobiliare, iar nulitatea constatată de prima instanță a privit exclusiv acea parte a clauzelor contractuale care permitea ca obligația de plată a onorariului să fie executată prin transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, rezultă cu claritate că cererea de repunere în situația anterioară nu poate fi primită.

Aceasta deoarece efectul indirect al hotărârilor din contestațiile la executare și al modalității concrete de executare silită ce s-a petrecut între părți a fost acela că obligația a fost executată în forma apreciată de prima instanță ca legală - prin plata unei sume de bani, astfel încât nu există o prestație efectuată în temeiul unei clauze anulate care să fie restituită.

De aceea, sunt lipsite de relevanță și argumentele care valorifică aprecierea greșită a necesității reclamantei de a cere întoarcerea executării și nu repunerea în situația anterioară.

Prin invocarea, în cadrul unui alt motiv de critică dezvoltat, a încălcării normelor de drept substanțial care reglementează regimul juridic al prezumțiilor în vechiul C. civ. (art. 1199, art. 1200, art. 1203), recurenta tinde, în realitate, a deduce judecății din nou chestiunea respingerii solicitării sale de probațiune.

Evaluarea de către instanța de recurs sub aspectul legalității a respectării de către instanța de apel a regimului juridic al prezumțiilor presupune examinarea unor erori legate de modul de acționare al prezumției (e.g. absența determinării faptului vecin și conex, care dă naștere prezumției, calificarea greșită a unei prezumții ca relativă sau absolută, răsturnarea sarcinii probei).

Din această perspectivă criticile formulate susțin că, dacă instanța de apel ar fi primit înscrisurile de care a intenționat a se folosi reclamanta apelantă, ar fi putut trage prezumția simplă a caracterului "astronomic" al onorariului convenit.

Lăsând deoparte, cum s-a mai arătat, că întinderea (excesivă, spune reclamanta) a onorariului nu a constituit în cauza de față un motiv de nulitate care să fi fost invocat prin cererea de chemare în judecată, rezultă din paragraful de mai sus că, în realitate, instanței de apel i se reproșează tot respingerea probelor cu înscrisuri; or, această chestiune a fost deja analizată, iar argumentele prezentate de recurentă nu îmbracă în realitate forma unei critici privind nerespectarea regimului juridic la prezumțiilor.

Toate aceste argumente fundamentează concluzia Înaltei Curți că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat.

II.2 Recursul declarat de pârâtul A. - Cabinet de avocat

Recurentul pârât critică prin calea de atac declarată decizia instanței de apel sub aspectul respingerii cererii sale de apel incident, care a privit, într-un prim motiv, greșita apreciere a inexistenței autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv din perspectiva nulității clauzei contractuale reținute de prima instanță (motiv subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ.).

Astfel, a susținut pârâtul că acțiunea nu putea fi admisă în parte (cum a procedat prima instanță) pentru că se opunea în această privință efectul pozitiv al hotărârilor pronunțate în cadrul contestațiilor la executare ce au purtat între părți pe parcursul executării silite a obligației de plată a onorariului.

Firește că, așa cum susține recurentul pârât, autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv nu presupune identitatea de părți, obiect și cauză; de altfel, nici instanțele de fond nu au statuat contrar, reținându-se că este necesară existența unei identități de chestiune litigioasă dezlegată definitiv în cadrul unui proces ce a purtat între aceleași părți, respectiv existența unei strânse legături între aspectele în dezbatere în cauza de față și cele tranșate anterior prin hotărâri definitive.

Din această perspectivă, este corect argumentul instanței de apel că chestiunea nulității clauzei contractuale pentru motivul imposibilității de instituire a obligației de plată a onorariului avocațial în forma unei obligații de a transmite un bun imobil nu a făcut obiectul învestirii instanțelor care au soluționat contestația la executare.

Examinarea considerentelor sentinței civile nr. 945/2014 a Judecătoriei Pătârlagele relevă că aspectele dezlegate de instanța de executare au privit posibilitatea executării silite directe a obligației de plată a onorariului față de prevederile contractuale valabile la acel moment (art. 6) și având în vedere opțiunea creditorului de a primi în natură un bun imobil, iar respingerea contestației la executare formulată de creditor a avut în vedere exclusiv imposibilitatea executării silite directe prin predarea bunului a obligației de plată a onorariului și necesitatea transformării obligației de a face într-o obligație de a da și obținerea unui titlu executoriu care să cuprindă expres obligația debitoarei de a preda un bun imobil.

Prin urmare, perspectiva din care s-a realizat analiza instanței de executare în cadrul acestei hotărâri a fost aceea a modalității concrete în care poate avea loc executarea obligației și nu din punctul de vedere al valabilității obligației ce făcea obiectul urmăririi silite.

Cum în mod corect a reținut instanța de apel, prin sentința civilă nr. 9597/2014 a Judecătoriei Buzău, a fost examinată susținerea reclamantei (acolo contestatoare) de a se constata nulitatea clauzei privind onorariul de succes prin prisma altui temei legal, respectiv art. 130 din Statutul profesiei de avocat (ce interzice pactul de quota litis).

Prin urmare, prevederile legale pretins încălcate care au fundamentat acțiunea în nulitate pendinte nu au făcut obiectul analizei în cadrul acestor contestații la executare și, în acest context, chestiunea litigioasă în cauza de față nu a fost tranșată, fiind corectă statuarea instanței de apel în sensul că, de vreme ce se invocă motive de nulitate distincte, chiar dacă ele privesc același act juridic sau clauze ale acestuia, hotărârile anterioare nu se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat.

De aceea, se reține că în mod corect au tranșat instanțele susținerile pârâtului privind efectul pozitiv al lucrului judecat, deoarece chestiunea litigioasă a valabilității art. 6 din contract pentru motivele invocate în pricina pendinte nu a fost discutată și tranșată în litigiile anterioare.

Nefondată este și critica din recursul declarat de pârât în sensul lipsei de interes a reclamantei în susținerea motivului de nulitate admis de prima instanță, față de împrejurarea executării silite a onorariului de succes ce face obiectul clauzelor contestate, critică încadrată de recurent în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Pe de-o parte, se observă că instanța de apel a răspuns motivului din apelul incident care privea lipsa de interes a reclamantei, din această perspectivă neputând fi reținută absența motivării sau o argumentare necorespunzătoare ori străină, considerentele hotărârii fiind clare sub acest aspect.

Pe de altă parte, este corect argumentul Curții de apel în sensul că, de vreme ce reclamanta a susținut și susține în continuare nulitatea absolută totală a art. 6 din contractul de asistență juridică (și chiar nulitatea contractului în ansamblul său), împrejurarea că a fost admisă cererea de constatare a nulității numai parțial, cu privire la o parte din prevederile art. 6, într-o măsură care nu satisface interesele urmărite de reclamantă, nu lipsește de interes demersul inițiat de aceasta.

În plus, față de argumentarea concretă a acestui motiv de recurs, se reține că nu se poate invoca lipsa de interes decât în privința unei cereri adresate instanței (e.g. cerere de chemare în judecată, cererea de apel, cerere de recurs), și nu cu privire la o dispoziție a instanței sau cu privire la măsura în care a fost admisă o cerere.

Nefondat se susține, în cadrul altei critici, că în cauză nulitatea absolută nu se putea constata cu privire la un contract cu executare succesivă deja executat; chiar dacă au fost susținute în cererea de recurs opinii doctrinare exprimate sub imperiul vechiul C. civ. în sensul că un astfel de act juridic nu mai putea fi supus anulării odată ce era executat, aceste op