ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 569/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la 28 februarie 2019, pe rolul Tribunalului Argeș, secția I civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Pitești, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.754.237,11 RON, reprezentând despăgubiri datorate pentru plata cu întârziere a sumei stabilite prin decizia civilă nr. 3766/12.12.2017, inclusiv a celor datorate ca efect al suspendării pronunțate de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2018, calculate în această sumă până la data introducerii acțiunii și solicitate până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1535, 1516, 1530-1531, 1489 C. civ., art. 892 C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 396 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Argeș a admis cererea și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.849.510,3 RON din care: 1) 1.116.520,37 RON dobândă penalizatoare, calculată la suma de 11.019.197,87 RON datorată în baza deciziei civile nr. 3776 din 12 decembrie 2017 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul x/2014, de la data rămânerii definitive a acesteia (12 decembrie 2017) până la data plății efective. 2) 732.989,93 RON reprezentând suma aferentă actualizării inflației calculată la suma de 11.019.197,87 RON, de la data rămânerii definitive a deciziei sus-menționate, până la data plății, conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil B.. S-a luat act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată efectuate de aceasta în perioada suspendării efectelor deciziei civile nr. 3776/2017. Pârâtul a mai fost obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, în cuantum de 4000 RON.

Împotriva acestei hotărâri, dar și a încheierilor de ședință din 24 iunie 2020 (fiind indicată eronat data de 20 iunie 2020), respectiv 9 septembrie 2020, a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Pitești - prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 2997 din 23 iunie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești a declarat recurs pârâtul Municipiul Pitești, prin Primar, întemeiat pe cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, subsumat ipotezei prevăzute de pct. 5, recurentul-pârât susține, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 și a art. 50 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a respins criticile din apel ale pârâtului vizând soluționarea cererii de recuzare a judecătorului fondului de către o instanță căreia nu i-a fost repartizată cauza aleatoriu și nu a fost imparțială.

În acest sens, arată că instanța de apel a respins acest motiv de apel, întrucât a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015.

Decizia este nelegală deoarece textul art. 6 C. proc. civ. face trimitere la o instanță stabilită de lege și, nicidecum, la o instanță stabilit printr-o hotărâre, fie aceasta chiar și a Consiliului Superior al Magistraturii, hotărâre care nu poate fi echivalată cu legea, ca act normativ.

Art. 110 alin. (1) de mai sus adaugă la lege și contrazice principiul repartizării aleatorii a tuturor cauzelor, astfel că aplicarea acestuia nu poate fi prioritară în raport de dispozițiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ.

Este și motivul pentru care pârâtul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care este interpretat și aplicat prin raportare la art. 110 alin. (1) de mai sus menționat.

Nelegalitatea încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare constă și în faptul că cererea de recuzare a fost soluționată chiar de magistratul care a pronunțat titlul executoriu, respectiv decizia civilă nr. 3766/2017.

Nefiind soluționată cererea de recuzare cu respectarea strictă a legii, de către un complet de judecată căruia nu i-a fost repartizată aleatoriu cauza respectivă, sancțiunea este nulitatea încheierii contestate de la fond și, pe cale de consecință, se impunea admiterea apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

Un alt motiv de recurs, subsumat tot dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) și ale art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest sens, susține că instanța de apel a respins, în mod greșit, criticile din apel vizând faptul că instanța de fond a depășit limitele învestirii sale și a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1.849.510,3 RON, la valoarea din expertiza contabilă efectuată în cauză, fără ca reclamanta să-și fi majorat pretențiile inițiale din cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă acordarea unei diferențe în plus reclamantei de 95.273,19 RON, fără vreo justificare legală.

Prin urmare, decizia instanței de apel nesocotește dispozițiile art. 22 alin. (6) și pe cele ale art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., inclusiv dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 referitoare la timbrarea acțiunilor evaluabile în bani.

Un al treilea motiv de recurs, întemeiat pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (6), art. 205, art. 208 și a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 6, 13 și 14 din același cod.

Susține că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității și, în baza acestui principiu, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței de fond obligarea Municipiului Pitești la plata despăgubirilor precizate în acțiunea introductivă, invocând ca temei de drept art. 1535, 1516, 1530-1531,1489 C. civ., art. 892 C. proc. civ. și dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Pe tot parcursul litigiului în fața instanței de fond reclamanta nu și-a mai precizat, ulterior, acțiunea introductivă și nici nu a mai invocat alt temei de drept al acțiunii sale.

Toate apărările formulate de recurentul-pârât, raportate temeiurilor de drept pretinse de reclamantă, nu au fost analizate de instanța de fond, fiind evident că nici nu au mai fost expuse motivele pentru care ar fi fost înlăturate din moment ce nici nu au fost analizate.

Însă instanța de apel a respins criticile pârâtului cu privire la aceste aspecte, invocând faptul că pârâtul nu a formulat întâmpinare (pag. 11 alin. (5) din decizie) statuând, contrar realității, că instanța de fond ar fi analizat apărările acestuia.

Prin urmare, consideră că a fost dată o interpretare greșită art. 205-208 C. proc. civ.

Astfel, legiuitorul a statuat imperativ în sensul că "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții...", dar nu a interzis pârâtului să-și formuleze apărările necesare în cauza respectivă.

Pe de altă parte, în motivarea deciziei instanța de apel a avut în vedere alte temeiuri de drept decât acelea invocate și menținute de reclamantă pe tot parcursul litigiului în fața instanței de fond și aceasta în condițiile în care judecătorul fondului nu a dat o altă calificare acțiunii introductive, cu punerea în discuția părților pentru a respecta principiul contradictorialității.

Instanța de apel nu poate schimba temeiul de drept invocat de reclamantă în fața instanței de fond și nici nu poate da o altă calificare sau întemeiere în drept pretențiilor reclamantului, direct în apel.

Instanțele erau obligate să soluționeze litigiul în limitele avute în vedere de reclamantă prin acțiunea sa introductivă, în condițiile în care nu a intervenit vreo altă calificare sau precizare ulterioară a temeiului de drept avut în vedere inițial și nici instanța de fond nu a pus în discuția părților o eventuală calificare corectă a acțiunii introductive.

Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) Cod procedură, a art. 1530-1531, art. 1650 C. civ. și a prevederilor O.G. nr. 13/2011.

Arată că prin decizia civilă nr. 3766/2017 a Tribunalului Argeș i-a fost acordat reclamantei prejudiciul suferit de aceasta constând din contravaloarea actualizată a blocului construit de societate, pentru că a fost edificat de reclamantă pentru a fi vândut ca atare, precum și din lipsa capitalizării prețului obținut pentru acest imobil, dacă ar fi fost vândut anterior și din lipsa investițiilor pe care reclamanta le-ar fi efectuat la ferma sa din comuna Stolnici, satul Vlășcuța. Considerentele acestei hotărâri au autoritate de lucru judecat și în cauza de față.

A arătat la fond că acțiunea reclamantei trebuie respinsă având în vedere faptul că aceasta nu poate fi beneficiara, cumulativ, atât a folosinței imobilului de mai sus, dar și a dobânzilor penalizatoare aferente sumelor stabilite prin titlul executoriu, sume reprezentând valoarea de circulație actuală posibil de obținut de reclamantă în urma vânzării imobilului său.

Instanța de fond nu a analizat această apărare a pârâtului, iar instanța de apel a statuat în sensul că acestea sunt apărări de fond ce puteau fi invocate în cadrul dosarului în care s-au stabilit despăgubirile în temeiul art. 892 C. proc. civ.

Or, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea, întrucât dobânzile solicitate de reclamantă reprezintă echivalentul lipsei folosinței sumei menționate în titlul executoriu, iar suma menționată în titlul executoriu reprezintă valoarea actuală de circulație a blocului construit de reclamantă, sumă pe care aceasta ar fi încasat-o în cazul vânzării blocului respectiv.

Din moment ce blocul a rămas în continuare în posesia și folosința reclamantei, apreciază că Municipiul Pitești nu datorează dobânzile solicitate deoarece reclamanta ar realiza, astfel, o îmbogățire fără justă cauză, în sensul că ar încasa și dobânzile pretinse și ar avea și folosința bunului.

Statuarea instanței de apel în sensul că asemenea apărări puteau fi formulate doar în dosarul în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 3766/2017 este nelegală, deoarece în acel dosar nu a fost pusă în discuția părților plata vreunor dobânzi către S.C. A. S.R.L..

În cauza de față, reclamanta a pretins plata dobânzilor aferente sumei menționate în titlul executoriu și în aceste condiții apărarea pârâtei trebuia analizată ca atare. Asemenea apărare nu a fost analizată pe fondul său, instanța limitându-se să pretindă că nu poate fi formulată în cauza de față.

Aceeași este situația și în ceea ce privește sumele stabilite în urma luării în considerare a indicelui de inflație.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin rezoluția din 22 septembrie 2021, a dispus efectuarea formalităților reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 17 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în primul rând, recurentul-pârât a invocat faptul că cererea de recuzare a fost soluționată de un complet nelegal compus, dat fiind faptul că cererea nu a fost repartizată aleatoriu, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 6 și art. 50 alin. (1) C. proc. civ., întrucât art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, în vigoare la momentul formulării cererii de recuzare, adaugă la lege și contrazice principiul repartizării aleatorii a tuturor cauzelor, astfel că aplicarea acestuia nu poate fi prioritară în raport de dispozițiile art. 50 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, susține că judecătorului care a soluționat cererea de recuzare nu a fost imparțial, fiind chiar magistratul care a pronunțat decizia civilă nr. 3766/2017 ce constituie titlul executoriu al reclamantei.

Criticile sunt nefondate.

Conform art. 6 C. proc. civ., "(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite."

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recuzare se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține.

Totodată, conform art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM 1375/2015, incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului se vor soluționa de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluționate de completul din materia și după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanței.

Față de susținerile pârâtului referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nici C. proc. civ., nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impun, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, ca repartizarea cauzelor între judecători să se facă obligatoriu "în mod aleatoriu", esențial fiind faptul ca repartizarea cauzelor să fie făcută după criterii clare, predeterminate și transparente, cu înlăturarea oricărei posibile influențe în ceea ce privește "alegerea judecătorului".

Astfel, cu titlu general, C. proc. civ. nu instituie regula repartizării aleatorii, în situația incidentelor procedurale.

Dimpotrivă, art. 50 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține.

Așadar, dacă intenția legiuitorul ar fi fost ca declarația de abținere sau cererea de recuzare să fie repartizată aleatoriu, ar fi trebuit să instituie o dispoziție legală expresă, în acest sens.

De altfel, acolo unde a urmărit repartizarea aleatoriu a cauzelor, legiuitorul a menționat acest aspect, în mod expres, ca de exemplu: art. 200 alin. (7) C. proc. civ. prevede repartizarea aleatorie a cererii de reexaminare, art. 199 alin. (2) din același cod prevede repartizarea aleatorie a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește principul repartizării aleatorii, potrivit art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, incidentă în speță în raport cu data formulării cererii de recuzare, "activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective", iar conform art. 53 din aceeași lege, "(1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. (2) Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege. (3) Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, la fiecare 2 ani, sub conducerea Ministerului Justiției și cu implicarea societății civile și a organizațiilor profesionale ale magistraților. Concluziile auditului sunt publice."

Este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii nu adaugă, însă, la lege.

Articolul 139 din Legea nr. 304/2004 deleagă Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii și îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc, conform alin. (1) lit. b) din articolul menționat, "modul și criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuției aleatorii și continuității".

Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorității emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanțelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiției, care, pe lângă principiul enunțat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanții ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne și internaționale, garanții între care se numără și termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.

În acest context, modalitatea de repartizare statuată prin art. 110 alin. (1) din Regulament nu încalcă rigorile principiului repartizării aleatorii, esențială fiind existența unor criterii clare, predeterminate și transparente.

Este de menționat, în plus, că respectarea principiului repartizării aleatorii, raportat la litigiul de fond supus judecății, este asigurată prin aplicarea art. 110 alin. (2) din Regulament, potrivit căruia "(2) Dacă în urma soluționării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia.".

Prin urmare, nu au fost încălcate art. 6 și art. 50 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la faptul că magistratul care a soluționat cererea de recuzare este unul din membrii completului de apel ce au pronunțat decizia civilă ce reprezintă titlul executoriu pentru neexecutarea căreia se solicită plata de dobânzi și actualizare, instanța de apel a reținut că acest aspect "nu înseamnă că cererea de recuzare nu a fost repartizată cu respectarea dispozițiilor legale în materie".

Totodată, instanța de apel a mai reținut că "în situația în care apelantul avea dubii cu privire la imparțialitatea judecătorului ce a soluționat cererea de recuzare, putea formula împotriva acestuia o cerere de recuzare de la soluționarea incidentului procedural, neputând invoca lipsa de imparțialitate a acestuia direct în apel, în lipsa invocării acestui motiv potrivit art. 42 C. proc. civ. și în termenul prevăzut de art. 44 alin. (2) C. proc. civ..".

Recurentul-pârât, ignorând aceste argumente ale instanței de apel, reia doar criticile din apel, susținând doar că, în speță, cererea de recuzare a fost soluționată chiar de magistratul care a pronunțat hotărârea care constituie titlul executoriu, fără a aduce critici legate de motivarea instanței de apel sub acest aspect. În lipsa unor critici concrete care să arate în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte nu poate examina susținerea recurentului din perspectiva vreuneia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acesta mărginindu-se să considere nelegală soluția instanței de apel, fără a demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței, cu referire la pretinsa parțialitate a magistratului care a soluționat cererea de recuzare.

O altă critică din recurs, subsumată ipotezei prevăzute de pct. 5, se referă la faptul că instanțele de fond au greșit atunci când au acordat reclamantei valoarea penalităților de întârziere stabilită prin expertiză, iar nu valoarea solicitată prin acțiunea introductivă de instanță, în lipsa unei cereri formulate conform art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a timbrării cererii aferente diferenței de valoare acordate în plus și prin depășirea limitelor învestirii, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabilește obiectul și limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunțe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Obligația judecătorului de a respecta aceste limite este prevăzută și de dispozițiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilității în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât și al părților între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligației de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității.

În speță, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru plata cu întârziere a sumei stabilite prin titlul executoriu, constând în dobânzi legale și actualizarea sumei, de la scadență și până la data plății efective, sume calculate de către creditoare, până la momentul introducerii acțiunii, dar solicitate până la data plății efective, astfel cum reiese din pagina 2 a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, plata dobânzilor și a inflației până la data plății efective a fost solicitată prin acțiune, dar cuantumul acestora nu s-a putut confirma decât în urma efectuării expertizei contabile, motiv pentru care posibilitatea reclamantei de a concluziona asupra valorii reale a prejudiciului nu poate fi limitată procesual, până la un moment anterior epuizării probatoriului, în condițiile în care acest aspect a constituit însuși obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât.

În consecință, faptul că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei a fost stabilit după administrarea expertizei și acordat de prima instanță la valoarea stabilită prin expertiză, nu încalcă dispozitiile procedurale ale art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și nici pe cele ale art. 22 alin. (6) din același cod, motiv pentru care această critică nu poate fi reținută.

În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte reține că achitarea unei taxe judiciare de timbru la valoarea calculată inițial de reclamantă prin acțiunea introductivă, iar nu la valoarea mai mare reținută prin expertiză, nu duce la casarea hotărârii, întrucât, sancțiunea prevăzută de lege nu este nulitatea, ci darea în debit a părții, potrivit art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Prevederile legale menționate au în vedere situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, "taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal", finalitatea acestor constând în obligarea părții la plata taxei de timbru aferente etapei procesuale anterioare, neachitate.

Prin urmare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, Înalta Curte constată că, fiind vorba de o cerere de obligare la despăgubiri, evaluate de reclamantă prin acțiunea introductivă, în vederea timbrării cererii, la suma de 1.754.237,11 RON, acțiunea este una evaluabilă în bani, instanța de fond obligând pârâtul la plata sumei de 1.849.510,3 RON, la nivelul stabilit prin expertiza efectuată în cauză și omologată de instanță, diferența acordată în plus fiind de 95.273,19 RON. Aplicând la această din urmă sumă dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte reține că, pentru judecata în primă instanță, diferența de taxă judiciară de timbru este în cuantum de 3.010,46 RON, cu privire la care se va dispune obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata acesteia, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., pârâtul susține că decizia instanței de apel ar fi fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (6), art. 205, art. 208 și a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 6, 13 și 14 din același cod, întrucât instanța de apel a avut în vedere alte temeiuri de drept decât acelea invocate și menținute de reclamantă pe tot parcursul litigiului în fața instanței de fond și aceasta în condițiile în care judecătorul fondului nu a dat o altă calificare acțiunii introductive, cu punerea în discuția părților pentru a respecta principiul contradictorialității.

În acest context, arată că instanța de apel a respins criticile pârâtului cu privire la faptul că instanța de fond nu a analizat apărările sale, motivat de faptul că nu a formulat întâmpinare, fapt ce ar conduce la încălcarea art. 205-208 C. proc. civ., întrucât neformularea întâmpinării nu interzice pârâtului să-și formuleze apărările necesare în cauza respectivă și că ar fi reținut, greșit că apărările invocate de pârât ar fi fost analizate de prima instanță.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-pârât, ținând cont de dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de respingere a apelului, inclusiv asupra criticilor pârâtului referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a apărărilor invocate de acesta la fond, concluzionând că "în fața primei instanței pârâtul nu a formulat întâmpinare, iar instanța a răspuns apărărilor acestuia cu privire la perioada pentru care sunt datorate dobânzi". În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii invocată prin notele de ședință de către pârât, instanța de apel a constatat că "aspectele invocate au fost calificate de instanță, la cererea apărătorului pârâtului, ca apărări de fond, fiind avute în vedere la pronunțarea soluției".

Instanța de apel nu a reținut că pârâtul nu ar fi putut invoca apărări și excepții absolute, în lipsa formulării întâmpinării, ci din contră, a apreciat că instanța de fond a răspuns apărărilor invocate de pârât prin notele de ședință, astfel cum au fost calificate de instanța de fond la termenul din 24 iunie 2020, astfel încât critica referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 205-208 C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Faptul că instanța de apel nu a admis argumentele apelantului-pârât cu privire la inadmisibilitatea acțiunii și la data de la care datorează dobânzi pentru neexecutarea obligației de plată din titlul executoriu nu echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil sau cu neanalizarea cauzei sau a apărărilor invocate de pârât prin notele de ședință depuse la fond.

Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de pârât.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, hotărârea curții de apel cuprinde motivele în raport cu situația de fapt și de probele administrate în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs, precum și în raport cu temeiurile de drept invocate de reclamantă și de apărările pe care pârâtul a înțeles să se folosească în cauză.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reținerii caracterului fondat al acțiunii reclamantei, fiind analizate, pe larg, de instanța de apel, criticile pârâtului referitoare la necesitatea punerii în întârziere și la incidența, în opinia acestuia, a prevederilor O.U.G. nr. 22/2002, arătându-se argumentat de ce acestea nu sunt aplicabile în speța de față, în raport cu prevederile art. 1522-1523, 1530-1535 C. civ., aplicabile în speță, a căror interpretare a fost realizată de instanța de apel.

Se arată, în esență, de către curtea de apel, că data de la care începe să curgă dobânda legală pentru o sumă cuprinsă în titlul executoriu decurgând într-o executare silită a unei obligații de a face intuitu personae este data pronunțării hotărârii, iar dobânda continuă să curgă, succesiv, pentru fiecare perioadă de întârziere, până la data plății efective a debitului.

De asemenea, se învederează că incidența dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 nu influențează în nici un fel curgerea dobânzilor legale pentru neexecutarea la timp a titlului executoriu.

Se mai reține de instanța de apel și că nici "faptul că în buget nu au fost prevăzute sume pentru plata titlului executoriu nu reprezintă un caz care să exonereze instituția de plata dobânzii legale pentru neexecutarea la timp a titlului executoriu. Totodată și dacă ar fi fost incidente dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, termenul de 6 luni în care debitorul avea obligația de a face demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată nu ar fi întrerupt curgerea de drept a dobânzilor pentru neexecutarea la termen a obligației stabilite prin titlul executoriu.".

Deși susține că instanța de apel ar fi schimbat temeiurile de drept invocate de reclamantă, analizând temeinicia și legalitatea acțiunii reclamantei din perspectiva altor temeiuri de drept decât cele invocate la fond, criticile recurentului sub acest aspect sunt generice, formale, fără referiri concrete la temeiurile de drept pretins a fi avute în vedere de instanța de apel, astfel că acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs.

Respingerea apărărilor invocate de pârât nu echivalează cu schimbarea calificării temeiurilor de drept, recurentul susținând, practic, încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) Cod procedură din această perspectivă.

Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt sau de drept reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată înlăturând susținerile pârâtului, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel sau că a încălcat principiile prevăzute în art. 6, 13 și 14 C. proc. civ., motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Ultima critică din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) Cod procedură, a art. 1530-1531, art. 1650 C. civ. și a prevederilor O.G. nr. 13/2011, întrucât dobânzile solicitate de reclamantă reprezintă echivalentul lipsei folosinței sumei menționate în titlul executoriu, iar suma menționată în titlul executoriu reprezintă valoarea actuală de circulație a blocului construit de reclamantă, sumă pe care aceasta ar fi încasat-o în cazul vânzării blocului respectiv. Se mai susține că motivarea instanței de apel în sensul că asemenea apărări puteau fi formulate doar în dosarul în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 3766/2017 este nelegală, deoarece în acel dosar nu a fost pusă în discuția părților plata vreunor dobânzi către S.C. A. S.R.L..

Și această critică este nefondată.

Potrivit art. 892 alin. (1) C. proc. civ., "1) Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării acestuia sau, după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligației de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanța de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanța va avea în vedere și prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligației, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat."

Mijlocul procedural prevăzut de art. 892 C. proc. civ. are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligației ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu.

Astfel, prin titlul executoriu - decizia civilă nr. 3766/12.12.2017 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2014, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei din prezenta cauză despăgubirile, calculate conform art. 892 C. proc. civ., ca urmare a neexecutării obligației de a face intuitu personae de a emite o autorizație de construire pentru un imobil, obligație pentru care exista titlu executoriu.

În speță, reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata despăgubirilor constând în dobânzi pentru executarea cu întârziere a obligației stabilite prin titlul executoriu - decizia civilă nr. 3766/12.12.2017 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2014 - și actualizarea cu indicele de inflație, ca formă de penalizare a debitorului care nu și-a îndeplinit la timp obligația de executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un litigiu referitor la răspunderea civilă delictuală în materia executării silite.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză, dobânda penalizatoare și actualizarea cu inflația, au menirea de a acoperi beneficiul de care a fost lipsit creditorul prin neplata creanței bănești stabilite prin titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017 - la scadență.

În consecință, cele două categorii de despăgubiri (cele stabilite prin titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017, în baza art. 892 C. proc. civ. și cele solicitate în prezenta cauză) au o natură și o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispozițiile de drept material și procesual permit concurența daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalități (art. 1.516 din C. civ., art. 892 din C. proc. civ. și art. 906 din C. proc. civ.).

În acest context, faptul că suma menționată în titlul executoriu reprezintă valoarea actuală de circulație a blocului construit de reclamantă, sumă pe care aceasta ar fi încasat-o în cazul vânzării blocului respectiv, iar dobânzile penalizatoare ar reprezenta echivalentul lipsei folosinței sumei menționate în titlul executoriu nu are relevanța susținută de recurent.

Pe de o parte, natura despăgubirilor solicitate în cele două cauze este una diferită, ce nu poate atrage incidența art. 430 alin. (2) C. proc. civ., deoarece sumele solicitate cu titlu de dobânzi și actualizarea cu inflație au menirea de a acoperi beneficiul de care a fost lipsit creditorul prin neplata creanței bănești stabilite prin titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017, în timp ce despăgubirile calculate în temeiul art. 892 alin. (1) C. proc. civ. au drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligației ce implică faptul său personal - neeliberarea autorizației de construcție.

Pe de altă parte, modalitatea în care au fost calculate despăgubirile solicitate în cauza în care a fost emis titlul executoriu - decizia nr. 3766/2017 - nu pot face obiectul criticii în prezentul dosar, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, reprezentând apărări de fond ce puteau fi invocate în cadrul dosarului în care s-au stabilit despăgubirile calculate în baza art. 892 C. civ.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății și că nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, astfel încât nu poate fi reținută incidența motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurent nu este fondat, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 2997 din 23 iunie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

În baza art. 38 din O.U.G. nr. 80(2013, conform celor arătate mai sus, Înalta Curte va dispune obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.010,46 RON, taxă judiciară de timbru, datorată la fond.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Municipiul Pitești, prin Primar, la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L., la solicitarea acesteia, dovedită cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 2997 din 23 iunie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Dispune obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 3.010,46 RON, taxă judiciară de timbru, datorată la fond.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2022.