ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2534/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 30.09.2019, reclamanta Așezămintele Brâncovenești - Biserica Domnița Bălașa a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea care se va pronunța să se constate intervenită rezilierea tranzacției judiciare intervenită între cele două părți în dosarul nr. x/2013 și cuprinsă în dispozitivul sentinței civile nr. 7487/2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 437 din 09 iunie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta Așezămintele Brâncovenești - Biserica Domnița Bălașa, în contradictoriu cu pârâtul A., a dispus rezilierea tranzacției judiciare intervenite între cele două părți în dosarul nr. x/2013 și cuprinsă în dispozitivul sentinței civile nr. 7487/2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.910 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1086 A de la 07 septembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât A. împotriva sentinței civile nr. 437/09.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Așezămintele Brâncovenești - Biserica Domnița Bălașa, luând act că părțile și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1086A din 07 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs recurentul-pârât A., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivelor recursului, întemeiate în drept pe art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel, deși a plecat de la un raționament corect atunci când preliminar a stabilit cauza contractului de tranzacție ca fiind stingerea unui litigiu, iar pe de altă parte stabilirea prețului tranzacției, a interpretat în mod eronat cea din urma cauză, în acest fel interpretând în mod eronat clauzele contractuale ale art. 3 și astfel a încălcat două principii de drept: pacta sunt servanda și principiul voinței reale. Instanța a reținut ca prețul contractului de tranzacție a fost stabilit după cum urmează: suma de 6.000 Euro/an, contravaloarea serviciilor de pază restante în cuantum de până la 128.524,73 RON debit plus penalități și contravaloarea serviciilor reprezentând onorariu de succes avocat în suma de 136.400 euro plus TVA. În realitate, prețul contractului este determinat în mod clar la suma de 6.000 Euro/an, și nu din trei componente, așa cum în mod greșit a reținut instanța. Aspectele pe care instanța le-a interpretat ca componente ale prețului, în realitate sunt considerente care au stat la baza determinării prețului: "La evaluarea și determinarea prețului contractului au intrat în considerație și costurile pe care Partea 2 (recurentul-pârât) le are în ceea ce privește obligațiile legale impuse, lucrări de împăduriri, paza, obligarea de a achita contravaloarea serviciilor de paza restante și a onorariului de avocat." Având în vedere durata pentru care s-a încheiat tranzacția, acesta a devenit un contact cu executare succesivă, obligația constând în plata sumei de 6.000 Euro/an, aceasta fiind singura obligație esențială. Într-o a doua critică, apreciază ca interpretarea și aplicarea normelor de drept material în materia rezilierii contractului de tranzacție a fost făcută în mod greșit de către instanța de apel, întrucât părțile au convenit că singura obligație esențiala este plata sumei de 6.000 Euro, iar plata obligaților restante pentru pază a devenit neesențială prin voința părților, inclusiv din perspectiva normelor care reglementează sancțiunea civilă a rezilierii. Încă de la momentul încheierii contractului, părțile aveau reprezentată posibilitatea ca rezilierea să nu opereze în ipoteza în care recurentul nu și-ar executa obligația de plată a debitului restant provenit dintr-un raport juridic anterior, singura prevedere expresă în contract fiind a obligației de plată a prețului anual. Așadar, potrivit contractului, rezilierea nu poate interveni pentru nerespectarea obligației de plată a debitului restant a serviciului de pază și apreciază astfel că de esența contractului este prestația continuă, în concret plata sumei de bani anuală, celelalte obligații asumate fiind obligații necorelative. Fără a avea în vedere aceste aspecte, instanța de control judiciar a interpretat și aplicat greșit dispozițiile de drept material ale art. 1551 alin. (1) din C. civ., pe de o parte prin inaplicabilitatea lui deoarece posibilitatea de reziliere a contractului este prevăzută în mod expres la art. 5 și art. 10 din contractul de tranzacție, iar pe de alta parte prin interpretare și aplicarea greșită a acestuia. În același mod eronat Curtea a aplicat dispozițiile art. 3 din Legea nr. 171/20210 și a apreciat că raportat la calificarea pădurilor ca un bun de interes național, paza și protecția reprezintă o obligație esențială a tranzacției și pe cale de consecință simpla neplată a acestor servicii reprezintă o neexecutare importantă a tranzacției judiciare încheiate de părți. Curtea nu a administrat un probatoriu și nu a cercetat dacă aceasta obligație (de pază) nu a fost respectată, în realitate serviciul de pază fiind permanent asigurat prin alte modalități, iar neplata unei datorii vechi nu echivalează cu încălcarea obligației de pază, din contra, se presupune că această contravaloarea restantă reprezintă contravaloarea acestor servicii.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Așezămintele Brâncovenești - Biserica Domnița Bălașa a formulat întâmpinare la recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 1086A/09 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2019, solicitând instanței de apel respingerea recursului ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Primul motiv de recurs dezvoltat supune instanței de control judiciar susținerea că interpretarea dată de instanța de apel convenției încheiate între părți (sub forma unei tranzacții judiciare) conduce la încălcarea principiilor generale de interpretare a contractelor pacta sunt servanda - forța obligatorie a contractelor și respectiv respectarea voinței reale a părților. Este adevărat că nerespectarea acestor două principii poate constitui cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece ele sunt reflectate în norme de drept material. Cu toate acestea, în cauza de față, solicitând instanței de recurs a constata încălcarea celor două reguli fundamentale de interpretare a convențiilor, recurentul-pârât deduce controlului în realitate chestiuni care presupun determinarea voinței reale a părților la încheierea tranzacției a cărei reziliere s-a cerut și totodată verificarea înțelesului concret al unor clauze contractuale. Or, având în vedere natura și limitele căii de atac extraordinare a recursului, astfel cum sunt determinate prin prevederile art. 488 C. proc. civ., o atare determinare revine exclusiv instanțelor de fond, chemate a judeca faptele, pentru că ea presupune nu numai raportarea conținutului contractului la legea de drept material, ci și, în prealabil, aprecierea probelor administrate în cauză pentru a stabili care a fost intenția reală a părților și care este întinderea concretă a obligațiilor asumate contractual. De aceea, nu poate fi primită critica prin care se pretinde că în mod greșit s-a determinat prețul contractului ca incluzând separat plata serviciilor de pază față de prețul de 6000 euro/an, această verificare nefiind una care să privească aplicarea legii și care să poată fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ci una care presupune stabilirea faptelor, exclusă de la controlul judiciar efectuat de instanța de recurs. De asemenea, sub același caz de casare s-a criticat calificarea obligației de plată a pazei ca fiind una neesențială, ceea ce excludea, în opinia apelantului, aplicarea sancțiunii rezilierii. Pe de-o parte, și calificarea naturii obligației ca fiind una esențială sau neesențială este tot o chestiune de apreciere a probelor, pentru că ea presupune luarea în considerare a întregului ansamblu al drepturilor și obligațiilor corelative izvorâte din convenție, important fiind, din această perspectivă, scopul urmărit de părți la încheierea acestora, respectiv motivul determinant pentru creditor (care este o chestiune de fapt). De aceea, aprecierea recurentului pârât că plata sumelor restante datorate de reclamantă către Romsilva pentru serviciile de pază nu era una esențială pentru contractul încheiat scapă evaluării instanței de recurs și nu poate fi cenzurată în cadrul motivului ce valorifică interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Pe de altă parte, calificarea de către instanța de apel a obligației de plată a serviciilor de pază restante la data încheierii convenției ca fiind una esențială atrăgea incidența dispozițiilor art. 1551 alin. (1) teza I C. civ., potrivit cu care rezilierea poate fi cerută de creditor numai pentru neexecutarea însemnată a obligațiilor contractuale, astfel încât nu se pune problema greșitei aplicări a acestor prevederi. Conex, nu poate fi reevaluată chestiunea nici prin prisma prevederilor art. 3 din Legea nr. 171/2010, deoarece în realitate nu aplicarea acestor dispoziții este criticată în cauză (nefiind învederat, de altfel, motivul concret pentru care instanța de apel s-ar fi raportat greșit la această normă), ci concluzia instanței privind caracterul esențial al obligației neexecutate. Va fi înlăturată și susținerea privind absența unei reale cercetări a executării obligației în discuție, de vreme ce însuși pârâtul a formulat prin apel critici de nelegalitate și de netemeinicie împotriva sentinței primei instanțe, fără a invoca însă executarea; prin urmare, neexecutarea nu este un fapt contestat, fiind formulate susțineri în sensul absenței culpei (respectiv al contribuției creditorului la această neexecutare) și de aceea o atare analiză din partea instanțelor de fond nu era necesară. În fine, nu se identifică o încălcare a legii de drept material în susținerea referitoare la clauza contractuală ce exclude posibilitatea rezilierii pentru neplata sumelor restante, deoarece instanțele de fond au procedat corect observând că, față de prevederea din art. 1551 alin. (1) teza finală C. civ. ("Orice stipulație contrară este considerată nescrisă"), clauza invocată a rămas fără efecte în cauză. Pentru toate aceste considerente, văzând că motivele recursului sunt nefondate, calea de atac va fi respinsă în consecință. În temeiul art. 453 C. proc. civ. și văzând că recurentul a căzut în pretenții, acesta va fi obligat la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă Așezămintele Brâncovenești - "Biserica Domnița Bălașa", reprezentând onorariu avocațial potrivit dovezilor depuse la dosar (facturi fiscale și extrase bancare, dosarul de recurs).