ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1986/2022

Ședința publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea înregistrată la 30 iulie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, contestatorul A. a chemat în judecată pe intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei vicepreședintelui ANRP nr. 5689/25.06.2019, ca nelegală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 17 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Prin sentința civilă nr. 107 din 5 februarie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de contestatorul A. în contradictoriu cu intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. A dispus anularea deciziei nr. 5689/25.06.2019 emisă de vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia nr. 1798 A din 10 decembrie 202, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de către apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A admis apelul incident formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul București și a înlăturat considerentele cuprinse la pagina 12, paragraful 4 și la pagina 13, paragrafele 1, 2 și 4 din sentința civilă apelată și le-a înlocuit cu considerentele propriei decizii.

Împotriva deciziei nr. 1798 A din 10 decembrie 202 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a declarat recurs, întemeindu-se pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește apelul principal, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că apelul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul București este nefondat, deși s-a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că s-a făcut dovada refugiului solicitantei B. cu declarația autentificată a martorei C. care a confirmat că aceasta s-a refugiat în anul 1940.

Se învederează că dovada refugiului și a dreptului de proprietate se face conform art. 5 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 2 alin. (4) teza I din H.G. nr. 1120/2006 cu modificările și completările următoare, cu "acte doveditoare certificate de autorității".

Dovada calității de refugiat poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul Herța, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

Or, susține recurenta-pârâtă că, în lipsa actelor doveditoare certificate de autorități, reclamanții pot apela la prevederile art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 ce permite solicitanților "în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate, imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, "abilitate să producă-aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

Se arată că potrivit textelor de lege menționate, atât dovada refugiului cât și dovada proprietății se face cu acte doveditoare, certificate de autorități. Admisibilitatea dovezii cu declarații autentificate este condiționată și de dovada imposibilității de a procura înscrisurile necesare.

Astfel, lipsa actelor/doveditoare certificate de autorități care să probeze calitatea de refugiat al autoarei B., în condițiile prevăzute de art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006, trebuiau inițiate corespondențe cu primăria localității unde s-a refugiat inițial autoarea și cu Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din județul în care se află localitatea unde s-a refugiat inițial. Însă, dosarul administrativ nu conține dovada niciunui demers în acest sens. Mai mult, a fost depusă ca dovadă a refugiului doar declarația autentificată a unui singur martor și nu "a cel puțin 2 martori", cum prevede textul legal menționat.

O altă critică inserată în cuprinsul cererii de recurs vizează faptul că instanța de apel în mod eronat a apreciat că "în ceea ce privește refugiul autoarei intimatului-reclamant (...) apelanta pârâtă nu a formulat nicio critică de apel, astfel că cele reținute de către prima instanța au dobândit autoritate de lucru judecat."

Contrar susținerilor instanței de apel, se arată că la ultimul punct al cererii de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 februarie 2020, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat și motivat că "nici dovada refugiului solicitantei B. nu îndeplinește condițiile legale".

De asemenea, se susține că instanța de apel în mod eronat a apreciat că sunt lipsite de relevanță susținerile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților cu privire la data deportării lui D., mama autoarei intimatului-reclamant și, de asemenea, că nu are relevanță că, până la deportarea din anul 1949, autoarea D. a locuit în continuare în satul Chițcani, întrucât în dosar nu există nici un înscris care să ateste că aceasta, înainte de a fi deportată, ar fi înstrăinat vreunul dintre bunurile imobile care s-au aflat în proprietatea soțului său, E..

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi".

Or, susține recurenta-pârâtă că pentru a beneficia de măsurile reparatorii conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, "(...) persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicita acordarea masurilor reparatorii."

Se arată că, în cauză, conform susținerilor autoarei B., aceasta s-a refugiat în anul 1940. De asemenea, se susține că "E. și D. au încercat și ei să se refugieze dar nu au reușit, întrucât autoritățile rusești i-au întors din drum, ocazie cu care E. a făcut un preinfarct și a decedat la scurt timp".

Urmare a intrării României în război în 5 iulie 1941, toate teritoriile cedate ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov au fost eliberate. După această dată, având în vedere că nu s-a făcut dovada că bunurile pe care le-a deținut în proprietate autorul E. au intrat în patrimoniul fiicei acestuia B., de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri s-a bucurat mama acesteia, D..

Se arată că D. nu s-a refugiat nici la momentul 1944, alegând să devină cetățean sovietic și să se supună autorităților de ocupație, ignorând ordinele de evacuare generală din anul 1944, bucurându-se de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul când aceasta la rândul ei a fost deportată de autoritățile sovietice la data de 06.07.1949. Mai mult, deportarea autoarei D. în Siberia, în anul 1949, precum și confiscarea la acel moment a bunurilor familiei F. nu pot atrage incidența Legii nr. 290/2003, întrucât aceste evenimente nu s-au petrecut în perioada de referință a legii.

Se învederează că instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că dovada decesului autorului E. poate fi dovedită, potrivit art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 1120/2006, numai cu martori.

Conform art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006, "Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește, prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copiile corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente, (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

Textul de lege menționat face referire la actele care dovedesc refugiul și dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicitau despăgubiri, nu actele care dovedesc starea civilă a unei persoane.

În acest sens se arată că dovada decesului nu se face cu declarații pe propria răspundere față de dispozițiile art. 99 C. civ. ce reglementează dovada stării civile. Este adevărat că la art. 103 C. civ. legiuitorul prevede posibilitatea dovedirii stării civile și prin alte mijloace de probă, dar numai în situații expres și limitativ prevăzute de lege.

Se mai susține că, în cauză, B. nu a depus certificatul de deces al autorului E. și nici nu a făcut dovada demersurilor efectuate la instituțiile abilitate în vederea obținerii acestuia. În consecință, declarația pe propria răspundere a solicitantei, precum și declarațiile martorilor nu fac dovada decesului autorului E. în teritoriul ocupat, nefiind dovedite nici situațiile de excepție prevăzute de C. civ.

În ceea ce privește apelul incident, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel în mod nelegal a admis apelul incident formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 107 din 5 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul București, având în vedere următoarele:

Instanța de apel în mod eronat a apreciat că solicitarea de completare a dosarului administrativ nu a fost niciodată comunicată legal, destinatarul fiind decedat, astfel că termenul pentru completarea dosarului administrativ nu a început să curgă în mod legal. În consecință, constatarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a împlinirii termenului, fără să fi fost completat dosarul administrativ cu documentele solicitate este neîntemeiată, astfel că și soluția de reanalizare în vederea revocării a hotărârii nr. 16/22.12.2005 este nelegală.

Conform actelor depuse la dosar B. a decedat la data de 26.07.2008. Anterior-decesului, apelantul reclamant A. a fost în data de 09.06.2008 în audiență la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prilej cu care a depus în numele bunicii sale B. o cerere de plată a tranșei a II-a din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 118/2016. Cu acest prilej s-a comunicat că dosarul nu este complet și i s-a solicitat să depună în completare acte care să facă dovada refugiului autorilor.

Se arată că, urmare a solicitării formulate, A. în numele lui B. a depus o serie de documente, ce au fost înregistrate la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. x din 03.09.2008. Astfel, având în vedere demersurile efectuate de A. în numele lui B., nu pot fi credibile susținerile apelantului-reclamant referitoare la faptul că nu a avut cunoștință de necesitatea completării dosarului.

De asemenea, se învederează că decizia nr. 5689/25.06.2019 a fost comunicată în mod legal de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Conform art. 165 pct. 2 din C. proc. civ., "în cazul citării ori comunicării altui act de procedură efectuate prin poștă sau curierat rapid, potrivit art. 154 alin. (4) și (5), procedura se socotește îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire."

Potrivit confirmării existente la dosar, decizia a fost primită la 8 iulie 2019, confirmarea de primire fiind semnată, calitatea primitorului fiind cea de "dest. rudă", iar locul unde a fost comunicată decizia este apartamentul din Ploiești moștenit de reclamant de la defuncta B., astfel încât se poate aprecia că actul comunicării a fost legal îndeplinit.

Se susține că, contrar susținerilor instanței de apel, instanța de fond în mod corect a constatat că controlul exercitat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu exclude posibilitatea vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea Legii nr. 290/2003 de către comisiile județene sau ale municipiului București, în temeiul prevederilor art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, care nu au fost abrogate odată cu intrarea în vigoarea Legii nr. 5164/2014.

Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată noua procedura cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) "Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare".

Se mai arată că, referitor la plata despăgubirilor stabilite în dosarele constituite în baza Legii nr. 290/2003, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) "se efectuează în ordine cronologică a emiterii acestora, în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015."

Se susține că, în speță, dosarul apelantului reclamant se încadrează in dispozițiile art. 10 alin. (1), coroborat cu art. 9 lit. a) din Legea nr. 164/2014, acesta având o hotărâre emisă înainte de intrarea în vigoare a legii.

Conform art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014, sumele neplătite aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. a), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a legii, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile acestui act normativ.

Recurenta-pârâtă mai arată că pentru aplicarea prevederilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 164/2014, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a procedat la emiterea deciziilor de actualizare pentru hotărârile ce stau la baza dosarelor de plată constituite în temeiul Legii nr. 290/2003 și asupra cărora nu au fost constatate vicii de nelegalitate.

În speță, la momentul analizării Hotărârii nr. 118/14.12.2006 emise de Comisia Județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a constatat că cererea formulată de B. nu se încadrează în prevederile legii nr. 290/2003. Din acest motiv, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ANRP a emis decizia nr. 1144/31.03.2016 prin care s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării a Hotărârii nr. 118/14.12.2006.

Motivele care au dus la revocarea Hotărârii nr. 118/14.12.2006 sunt aplicabile și Hotărârii nr. 16/22.12.2005, întrucât ambele hotărâri au avut la bază aceleași documente justificative pentru soluționarea cererii și se referă la aceeași autori. În această situație a fost emisă decizia nr. 5689/25.06.2019 de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților prin care s-a dispus reanalizarea în vederea revocării Hotărârii nr. 16/22.12.2005.

În aceeași idee, se susține că instanța de apel în mod nelegal a apreciat că dispozițiile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 încalcă principiul irevocabilității actelor administrative intrate în circuitul civil. Un act administrativ nu devine irevocabil prin simplul fapt că dă naștere unui drept subiectiv, chiar dacă acesta este garantat prin dispozițiile dreptului civil, ci dobândește acest caracter abia din clipa în care dreptul subiectiv pe care l-a generat este protejat de lege atât de eficace încât din textul sau scopul ei rezultă că ea a înțeles să lipsească autoritatea administrativă de posibilitatea de-l desființa prin anularea actului administrativ de bază.

În cauză, posibilitatea revocării actului administrativ este reglementată de H.G. nr. 1120/2006 modificată prin H.G. nr. 57/2008 - art. 17 lit. h) - care reglementează modalitatea prin care se poate solicita revocarea actelor administrative emise cu greșita aplicare a Legii nr. 290/2003.

Se învederează că, la 30 ianuarie 2008, Guvernul României a emis H.G. nr. 57 privind modificarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Astfel, conform art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Legii 290/2003, "în situația în care constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și a normelor metodologice adoptate în. aplicarea sa, propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile județene său a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În baza raporturilor administrative ierarhice, vicepreședintele poate solicita comisiilor județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 revocarea actelor administrative emise, în situația în care constată încălcarea prevederilor legale în vigoare".

Textul de lege vizează modalitatea de acțiune a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în situația exercitării controlului administrativ ierarhic. Actele administrative la care face referire acest text de lege sunt hotărârile de admitere sau respingere a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, emise de Comisiile Județene sau a municipiului București.

Se susține că în lipsa unei prevederi exprese a legii contenciosului administrativ, dar din interpretarea voinței legiuitorului și din principiile aplicabile căilor de atac administrative, rezultă că recursul administrativ este atât o cale de obținere de către particular a unei rezolvări mai rapide a litigiului, deci o cale de atacare a actului administrativ, cât și o oportunitate oferită administrației de a-și revoca actele ilegale. Prin urmare, dacă emitentul sau superiorul ierarhic descoperă în cursul analizării contestației că actul este ilegal sau inoportun, însă nu în sensul invocat de particular, el poate emite un nou act, care vătăma într-o mai mare măsură drepturile acestuia sau, dimpotrivă, satisface pretențiile petentului.

Revocarea desemnează operațiunea juridică prin care organul emitent dispune retragerea propriului act fie din proprie inițiativă fie ca urmare a dispozițiilor organului ierarhic superior.

Principiul irevocabilități actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, ieșind astfel din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, este un principiu de aplicabilitate generală.

Cu toate acestea legiuitorul, prin edictarea normelor din art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, a înțeles să stabilească o regulă specială și necesară tocmai pentru a nu se perpetua o eroare care conduce la prejudicierea bugetului de stat prin nerespectarea normelor legale aplicabile raporturilor juridice speciale în baza cărora statul a înțeles să desdăuneze orice persoană fizică care a suferit un prejudiciu ca urmare a măsurilor dispuse de către statul român în perioade de restriște.

Astfel, se arată că singura posibilitate legală a organului administrativ de înlăturare a efectelor unui act administrativ emis cu încălcarea dispozițiilor legale o constituie revocarea actului nelegal. Propunerile de revocare a hotărârilor pot fi formulate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților doar ca urmare a soluționării contestațiilor sau ca urmare a verificării documentelor de plată depuse de beneficiarii despăgubirilor. Și aceasta doar în cazul în care s-au constatat încălcări ale prevederilor legale.

Mai mult, se susține că prin deciziile emise în temeiul art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006, nu sunt invalidate/revocate hotărârile comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Deciziile emise de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile art. 17 alin. (4) lit. h) din H.G. nr. 1120/2006 sunt doar niște propuneri/recomandări adresate comisiilor județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, acestea nefiind obligatorii pentru entitățile teritoriale.

În speță, arată recurenta-pârâtă că administrația a verificat legalitatea obiectivă a actului administrativ, iar petenții, chiar dacă li se înrăutățește situația, au la îndemână calea justiției pentru a dobândi satisfacție. Așadar, fiind vorba de o cale de atac administrativă, nu judiciară, guvernată de principiile controlului administrativ intern sau ierarhic, nu se aplică principiul non reformatio in pejus.

Or, în cauză, prin exercitarea legală a controlului administrativ de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (prevăzut și la art. 2 lit. h) și n) din H.G. nr. 572/2013 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților), s-a constatat faptul că dreptul stabilit prin Hotărârea nr. 16/22.12.2005, completată prin Hotărârea nr. 118A/14.12.2006 a fost acordat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 290/2003.

Din aceste motive, se susține că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a emis Decizia nr. 1144 din 31.03.2016 prin care s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării, a Hotărârii nr. 118/14.12.2006, iar ulterior Decizia nr. 5689/25.06.20197 prin care s-a dispus reanalizarea în vederea revocării Hotărârii nr. 16 din 22.12.2005.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor referitoare la modalitatea de soluționare de către instanța de apel a apelului principal. În privința soluției pronunțate asupra apelului incident, a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casați Cum în cauză a fost invocată excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), iar potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același act normativ.

Rezultă astfel, că indicarea greșită a motivelor de casare sau lipsa indicării acestora nu atrage nulitatea recursului, instanța de recurs are obligația de a verifica dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor în oricare dintre motivele reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Din această perspectivă, față de cererea de recurs Înalta Curte reține că au fost dezvoltate critici propriu-zise în ce privește nelegalitatea hotărârii recurate în condițiile în care criticile vizează atât soluția dată în ceea ce privește apelul principal, cât și soluția dată apelului incident.

Astfel, Înalta Curte reține că susținerile recurentei legate atât de modalitatea de comunicare a adresei de completare a dosarului administrativ, precum și susținerile ce vizează aspectul că în mod eronat s-a reținut în considerente că este nelegală "constatarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a împlinirii termenului, fără să fi fost completat dosarul administrativ cu documentele solicitate" sunt critici propriu-zise ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de cele expuse, în condițiile în care criticile aduse hotărârii recurate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondată excepția nulității recursului invocată de intimat, motiv pentru care excepția urmează a fi respinsă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prezenta contestație, întemeiată pe dispozițiile art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, coroborate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, astfel cum au fost modificate, are ca obiect decizia nr. 5689/25.06.2019 emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a dispus reanalizarea, în vederea revocării hotărârii nr. 16/22.12.2005, astfel cum a fost modificată prin hotărârea nr. 118/14.12.2006, beneficiar fiind autoarea reclamantului, B., ca urmare a neformulării unui răspuns la adresele trimise de pârâtă către B. pentru completarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în condițiile Legii nr. 290/2003.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevăd că în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în condițiile în care emiterea deciziei nr. 5689/25.06.2019 de Vicepreședintele ANRP, a survenit ca urmare a neformulării unui răspuns la adresele trimise de pârâtă pentru completarea dosarului administrativ, decizie contestată de reclamant motivat de faptul că nu a cunoscut existența acestor solicitări de completare a dosarului de despăgubiri, se impuneau a fi analizate susținerile părților în condițiile în care aceste aspecte vizează esența raporturilor juridice dintre părți în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 290/2003.

Din această perspectiv, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii nu întrunește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează a se admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1798 A din 10 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2022.