ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1234/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat ca după administrarea probelor necesare în cauză, prin sentința care se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâților la întabularea în cartea funciară a imobilului ap. nr. 1 situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, cu suprafață utilă de 50,52 mp;

- obligarea pârâților la vânzarea în favoarea reclamantului a imobilului ap. nr. 1 situat în Cluj-Napoca str. x. jud. Cluj, cu suprafață utilă de 50,52 mp, compus din 3 camere, 1 bucătărie, 1 baie, și terenul aferent, imobil deținut de reclamant în temeiul contractul de închiriere nr. x/26.05.1999, modificat și completat prin acte adiționale, la prețul de la data formulării cererii administrative de cumpărare și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile din Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 418/2020 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului Cluj, secția civilă și s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de către A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentință civilă nr. 6769 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj-Napoca în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 230/F/2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosar nr. x/2020, s-a stabilit competența de soluționare a cererii formulate de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului Cluj.

După soluționarea conflictului de competență de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la 22 decembrie 2020, sub nr. dosar x/2020

Prin sentința civilă nr. 198 din 24 martie 2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă pronunțată în dosar nr. x/2020, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj-Napoca, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Cluj, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 217A din 9 septembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 198 din 24 martie 2021 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul A..

În primul rând, reclamantul susține că hotărârea recurată are deschisă calea de atac a recursului, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (1) C. proc. civ., întrucât litigiul are caracter patrimonial, fiind evaluabil in bani, valoarea acestuia fiind indicată de către reclamant în cererea de chemare în judecată la suma de 226.163,16 RON.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul arată că decizia atacată încalcă dispozițiile legale și mai ales cele statuate cu caracter obligatoriu de către instanța supremă prin Decizia nr. 81 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest sens, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în temeiul dispozițiilor legale nu există doar un simplu drept de preemțiune al chiriașilor care se exercită în condițiile în care autoritatea decide să vândă, raportat la faptul că "Din modul de reglementare rezultă în mod clar intenția legiuitorului de a supune situația chiriașilor ia care se referă art. 42 alin. (3) unui alt regim juridic decât cel cuprins în art. 17 și19 ", (ori art. 17 și 19 reglementează doar un drept prioritar la cumpărare, respectiv o unică obligație a vânzătorului de a permite preemptorului să cumpere cu preferință, fără ca proprietarul să fie obligat să vândă).

Astfel, instanța supremă a concluzionat în sensul că "Prin urmare, prin art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se reglementează posibilitatea înstrăinării imobilelor cu destinația de locuință, pe de o parte, ca urmare a opțiunii chiriașului de a cumpăra, iar, pe de altă parte, din inițiativa deținătorului, cu recunoașterea în acest caz a dreptului de preempțiune al chiriașului, ambele ipoteze sub condiția epuizării procedurilor administrative și jurisdicționale, în cazul în care acestea s-au declanșat - neexistând astfel o suprapunere de reglementare, în sensul art. 52 din Legea nr. 10/2001, ci o completare.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe lângă dreptul de preempțiune, chiriașii au și dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinația de locuințe, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare".

Cele reținute de către instanța de apel recunosc doar dreptul de preemțiune al reclamantului care poate fi exercitat doar în condițiile în care inițiativa vânzării ar aparține autorității publice, ori în prezentul dosar nu există o astfel de inițiativă de vânzare a intimaților și deci, nu este incident nici dreptul de preemțiune recunoscut de către instanță.

În acest sens, Curtea de Apel a reținut nelegal faptul că "Din cuprinsul Deciziei nu reiese că dreptul de opțiune al chiriașului de a cumpăra imobilul deținut cu titlu de închiriere, în baza unui contract încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, este coroborat cu obligația corelativă a unității deținătoare de a vinde".

Consideră că, în mod nelegal, instanța de apel a negat îndreptățirea reclamantului la cumpărare, acesta având dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilului, drept care a fost exercitat și care determină obligația autorității la vânzare.

Faptul că instanța supremă a recunoscut existența atât a dreptului de preemțiune, pentru ipoteza inițierii vânzării de către deținător, cât și a dreptului la cumpărare, pentru ipoteza inițierii vânzării de către chiriaș, rezultă expres din cele mai sus redate din cuprinsul Deciziei nr. 81/2017:

"pe lângă dreptul de preemptiune, chiriașii au și dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor".

În mod nelegal și neîntemeiat, instanța de apel a considerat că normele legale instituie doar o facultate și nu o obligație în sarcina autorității publice, susținând chiar că în caz contrar, s-ar încălca una din prerogativele dreptului de proprietate al intimaților, argumente care nesocotesc faptul că dispozițiile legale instituie măsuri de protecție socială.

Astfel, obligarea unității administrativ-teritoriale de a vinde un spațiu locativ este o obligație in rem, instituită de legiuitor în considerarea obiectului, iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului, astfel încât nu poate fi primit argumentul conform căruia se aduce atingere dreptului de dispoziție asupra bunului.

Susțin faptul că în considerarea interpretării dată de Înalta Curte instanța de apel avea obligația de a reține că reclamantul este îndreptățit să solicite vânzarea imobilului în litigiu, dreptul la cumpărare decurgând din dispozițiile legale și antrenând obligația intimaților la vânzare.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul-reclamant a invocat cele reținute prin Decizia nr. 1056/A/21.06.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2017 prin care s-a reținut " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .intimații nu pot aprecia fără o bază rezonabilă că vânzarea locuințelor prevăzute de art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 constituie doar o formalitate, opțiune pe care o înțelege să o exercite sau nu, după cum doresc fiindcă o atare conduită ar fi în dezacord total cu interesul general urmărit de legiuitor prin textul de lege anterior evocat și ar da naștere unei conduite arbitrare, cu consecința discriminării unor chiriași în raport cu alții".

Raportat la toate aceste argumente, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu ar exista o obligație de înstrăinare și deci, nici nu se poate reține existența unui refuz abuziv și nejustificat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, având în vedere că în contextul existenței dreptului legal la cumpărare, refuzul/dezacordul intimaților echivalează tocmai cu un abuz.

Invocă cu titlu de practică judiciară și decizia civilă nr. 349/A/2021 pronunțată de Tribunalul Cluj în dos nr. 5060/211/2020.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii reclamantului.

Intimații-pârâți Municipiul Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că, ulterior pronunțării deciziei recurate, imobilul din litigiu a fost intabulat pe numele pârâtului Municipiul Cluj-Napoca, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 octombrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 18 decembrie 2019, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la 12 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Astfel, cu referire la legalitatea căii de atac, este de observat că cel de-al doilea capăt de cerere, principal, are ca obiect o obligație de a face evaluabilă în bani, întrucât în structura raportului juridic de drept substanțial dedus judecății intră un drept patrimonial de creanță.

Dreptul subiectiv cerut a fi protejat pe calea prezentei acțiuni în justiție, respectiv dreptul chiriașului la dobândirea în proprietate a imobilului, recunoscut prin norma de protecție socială reglementată de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 42 din Legea nr. 10/2001, are natura juridică a unui drept de creanță, corelativ obligației proprietarului de a-i înstrăina bunul, și, pe cale de consecință, este supus criteriului valoric în determinarea competenței materiale.

Ca atare, recurentul-reclamant are deschisă calea de atac a recursului, potrivit regulii generale înscrise în art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind incident vreunul dintre cazurile de excepție în care este suprimată această cale de atac. În egală măsură, acționând conform legii, iar nu potrivit mențiunii "definitivă" înscrisă greșit în dispozitivul deciziei curții de apel, recurentul-reclamant a învestit corect instanța supremă cu soluționarea prezentei căi de atac, în baza principiului legalității căilor de atac, reglementat de art. 457 alin. (1) și alin. (2) teza I din C. proc. civ.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată prin întâmpinarea la recurs Înalta Curte reține că aceasta vizează condițiile de exercițiu ale cererii de chemare în judecată și nu ale recursului.

Întrucât această excepție, deși de ordine publică, a fost invocată pentru prima dată în recurs de către pârâtul care nu a exercitat calea de atac, tinzând la casarea deciziei instanței de apel pentru alte motive decât cele invocate de către recurentul-reclamant, legiuitorul reglementând instituția recursului incident, Înalta Curte nu poate primi această excepție, fiind analizate prioritar motivele de recurs.

Luând în analiză criticile de nelegalitate invocate de recurent, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Contrar celor invocate de recurent, interpretarea dată de instanța de apel corespunde literei și spiritului legii.

Astfel, potrivit art. 42 din Legea nr. 10 din 2001:

"(1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali. (2) Imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute la alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare. Deținătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi au drept de preemțiune. (3) Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune."

Prin decizia cu nr. 81 din 6 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a României - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe lângă dreptul de preempțiune, chiriașii au și dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinația de locuințe, drept prevăzut de art. 9 a lin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare." Decizia este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

În considerentele deciziei amintite se arată că sintagma "potrivit legislației în vigoare" nu se poate referi decât la Legea nr. 112/1995, concluzie impusă de prevederile art. 42 alineatul final, care prevede că "Sumele încasate ca urmare a vânzării imobilelor prevăzute la alin. (3) vor alimenta fondul prevăzut la art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995" și în lipsa normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Se mai arată că nu există nicio rațiune ca, sub aspectul în discuție, din "legislația în vigoare" - Legea nr. 112/1995 să fie exclus art. 9 alin. (1), pentru că, pe de o parte, art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincție, iar, pe de altă parte, acesta este în concordanță și se completează cu celelalte prevederi ale art. 42 alin. (3), dat fiind și contextul socioistoric al legilor de reparație.

Totodată, la paragrafele 63-66 din aceeași decizie se arată că "Legea nr. 10/2001 a fost elaborată cu pretenția de a fi prima lege-cadru care să reglementeze regimul juridic al celei mai mari părți a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, înglobând în domeniul său și sfera de reglementare a legii anterioare de reparație, Legea nr. 112/1995. Legea nr. 112/1995 reglementează situația juridică a imobilelor cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului cu titlu după data de 6 martie 1945 și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, în vreme ce Legea nr. 10/2001 privește regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă acestea există sau au fost demolate, cu o categorie mai vastă de deținători și cu moment de referință data intrării în vigoare - imobilele preluate în mod abuziv fiind indicate prin art. 2 din lege ca fiind atât imobilele preluate cu titlu, cât și cele preluate fără titlu, dintre acestea interesând cele cu destinația de locuință. Corelația dintre cele două legi este, de necontestat, cea mai semnificativă în raport cu corelația Legii nr. 10/2001 cu alte legi, în cuprinsul acestei legi regăsindu-se elemente care confirmă intenția legiuitorului de a continua politica adoptată în domeniul imobilelor cu destinația de locuință sub regimul Legii nr. 112/1995. Exemplul reprezentativ al acestei corelări este dat de art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia "Persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi.".

Ca atare, dispozițiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se interpretează în corelare cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și doar în cazul în care se reține incidența lor, opțiunea de cumpărare aparține chiriașului.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că "Din cuprinsul Deciziei (Hotărârea nr. 81/2017) nu reiese că dreptul de opțiune al chiriașului de a cumpăra imobilul deținut cu titlu de închiriere, în baza unui contract încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, este coroborat cu obligația corelativă a unității deținătoare de a vinde".

Prin urmare, având în vedere corelarea celor două dispoziții legale și că instanța de apel a reținut inaplicabilitatea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, motivat de faptul că raportul de locațiune s-a născut ulterior intrării în vigoare a legii, la 26 mai 1999, interpretarea dată de instanța de apel corespunde argumentelor și soluției din cuprinsul deciziei menționate anterior și ale cărei statuări le invocă recurentul-reclamant.

S-a invocat de către recurent practica judiciară și că persoane aflate în situații similare ar fi beneficiat de dispozițiile menționate,.

Din lecturarea hotărârilor depuse rezultă că în parte din acestea reclamantul deținea calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995. Chiar dacă sunt soluții adoptate și în cazuri în care reclamantul a devenit chiriaș ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 sau chiar a Legii nr. 10/2001, instanța de recurs nu împărtășește această opinie, raportat și la considerentele Deciziei nr. 81/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Într-adevăr, art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu instituie o facultate, ci o obligație de a vinde, în corelare cu dreptul chiriașului de a opta pentru cumpărarea imobilului cu destinația de locuință, dar în condițiile respectării dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 la care prima dispoziție face trimitere. Acest lucru a fost subliniat de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 81/2017 în cuprinsul paragrafului 79 reținând că în dispozițiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost incluse dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995.

În consecință, așa cum s-a arătat anterior, dispozițiile legale menționate nu pot fi aplicate cu privire la orice imobil cu destinația de locuință aflat în proprietatea statului indiferent de data dobândirii calității de chiriaș al acestuia.

Contrar susținerilor din recurs, prin Decizia nr. 81/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost lămurită situația cu privire la recunoașterea unui drept de preemțiune în favoarea chiriașului, dar nu a fost stabilit nicidecum o obligație în sarcina proprietarului bunului de a vinde, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 din Legea 112/1995.

Dacă "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe lângă dreptul de preempțiune, chiriașii au și dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinația de locuințe, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare", nu pot însă ignorate condițiile legale în care intimații-pârâți au obligația și nu doar posibilitatea de a înstrăina imobilele, iar această obligație intervine doar în ipoteza în care chiriașii au un contract de închiriere valabil încheiat și ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii, condiție legală ce nu este îndeplinită de către reclamantul din prezenta cauză.

Aceste argumente se justifică prin prisma intenției legiuitorului de a conferi chiriașilor care ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a Legii 112/1995 un drept de favoare prin luarea unor măsuri de protecție socială, fără a se renunța la condițiile impuse de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 atunci când s-a prevăzut la art. 42 alin. (3) din Legea 10/2001 că imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.

Cu alte cuvinte, în aplicarea dispozițiilor art. 42 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 chiriașii au și dreptul de a opta pentru cumpărarea imobilelor cu destinația de locuințe, iar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, intimații-pârâți au obligația corelativă de a vinde, dar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995, aceștia nu au obligația legală de a vinde, ci doar posibilitatea să vândă aceste imobile și să stabilească de comun acord cu reclamantul condițiile vânzării.

Distincția este foarte importantă prin prisma respectării dreptului de proprietate privată, ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că, "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. 2. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor."

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 217/A din 9 septembrie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 mai 2022.