ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1398 din data de 23 decembrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 și art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea suspendării condiționate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 274/02.11.2010, pronunțată de Judecătoria Panciu în Dosarul nr. x/2010, definitivă prin neapelare la data de 17.11.2010.

În temeiul art. 41 alin. (1) raportat la art. 43 alin. (1) C. pen., privind starea de recidivă postcondamnatorie și art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-a adăugat la pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită în cauză și pedeapsa de 3 ani închisoare menționată în parag. anterior urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare în regim privativ de libertate.

În temeiul art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare perioada executată anterior de inculpatul A., după cum urmează: 07.09.2017 - 28.09.2017 - conform Î.P. nr. 56/28.09.2017 a Judecătoriei Zărnești.

Au fost menținute dispozițiile Sentinței penale nr. 274/02.11.2010 pronunțată de Judecătoria Panciu, în Dosarul nr. x/2010, definitivă prin neapelare la data de 17.11.2010 cu privire la pedepsele complementare și accesorii aplicate inculpatului A.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. , la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen. În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul B. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probațiune Mureș la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus condamnatului să execute și obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei municipiului Târgu-Mureș, județul Mureș sau în cadrul Primăriei comunei Corunca, județul Mureș pe o perioadă de 90 de zile.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., respectiv cu privire la consecințele săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de supraveghere.

S-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării, cu rea-credință, a măsurilor de supraveghere sau a neexecutării obligațiilor impuse, anume revocarea suspendării și dispunerea executării pedepsei principale în regim de detenție.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 19 C. proc. pen., raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă societatea C., prin reprezentant legal D.

Au fost obligați în solidar inculpații B. și A. la plata sumei în cuantum de 32000 RON reprezentând daune materiale către partea civilă societatea C., prin reprezentant legal D.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea de acordare de daune morale formulată de către societatea C., prin reprezentant legal D.

În motivarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în fapt, că inculpații B. și A., împreună și în forma coautoratului, în data de 03 noiembrie 2014, în scopul de a dobândi în mod injust pentru ei o sumă de bani, prin folosirea datelor de identificare ale SC E. SRL și SC F. SRL, trimiterea în numele acestor firme a unei oferte personalizate de preț pentru "cherestea molid" și a facturii fiscale nr. x/3 noiembrie 2014 în valoare de 7.292,52 euro, precum și prin promisiunea mincinoasă de efectuare a transportului materialului lemnos în Austria prin intermediul SC F. SRL, au indus în eroare pe reprezentantul legal al persoanei vătămate C., determinându-l să le achite anticipat contravaloarea mărfii promise, respectiv suma totală de 7.292.52 euro, în două tranșe egale, la 04 noiembrie 2014 și la 24 noiembrie 2014, în contul bancar x deschis la G. în numele SC E. SRL După încasarea banilor, inculpații nu au livrat marfa promisă, cauzând o pagubă echivalentă valorii achitate de către persoana vătămată.

În drept, instanța de fond a reținut că, în raport cu starea de fapt expusă, activitatea inculpaților constituie infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Împotriva Sentinței penale nr. 1398 din data de 23 decembrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, a declarat apel inculpatul A.

Cu privire la efectul extensiv al apelului declarat de către inculpatul A., instanța de apel a subliniat că, în principiu, orice cale de atac, inclusiv apelul, profită numai celui care a folosit-o. În mod excepțional, însă, în cazul apelului, legea procesual penală instituie un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor de drept și de fapt săvârșite în administrarea justiției, remediu care permite răsfrângerea căii de atac față de părți pentru care hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neapelare în termenul prescris de lege. În acest fel, art. 419 C. proc. pen. consacră extinderea efectelor apelului asupra a două categorii de persoane: părțile care nu au declarat apel și părțile la care apelul nu se referă. Din modalitatea în care este redactat art. 419 C. proc. pen., extinderea efectelor apelului are un caracter obligatoriu, dacă sunt îndeplinite condițiile enunțate de acest text legal, iar ceea ce poate totuși să aibă un caracter facultativ este doar efectul extinderii.

Efectul extensiv al apelului enunțat de art. 419 C. proc. pen. operează dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: (i) să existe un apel valabil declarat de către cel puțin una din părțile procesului penal, adică apelul trebuie să fie declarat în termen și să fie admisibil, deoarece un apel care nu este susceptibil de a fi judecat în fond nu poate să fie extins; (ii) părțile care au declarat apel și cele care nu au exercitat această cale ordinară de atac sau cele la care apelul nu se referă să facă parte din același consorțiu procesual; (iii) apelul declarat să fie de natură să creeze o situație mai bună părților care nu au formulat apel sau părților la care calea ordinară de atac nu se referă, adică acestor părți nu li se poate cauza o situație mai grea ca urmare a extinderii. Din această perspectivă, instanța de apel a subliniat că legiuitorul nu prevede care sunt acele situații mai favorabile care permit extinderea efectelor apelului. Este firesc să fie așa, dată fiind diversitatea acelor situații care pot să profite de la caz la caz părților care nu au uzat de calea ordinară de atac sau la care nu se referă apelul altuia din consorțiu procesual. Asemenea situații pot acoperi fie o soluție de achitare pronunțată în a doua instanță în urma uneia de condamnare ori de încetare a procesului penal dispusă în primă instanță, fie o soluție de încetare a procesului penal dispusă în apel după ce instanța de prim grad a dispus condamnarea, fie o îmblânzire în apel a tratamentului sancționator aplicat în prim grad, fie orice altă măsură ori soluție care generează o împrejurare sau o circumstanță mai avantajoasă decât cea dispusă prin hotărârea atacată.

În cauza de față, Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat că apelul inculpatului A. este unul valabil declarat, din perspectiva titularului, a termenului și a hotărârii atacate. Totodată, s-a reținut că apelantul și inculpatul B. se află în același consorțiu procesual, fiind acuzați că în coautorat au săvârșit infracțiunea de înșelăciune în dauna părții civile C.. În sfârșit, apelul lui A. a devoluat integral cauza în fața instanței de al doilea grad, cu toate chestiunile de fapt și de drept pe care le comportă spre o nouă judecată în fond, iar calea de atac promovată de acest inculpat este de natură să atragă o situație mai favorabilă în cazul coinculpatului.

În considerarea celor expuse anterior, în baza art. 419 C. proc. pen., instanța de apel a extins efectele apelului declarat de inculpatul A. și la inculpatul B.

Referitor la situația de fapt, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut că, din materialul probator al cauzei, astfel cum temeinic a fost analizat de prima instanță prin hotărârea apelată, analiză pe care instanța de apel și-a însușit-o integral, rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 03 noiembrie 2014, inculpatul A. împreună cu inculpatul B., deși nu dețineau materialul lemnos promis sau mijloace de transport, au postat pe internet anunțuri prin care ofereau spre vânzare material lemnos. În această împrejurare, inculpații au fost contactați de D., în calitate de reprezentant legal al persoanei vătămate C.. Folosind datele de identificare ale SC E. SRL și SC F. SRL, inculpații au emis în numele acestor firme o ofertă personalizată de preț pentru "cherestea molid" și factura fiscală nr. x/3 noiembrie 2014, apoi cu promisiunea mincinoasă de efectuare a transportului materialului lemnos în Austria prin intermediul SC F. SRL, firme administrate de către inculpatul B., l-au indus în eroare pe reprezentantul legal al persoanei vătămate și l-au determinat să achite anticipat contravaloarea mărfii promise, respectiv suma totală de 7.292.52 euro, în două tranșe egale, de câte 3.646,26 euro: la datele de 04 noiembrie 2014 și 24 noiembrie 2014, în contul bancar x deschis la G. în numele SC E. SRL După încasarea banilor, inculpații nu au livrat marfa promisă, nu au restituit sumele încasate și nu au mai putut să fie contactați de persoana vătămată, care a suferit o pagubă echivalentă sumei achitate.

În aceste circumstanțe, s-a reținut că activitatea inculpaților A. și B. este tipică obiectiv și subiectiv, îndeplinind elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., comisă în coautorat de către cei doi.

Asupra naturii juridice a prescripției răspunderii penale și a legii incidente, Curtea de Apel Târgu Mureș a subliniat că, în practică, aceste chestiuni au fost recent analizate în mod complet, între altele, prin Decizia penală nr. 350/A/22 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2018. În acord cu considerentele deciziei indicate, instanța de apel a reținut că, în filosofia actualului C. pen. român, similar celui din 1969 și a celui din 1936, instituția prescripției răspunderii penale este concepută ca una de drept penal substanțial în toate componentele sale, inclusiv termene, cauze de încetare sau de suspendare ori prescripție specială.

În acest fel, prescripția răspunderii penale este reglementată în ansamblul său în C. pen., neexistând o reglementare structurată a instituției în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluții de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenției prescripției. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că prescripția (inclusiv în componentele care țin de cauzele de întrerupere) este strâns legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenței unei legi substanțiale care să permită persoanei să prevadă consecințele acțiunilor sale, precum și aplicabilitatea deplină a principiului legalității incriminării și a sancțiunilor.

Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanțial fie asupra răspunderii penale (prescripția răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripția executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcției represive consecutiv comiterii unei infracțiunii, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict.

În acest sens, în decizia Curții Constituționale nr. 443/2017, s-a arătat că "printre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță și cel al prescriptibilității răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse".

Întreruperea prescripției este o instituție de drept substanțial, fiind legată de instituția răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanței sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunțat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripției este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripție.

Faptul că actele menite să întrerupă prescripția sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opțiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituției dintr-una de drept substanțial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socotește termenul de prescripție (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripție de la data actului interuptiv și incidența altei instituții de drept penal substanțial - prescripția specială a răspunderii penale).

Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanțial, atunci când a fost întocmit în mod legal. Astfel, mai întâi trebuie evaluat din perspectiva legii procesuale în aplicarea principiului activității legii (tempus regit actum) dacă actul procesual a fost sau nu legal întocmit și, dacă se reține că actul judiciar respectă exigențele legale de la data emiterii sale, se trece la etapa a doua, care vizează evaluarea efectelor substanțiale ale actului efectuat în cursul termenului de prescripție, când sunt aplicabile dispozițiile de drept penal material, inclusiv în componenta referitoare la legea penală mai favorabilă.

Așadar, prescripția răspunderii penale nu este concepută de legiuitorul român ca o instituție procedurală, așa cum este consacrată în legislația franceză sau belgiană drept o prescripție (extinctivă) a acțiunii penale (în considerarea faptului că acțiunea penală, ca orice acțiune în justiție, este împiedicată de trecerea unui interval de timp pentru a fi considerată o normă de procedură), care poate fi invocată ca o excepție de procedură, ci ca un impediment de drept substanțial la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (alături de ale impedimente de drept penale: cauzele justificative sau de neimputabilitate ori de nepedepsire), care poate fi invocat ca o apărare de fond.

Efectul principal al acestei instituții este reprezentat de înlăturarea răspunderii penale la data împlinirii termenului de prescripție, iar nu de stingere a acțiunii penale (mai întâi instanța constată intervenția prescripției răspunderii penale, iar apoi se reține impedimentul la exercitarea acțiunii penale care conduce la soluția de încetare a procesului penal); consecutiv producerii efectului substanțial la momentul împlinirii termenului de prescripție, se produce, în subsidiar, și un efect procedural constând în impedimentul la punerea în mișcare ori exercitarea acțiunii penale; însă acest efect secundar nu face ca prescripția răspunderii penale să poată fi percepută ca o instituție hibridă atât substanțială, cât și procedurală, deoarece impedimentul procedural este o consecință directă a efectului substanțial principal, neavând valențe proprii.

Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau de suspendare. Astfel, în Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a apreciat că "se poate afirma cu certitudine că prescripția răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanțial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex."

Deopotrivă, în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012) s-a opinat că în materia prescripției răspunderii penale se aplică regulile legii penale mai favorabile. În considerentele acestei decizii instanța de contencios constituțional a reținut că "prin efectele sale prescripția înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripției, este înlăturată. În unele legislații, efectul juridic al prescripției este arătat prin aceea că «înlătură acțiunea penală». Acest punct de vedere este parțial exact, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și obligația corespunzătoare. Prescripția are, așadar, caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei. Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din C. pen. din 1969 ("În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă."), legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi".

Fiind o instituție de drept penal substanțial, aplicarea mecanismului legii penale mai favorabile trebuie să țină seama de decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.

Referitor la natura și efectele soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională, deoarece respectivele dispoziții legale "31. (...) sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale".

Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că "55. (...) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancționează «soluția legislativă» pe care textul de lege criticat o conținea, astfel că, (...), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituționalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea «oricărui act de procedură în cauză», Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

Instanța de apel a apreciat că imperativul respectării efectului general obligatoriu al actelor de jurisdicție constituțională, consfințit de prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, reprezintă, fără îndoială, edificiul ordinii juridice constituționale specifice statului de drept. Aceasta este caracterizată de supremația legii fundamentale și preeminența dreptului, imprimând obligativitatea față de toate persoanele a deciziilor Curții Constituționale, în raport cu toate puterile etatice, inclusiv față de puterea judecătorească.

Instanța de contencios constituțional a statuat că "Întrucât toate considerentele unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea Constituțională constată că autoritatea de lucru judecat și caracterul obligatoriu al soluției se răsfrânge asupra tuturor considerentelor deciziei" (Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017).

În acest context, pentru a elimina orice controversă referitoare la obligativitatea erga omnes a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în special din perspectiva incidenței acesteia cu privire la situațiile juridice tranzitorii la momentul publicării, instanța de apel a analizat natura juridică a declarației de neconstituționalitate din cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, aceasta fiind aptă să influențeze geometria efectelor respectivului act de jurisdicție constituțională.

În considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, instanța de contencios constituțional a optat să abordeze acest topic - natura juridică a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 - prin raportare la "criteriile tradiționale/clasice", gravitând în sfera dihotomiei dintre deciziile simple/extreme și cele interpretative, pe care le echivalează deciziilor cu rezervă de interpretare, statuând că aceasta "55. (...) nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme (...)".

Deopotrivă, s-a avut în vedere și faptul că, prin Decizia nr. 25/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat că "problema de drept asupra căreia instanțele s-au pronunțat în mod diferit excedează competenței instanței supreme, Curtea Constituțională fiind singura care poate statua asupra efectelor deciziilor pronunțate".

În acest cadru, în primul rând, instanța de apel a apreciat că decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 nu poate fi calificată drept o decizie interpretativă de admitere stricto sensu, deoarece nu identifică o multitudine de interpretări potențiale ale normei unice reglementate în cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., urmată de eliminarea acelei interpretări contrare legii fundamentale, ca efect al declarației de neconstituționalitate. Altfel spus, este cert că respectivul act de jurisdicție constituțională nu a statuat nicio rezervă de interpretare neutralizantă, care să elimine interpretarea contrară Constituției aptă să "reconstruiască" norma într-un sens generator de efecte juridice substanțiale compatibile cu exigențele constituționale, ci, dimpotrivă, a sancționat însăși norma - "soluția legislativă" -, fiind lipsit de relevanță că a lăsat nealterat textul dispoziției normative.

În al doilea rând, considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu permit posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) aditivă, deoarece instanța de contencios constituțional nu a sancționat vreo omisiune legislativă, ci o soluție legislativă existentă la nivelul dreptului pozitiv.

În al treilea rând, considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 ca decizie (manipulativă) substitutivă, lipsind în dispozitivul acesteia soluția normativă destinată să substituie, cu sau fără alterarea textului dispoziției legale, norma declarată neconstituțională. În acest sens s-a subliniat că, deși "68. (...) în parag. 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidențiat faptul că soluția legislativă din C. pen. din 1969 îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate, (...) Curtea observă însă că indicarea soluției legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ și în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conținută de C. pen. din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deși a sancționat soluția legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen., deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripției prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezența acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competența legiuitorului, cu condiția esențială ca acestea să îndeplinească exigențele menționate de către instanța de contencios constituțional".

În al patrulea rând, considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 exclud posibilitatea calificării Deciziei nr. 297/2018 drept o decizie (manipulativă) de admitere "parțială" non-textuală (decizie de ablație) pentru simplul argument că textul art. 155 alin. (1) C. pen. conține o singură soluție normativă, iar nu o dualitate dintre care una să fie afectată de nelegitimitate constituțională. Altfel spus, în contextul unicității soluției legislative nu se poate discuta de plano despre reducerea sferei de aplicare a dispoziției legale afectate de nelegitimitate constituțională, ci chiar de anihilarea sa integrală în contextul declarării neconstituționale a soluției legislative însăși.

În al cincilea rând, din considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 nu se poate trage concluzia că Decizia nr. 297/2018 era una (manipulativă) de admitere "parțială" textuală, de vreme ce declarația de neconstituționalitate vizează soluția legislativă în ansamblul său, iar nu un fragment al dispoziției legale atacate, prin care aceasta este reglementată. Altfel spus, Curtea Constituțională nu a statuat că sintagma "oricărui act de procedură în cauză" ar fi contrară legii fundamentale, declarația de neconstituționalitate privind soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză".

Așadar, se observă că asimilarea deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 cu deciziile simple/extreme s-a efectuat din perspectiva efectelor pe care aceasta le produce, de vreme ce "Curtea a sancționat unica soluție legislativă pe care dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau", astfel încât, fără să existe o altă soluție legislativă - normă - în planul respectivului text normativ, care ar pune altminteri problema reducerii sferei sale de aplicare, acesta din urmă nu este idoneu să genereze vreun efect substanțial, deoarece "73. (...), în absența intervenției active a legiuitorului, (...), prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale".

În acest context, față de considerentele obligatorii ale deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, instanța de apel a apreciat că decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 este una simplă non-textuală care alterează activitatea substanțială a normei unice pe care textul o conține, în sensul că, din data de 25 iunie 2018 - data publicării Deciziei nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României - și până la data de 30 mai 2022 - data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) C. pen. prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, deoarece unica soluție legislativă pe care textul a reglementat-o de la intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 intră sub puterea general obligatorie a declarației de neconstituționalitate exprimate ca atare prin actul de jurisdicție constituțională.

Referitor la aplicarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, conform deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, ca dispoziție care face parte dintr-o lege penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei, Curtea de Apel Târgu Mureș a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. au natura unei legi penale substanțiale suspuse principiului aplicării legii penale mai favorabile, care se poate face în temeiul art. 5 alin. (2) C. pen. și în cazul actelor normative declarate neconstituționale.

Instanța de apel a reținut că în literatura de specialitate s-a arătat că "aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunilor în curs de judecată presupune fie un caz de retroactivitate atunci când legea mai favorabilă este legea nouă, fie un caz de ultraactivitate, în situația în care legea mai favorabilă este legea veche", în ambele ipoteze determinarea urmând a se efectua în concret printr-o operațiune de comparare a efectelor pe care aplicarea legilor penale succesive le generează în cauza penală cu privire la situația persoanei acuzate. Unul dintre criteriile prin care se determină în concret legea penală mai favorabilă până la soluționarea definitivă a cauzei este cel al condițiilor de tragere la răspundere penală. La evaluarea concretă a respectivului criteriu, doctrina relevantă statuează că "va fi mai favorabilă legea care (...) prevede un termen de prescripție mai scurt sau permite împlinirea mai rapidă a termenului de prescripție (spre exemplu, nu prevede o anumită cauză de întrerupere)".

Prin urmare, fără a fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) C. pen., un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluționarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripția răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluția normativă declarată neconstituțională, în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, interval în care a operat exclusiv prescripția generală prevăzută de art. 154 C. pen., cât timp legiuitorul nu a reglementat în fondul activ al legislației vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Referitor la incidența prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea de înșelăciune dedusă judecății, instanța de apel a reținut că, în 03 noiembrie 2014, inculpatul A. împreună cu inculpatul B., deși nu dețineau materialul lemnos promis sau mijloace de transport, au postat pe internet anunțuri prin care ofereau spre vânzare material lemnos. În această împrejurare, inculpații au fost contactați de D., în calitate de reprezentant legal al persoanei vătămate C.. Folosind datele de identificare ale SC E. SRL și SC F. SRL, inculpații au emis în numele acestor firme o ofertă personalizată de preț pentru "cherestea molid" și factura fiscală nr. x/3 noiembrie 2014, apoi cu promisiunea mincinoasă de efectuare a transportului materialului lemnos în Austria prin intermediul SC F. SRL, firme administrate de către inculpatul B., l-au indus în eroare pe reprezentantul legal al persoanei vătămate și l-au determinat să achite anticipat contravaloarea mărfii promise, respectiv suma totală de 7.292.52 euro, în două tranșe egale, de câte 3.646,26 euro: la 04 noiembrie 2014 și 24 noiembrie 2014, în contul bancar x deschis la G. în numele SC E. SRL După încasarea banilor, inculpații nu au livrat marfa promisă, nu au restituit sumele încasate și nu au mai putut să fie contactați de persoana vătămată, care a suferit o pagubă echivalentă sumei achitate. Activitatea inculpaților, comisă în coautorat, constituie infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Potrivit art. 244 alin. (2) C. pen., înșelăciunea săvârșită prin folosirea de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., răspunderea penală se prescrie în termen de 5 ani de la data săvârșirii infracțiunii, când legea prevede pentru această infracțiune pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani.

Instanța de apel a constatat că art. 155 alin. (1) C. pen., în varianta prevăzută în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, în care a fost activă doar prescripția generală prevăzută de art. 154 C. pen., cât timp legiuitorul, ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, nu a intervenit să prevadă cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, constituie legea penală mai favorabilă litigiului.

În raport cu data săvârșirii infracțiunii de către cei doi inculpați - 04 noiembrie 2014, determinată în considerarea celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 5/2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 2 mai 2019), termenul de 5 ani al prescripției generale a răspunderii penale prevăzut de art. 155 lit. d) C. pen. s-a împlinit în cazul ambilor inculpați la data de 03 noiembrie 2019, termen calculat conform art. 154 alin. (2) și art. 186 alin. (1) C. pen. Cum prescripția generală a răspunderii penale era împlinită deja la data de 23 decembrie 2021 când a fost pronunțată sentința Judecătoriei Târgu-Mureș, s-a constatat că apelul declarat de inculpatul A. profită, prin extensie, și inculpatului B.

Drept urmare, prin Decizia penală nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului declarat de inculpatul A. și la inculpatul B.

În conformitate cu art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1398/23 decembrie 2021 pronunțate de Judecătoria Târgu-Mureș în Dosarul nr. x/2020 și, în consecință, a fost desființată în parte sentința penală atacată și, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenția prescripției răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. (cu d.p.), pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu reținerea art. 41 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenția prescripției răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. (cu d.p.), pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Au fost înlăturate din hotărârea apelată dispozițiile vizând revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate inculpatului A. prin Sentința penală nr. 274/2 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Panciu.

Au fost anulate formele de executare emise de Judecătoria Târgu-Mureș în privința inculpatului B.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale Sentinței penale nr. 1398/23 decembrie 2021, privind modalitatea de soluționare a acțiunii civile exercitate de partea civilă C. și suportarea din fondurile Ministerului Justiției a onorariului avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, la data de 06 octombrie 2022.

În cuprinsul cererii de recurs în casație, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș a susținut că în mod greșit s-a constatat împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Sub acest aspect, s-a învederat că fapta pentru care s-a dispus încetarea procesului penal a fost săvârșită la data de 04 noiembrie 2014. Având în vedere că infracțiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. se pedepsește cu închisoarea de la 1 an la 5 ani, termenul de prescripție generală este de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., iar termenul de prescripție specială este, conform art. 155 alin. (4) C. pen., de 10 ani, acest din urmă termen nefiind, însă, împlinit la data pronunțării deciziei recurate.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș a menționat că, potrivit doctrinei relevante (V. Dongoroz):

"în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituția prescripției ca aparținând dreptului penal substanțial și ca atare aplică în materia prescripției regula legii penale mai favorabile. Regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție. Într-adevăr, în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum)".

La rândul său, Curtea Constituțională a reținut că așezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare și scopul normei.

De altfel, art. 155 C. pen. prevedea (în forma în vigoare începând cu 2014), "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură". Prin urmare, actul întreruptiv este esențialmente un act de procedură, astfel încât valabilitatea și efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

S-a subliniat că, în speță, au fost îndeplinite mai multe astfel de acte de procedură, făcându-se referire, în acest sens, printre altele, la ordonanțele prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, extinderea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice, precum și la rechizitoriul nr. x/2018 întocmit la 09 ianuarie 2020 și la încheierea de cameră preliminară nr. 316/CP din 03 martie 2020 pronunțată de instanța de fond. În plus, s-a arătat că termenul de prescripție a răspunderii penale a fost suspendat în perioada de 2 luni, cuprinsă între 16 martie 2020 - 14 mai 2020, în care a fost declarată starea de urgență pe teritoriul României.

S-a apreciat că întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum și nu de cel al aplicării legii penale mai favorabile, trebuie examinat în ce măsură actele de procedură întocmite în cauză au avut efect întreruptiv de prescripție, pornind și de la aspectele statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 473/2018 (în sensul că opțiunea legiuitorului de a declara imprescriptibilă executarea pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei și de aplicare imediată a dispozițiilor prescripției în această materie nu este de natură să încalce prevederile art. 15 alin. (2) din legea fundamentală). În raport cu chestiunile examinate în această decizie, s-a considerat că examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile, iar actele de procedură îndeplinite înainte de 25 iunie 2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului prescripției, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

În ceea ce privește mențiunea din cuprinsul deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022, în sensul că între 26 aprilie 2018 și 30 mai 2022 "fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale", s-a apreciat că, întrucât întreruperea cursului prescripției este o instituție de drept procesual, pretinsa inexistență a vreunui caz de întrerupere în perioada arătată nu are vreo consecință asupra actelor întreruptive de prescripție îndeplinite în perioada 2014 - 2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile. O interpretare contrară ar face ca deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2002 să retroactiveze, producând efecte și pentru trecut, ceea ce contravine flagrant dispoziției constituționale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituție. S-a subliniat că art. 5 C. pen. nu poate fi interpretat astfel încât să lipsească de eficiență dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație, astfel cum a fost formulat.

Prin încheierea din data de 07 februarie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2020, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș a fost admisă în principiu.

Examinând cererea de recurs în casație sub aspectul întrunirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplinește cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., Decizia penală nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constatat că recursul în casație a fost promovat, în termenul legal, de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, care se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, fiind, așadar, respectate dispozițiile art. 435 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reținut că cererea de recurs în casație întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele și prenumele procurorului care a exercitat calea de atac și organul judiciar din care face parte, este indicată hotărârea atacată și conține semnătura persoanei care a întocmit cererea.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. cu argumentarea că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal în privința inculpaților A. și B., având în vedere că la momentul pronunțării deciziei, 08 septembrie 2022, nu era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale raportat, pe de o parte, la data săvârșirii faptei, respectiv 04 noiembrie 2014, și la dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. și art. 155 alin. (4) C. pen. (în conformitate cu care termenul de prescripție specială este de 10 ani), iar, pe de altă parte, la împrejurarea că, în cauză, au fost efectuate mai multe acte de procedură (atât anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 267/2018, cât și ulterior) care sunt supuse principiului tempus regit actum și nu legii penale mai favorabile.

În consecință, având în vedere că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul în casație este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, față de actele și lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

În cauză, prin Sentința penală nr. 1398 din 23 decembrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureș, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2020, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Prin aceeași hotărâre, în temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Ulterior, prin Decizia penală nr. 482/A din 08 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2020, printre altele, în baza art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului declarat de inculpatul A. și la inculpatul B.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenția prescripției răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu reținerea art. 41 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) cu referire la art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (intervenția prescripției răspunderii penale), s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prin motivele de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș a susținut, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpații A. și B. în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., având în vedere că la momentul pronunțării deciziei, 08 septembrie 2022, nu era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casație, nu se analizează corectitudinea reținerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în același sens fiind și jurisprudența instanței supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casație, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 C. proc. pen." (Decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicată pe www.x.ro).

Așadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., instanța analizează dacă a fost sau nu împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale la momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel, prin raportare la legea mai favorabilă reținută prin hotărârea definitivă recurată.

În continuare, Înalta Curte reține că, prin decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluția legislativă care prevede întrerupe