ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 162 din 06 august 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2018, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) și c) C. pen. 1968, ca pedeapsa complementară, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a făcut aplicarea disp. art. 57 C. pen. 1968.

În temeiul art. 71 C. pen. 1968 penal s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 397 rap. la art. 19 C. proc. pen., a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă, Statul Român prin ANAF- DGRFP Ploiești, AJFP Argeș și, în temeiul art. 1357, art. 1381, art. 1382 C. civ., au fost obligați în solidar inculpații A. și B., la plata către aceasta, a sumei de 3.923.074 RON reprezentând obligația fiscală principală datorată la care se adaugă sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate și care urmează sa fie calculate în condițiile Codul de procedură fiscală, de la data la care obligațiile au devenit scadente pana la data executării integrale a plății.

În temeiul art. 397 alin. (2), art. 249 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005 s-a instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpaților A. și B., până la concurența sumei de 3.923.074 RON.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea hotărârii la Oficiul Național al Registrului Comerțului, la data rămânerii definitive.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, printre alții, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 253/A din 10.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 162 din 06.08.2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., la data de 18 aprilie 2022, întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzuta de legea penala".

Prin motivele formulate, recurentul inculpat A. a arătat că, în actul de sesizare a instanței și ulterior prin hotărârile de condamnare s-a reținut, în fapt, că în perioada anilor 2010 - 2011, împreună cu coinculpatul B., în calitate de asociați și administratori ai S.C. C. S.R.L., au omis să înregistreze în evidența contabilă a societății veniturile realizate din comercializarea de autoturisme second-hand achiziționate din spațiul intracomunitar (Olanda și Germania), fără a le declara la organele fiscale teritoriale, cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale către bugetul de stat respectiv TVA și impozit pe profit în valoare de peste 2.600.000 RON. Deopotrivă, a menționat că, din cuprinsul actului de sesizare al Gărzii Financiare, secția Argeș, a reieșit faptul că, în conformitate cu informațiile primite prin sistemul VIES furnizate de Compartimentul de schimb internațional de informații din cadrul D.G.F.P Argeș, prin raportul ce conține livrările intracomunitare declarate de contribuabilii din statele membre ale Uniunii Europene, în perioada 01.06.2010-31.03.2011, recurentul împreună cu coinculpatul B., în calitatea de reprezentanți ai S.C. C. S.R.L., au efectuat achiziții intracomunitare de autoturisme second-hand de la operatorii economici din Germania și Olanda, în sumă totală de 2.449.616 euro, echivalentul a 10.495.966 RON.

Dincolo de această situație de fapt, recurentul A. a susținut că, la dosarul cauzei, au fost identificate documente contabile aparținând S.C. C. S.R.L. puse la dispoziție de către lichidatorul judiciar D., din care reiese existența unor documente contabile lunare, respectiv balanțe analitice și jurnale, aferente perioadei mai 2010 - octombrie 2011, care nu sunt datate, semnate sau ștampilate, precum și situațiile financiare anuale aferente perioadei 2010, raportări semestriale aferente perioadei iunie 2011, însoțite de balanțele analitice ștampilate și semnate. Astfel, recurentul a precizat că, la dosarul cauzei, se găsesc un număr de 187 facturi fiscale emise în perioada mai 2010 - noiembrie 2011, în valoare totală de 9.329.202 RON - baza impozabilă, de S.C. C. S.R.L., la unele dintre acestea fiind adăugată marja de profit în sumă totală de 41.500 RON, reprezentând livrări naționale de autoturisme "second hand" către persoane fizice și o persoană juridică, din care 184 de facturi fiscale au fost emise până în luna august 2011, dată la care a fost efectuat controlul fiscal de către organele fiscale, iar dintre cele 187 de facturi fiscale identificate, 52 de facturi fiscale au fost emise în perioada 31.05.2010-08.09.2010 în regim normal de taxare, iar 135 de facturi fiscale au fost emise în perioada 08.09.2010-25.11.2010 cu TVA calculat asupra marjei de profit.

Recurentul a învederat că, instanța de apel a dispus efectuarea în cauză a unui raport de expertiză contabilă, iar, prin încheierea din 19 mai 2021 aceeași instanță a dispus efectuarea unui "supliment de expertiză" urmând ca la efectuarea lucrării expertul "să aibă în vedere pe lângă raportul de constatare și înscrisurile contabile aflate în volumul I, respectiv cele 228 de facturi fiscale de la partenerii intracomunitari și cele 187 de facturi fiscale către clienții cărora le-a fost livrate autoturisme second hand în perioada 01.06.2010 - 25.11.2011, clienții persoane fizice".

În aceste condiții, recurentul a solicitat să se observe, față de probatoriul administrat în cauză (actele de la dosar și rapoartele de expertiză), că, atâta timp cât organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate, veniturile realizate și sursa acestora, precum și că a putut stabili eventualele taxe pe care le datora societatea pe care o administra, determinarea TVA reprezintă doar o problemă de natură fiscală, care se reduce, în esență, la modul de calcul al acesteia. A susținut că, omisiunea plății, totale sau parțiale a unei taxe legale datorate, nu constituie infracțiunea de evaziune fiscală în situația în care operațiunile comerciale efectuate au putut fi constatate și verificate de organul fiscal.

Recurentul a mai menționat că, prin omisiunea evidențierii se înțelege neînregistrarea în documente legale cu relevanță fiscală a anumitor operațiuni sau venituri și poate consta în neîntocmirea documentelor justificative. A susținut, însă, că din documentele existente la dosar, rezultă că au fost evidențiate, în mod corect, în evidențele contabile sau alte documente legale cu relevanță fiscală, operațiunile de vânzare-cumpărare efectuate în perioada decembrie 2011- ianuarie 2012.

A reiterat, prin urmare, că, din moment ce organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate, veniturile realizate, sursa acestora și a stabilit felul obligațiunilor fiscale și cuantumul eventualelor taxe și impozitelor datorate de S.C. C. S.R.L. bugetului consolidat al statului, determinarea TVA-lui apare ca o chestiune de natură strict fiscală, care se reduce, în esență, la modul de calcul al acesteia.

Recurentul a mai precizat că, această problematică a fost dezbătută la întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și ai Parchetelor de pe lângă Curțile de Apel ce a avut loc la București, în perioada 9-10 martie 2020, iar conform minutei acestei întâlniri, s-a hotărât, în unanimitate că: "În măsura în care organul fiscal a putut constata și verifica operațiunile comerciale efectuate, veniturile realizate și sursa acestora, pentru a se stabili cuantumul și felul obligațiilor fiscale, determinarea acestora este o problemă de natură fiscală, nu penală. Ascunderea bunului sau a sursei impozabile, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, presupune ca bunul sau sursa impozabilă să nu fie cunoscute autorităților fiscale, fie prin ascunderea fizică sau juridică a acestora (ascunderea actelor reale la care se referă acestea, acte false, fictive cu privire la aceste bunuri), fie prin ascunderea lor scriptică (înregistrarea sub alte denumiri). Nerespectarea obligației persoanelor fizice de a se înregistra în registrul comerțului și a obține autorizarea funcționarii, înainte de începerea activității ca persoane fizice autorizate, respectiv întreprinzători persoane fizice, nu determină încadrarea faptei ca evaziune fiscală, câtă vreme ascunderea, ca element material al acestei infracțiuni, vizează sursa impozabilă/taxabilă".

Deopotrivă, a menționat că în legătură cu aceeași chestiune, Curtea de Apel Pitești a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în materie penală (dosar nr. x/2022).

Față de motivele invocate, recurentul a solicitat admiterea recursului în casație, invocând, în drept, dispozițiile art. 433 și urm. C. proc. pen.

La data de 28.04.2022, intimata parte civilă ANAF – DGRFP Ploiești – AJFP Argeș, a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului în casație, ca nefondat.

În susținerea acestei solicitări s-a arătat, în esență, că inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă penală, deoarece societatea pe care o administra nu a declarat la organele fiscale achiziții intracomunitare, iar autoturismele achiziționate din spațiul intracomunitar au fost vândute de societatea pe care o administra pe teritoriul național, fără ca aceste operațiuni să fie înregistrate în evidențele contabile la momentul efectuării lor, precum și fără a fi declarate la organele fiscale.

Prin încheierea din 07 septembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte – secția penală, a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, constatându-se, în esență, că recursul în casație formulat de recurentul inculpat este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. invocat de acesta, în ceea ce privește soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, în sensul susținut al inexistenței unei corespondențe între starea de fapt și modelul abstract impus de norma de incriminare.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2022, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, recurentul inculpat A. a precizat că renunță la calea de atac a recursului în casație.

Examinând cererea de retragere a recursului în casație formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte urmează a lua act de aceasta, pentru următoarele considerente:

Retragerea unei căi de atac, în cauză a recursului în casație formulat împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, este un act de dispoziție, care odată exercitat, conduce la pierderea unui drept.

Conform prevederilor art. 436 alin. (3) C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, părțile și procurorul își pot retrage recursul în casație declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs.

În speță, recurentul inculpat A. și-a retras personal, direct în fața instanței de recurs în casație, recursul în casație formulat în cauză.

Înalta Curte văzând, pe de o parte, declarația recurentului inculpat făcută personal în fața instanței, în sensul retragerii căii extraordinare de atac, iar pe de altă parte, că exercitarea oricărei căi de atac este guvernată de principiul disponibilității, astfel încât cel care a exercitat-o poate să și-o retragă până la închiderea dezbaterilor, va lua act de retragerea recursului în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 253/A din 10 martie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2022.