ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 796/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului și luând act că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secția Civilă la 22.06.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014 și a actelor adiționale nr. x/25.11.2014 și nr. y/03.02.2015, încheiate între pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de vânzător și B., în calitate de cumpărător, în ceea ce privește combina x, seria x, pentru prețul de 162.000 euro și, în consecință, să repună părțile în situația anterioară.

Prin sentința nr. 2939/30.10.2018, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 27.11.2018.

Prin sentința civilă nr. 550/27.03.2019, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, S.C. A. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 517/23.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că instanța a îmbrățișat cu o prea mare ușurință teza potrivit căreia în speță operează prezumția de lucru judecat, raportat la hotărârea pronunțată în contestația la executare și a aplicat greșit dispozițiile art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

A arătat autoarea căii de atac că nici instanța de apel nu s-a oprit asupra specificității celor două acțiuni și a subliniat că prin prezentul demers judiciar nu tinde doar să se constate că art. 2.393 C. civ. nu este incident, ci solicită anularea actului juridic care determină aplicabilitatea acestui text de lege, reținută în cadrul dosarului având ca obiect contestația la executare.

În acest context, recurenta a arătat că la 15.04.2015 a încheiat contractul de credit nr. WSL8, prin care i-a pus la dispoziție S.C. D. S.R.L. o linie de finanțare de 1.000.000 euro, care urma sa fie utilizată exclusiv în scopul achiziționării unor echipamente agricole de la producător, iar pentru garantarea obligațiilor din contractul de credit s-a încheiat contractul de ipotecă mobiliară nr. x/27.04.2015, prin care S.C. D. S.R.L. s-a obligat să constituie o ipotecă mobiliară de rang I asupra tuturor bunurilor cumpărate cu sumele obținute din finanțarea acordată prin contractul de credit.

A mai susținut că S.C. D. S.R.L. a solicitat finanțarea pentru mai multe bunuri, printre care și combina x, seria x, pentru care a prezentat factura nr. x din 29.05.2015 și a primit finanțarea la 04.06.2015, dată la care a plătit prețul către producătorul E..

În acest context, recurenta a arătat că la data acordării finanțării a procedat la verificarea bazei de date a Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare și a solicitat administratorului societății să confirme că bunul achiziționat nu este grevat de sarcini și nu face obiectul altei tranzacții și că numai ca urmare a obținerii acestor asigurări, a acordat finanțarea.

A mai arătat autoarea căii de atac că, în condițiile în care S.C. D. S.R.L. nu și-a respectat obligațiile asumate prin contractul de credit și nu a restituit sumele de bani împrumutate, a procedat la declararea scadenței anticipate a creditului, prin notificarea nr. x/17.09.2015, comunicată prin executor judecătoresc la 22.09.2015. Constatând însă că asupra S.C. D. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței, dar și ca bunul asupra căruia se instituise garanția fusese înstrăinat către B., a optat să recupereze acest bun pe calea oferită de art. 2.429 și urm. C. civ., adresându-se unui executor judecătoresc, care la 22.03.2016 a procedat la preluarea combinei în baza art. 2.441 C. civ., întocmind un proces-verbal care a constatat acest fapt.

De asemenea, a precizat că B. a formulat contestație la executare, care a format obiect al dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Constanta, în cadrul căreia a invocat art. 2.393 C. civ., potrivit căruia "(1) Cel care achiziționează un bun în cursul obișnuit al activității unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de același fel dobândește bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaște existența acesteia. (2) În acest caz, ipoteca se strămută asupra prețului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat".

Astfel, recurenta a arătat că B. a invocat dobândirea dreptului de proprietate asupra combinei în octombrie 2014, sens în care a prezentat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, încheiat cu C. S.R.L. în calitate de vânzătoare, precum și o declarație de plată externă din 24.10.2014, pentru suma de 198.850 euro, în beneficiul vânzătoarei, în care s-a precizat că a fost achitat prețul contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, a cărui anulare o solicită în cadrul acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, recurenta a arătat că la descrierea bunului este indicat un alt tip de combină decât combina x, seria x, care a fost produsă și asupra căreia s-a constituit garanția abia în anul următor (04.06.2015), dar și că prin actele adiționale încheiate ulterior părțile au schimbat chiar și modelul combinei.

În atare condiții, autoarea căii de atac a susținut că devin incidente dispozițiile art. 1.658 C. civ., cu privire la vânzarea unui bun viitor, potrivit cărora cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Astfel, a susținut că B. nu putea dobândi proprietatea asupra combinei la 03.10.2014, ci la momentul producerii ei, în anul 2015.

Totodată, având în vedere că vânzătoare a fost C. S.R.L., care urma să dobândească bunul de la producător, recurenta a apreciat că devin aplicabile și dispozițiile art. 1.683 C. civ., care reglementează vânzarea bunului altuia și care la alin. (3) prevăd că "Dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar".

Cum nici în actele adiționale subsecvente nu se face trimitere la seria de sașiu a bunului afectat garanției, aceasta apărând doar în procesul-verbal de predare-primire din 24.06.2015, care nu poate să facă dovada dobândirii dreptului de proprietate, recurenta a conchis că bunul achiziționat cu sumele obținute din credit a ajuns în posesia B. abia la 24.06.2015.

Potrivit autoarei căii de atac, instanța de executare a făcut aplicarea art. 2.393 alin. (1) C. civ., limitându-se la a reține că a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, care privește un bun comercializat de un dealer, astfel că ipoteca s-a strămutat asupra prețului, fără a analiza valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, pentru simplul motiv că nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

În acest context, recurenta a arătat că ar putea fi reținută calitatea de dealer, de persoană care desfășoară activități de comercializare a unor bunuri de același fel în mod constant, numai în ceea ce o privește pe S.C. D. S.R.L, nu și pe C. S.R.L., cu sediul în Italia. Astfel, respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în Constanța, fiind evident că B. nu avea cum să aibă reprezentarea că tratează cu o entitate juridică care comercializează în mod constant bunuri de același fel, pentru a fi aplicabil art. 2.393 C. civ.

Autoarea căii de atac a susținut că, în condițiile în care instanțele de fond nu i-au analizat cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, reținând că instanța de executare s-a pronunțat în sensul aplicării art. 2.393 C. civ., acestea i-au îngrădit accesul la justiție, privând-o de dreptul de a se adresa instanței cu o acțiune distinctă, întemeiată pe dispozițiile art. 167 din Legea nr. 71/2011.

În acest sens, a arătat că, într-adevăr, legiuitorul a instituit prin art. 2.393 C. civ. o limitare a dreptului de ipotecă, în favoarea terțului dobânditor, tocmai pentru siguranța circuitului civil, însă a lăsat la dispoziția creditorului ipotecar o acțiune specifică, prin care poate să anuleze actul care i-ar paraliza contractul de ipotecă, în ipoteza în care valoarea corelativă, adică "produsul rezultat", nu ajunge în patrimoniul constituitorului pentru a înlocui garanția.

De asemenea, a arătat că potrivit art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "actele de dispoziție cu privire la bunul ipotecat, încheiate în condițiile art. 2.393 din C. civ., sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu același rang ca și ipoteca inițială. Cu toate acestea, creditorul ipotecar nu poate obține anularea acestor acte în cazul în care le-a aprobat expres sau tacit".

În opinia recurentei, această acțiune este remediul față de dispoziția legală care a îngrădit opozabilitatea contractului de ipotecă, pentru ipoteza în care premisele avute în vedere de legiuitor, în care ipoteca se strămută asupra prețului achitat, nu se realizează.

A subliniat autoarea căii de atac că se află în această ipoteză, de vreme ce prețul bunului asupra căruia s-a constituit garanția a fost plătit către o altă persoană decât debitorul său și în considerarea altui bun, astfel că nu poate, în calitate de creditor ipotecar, să urmărească produsele bunului ipotecat cu același rang ca și ipoteca inițială. Acestea au fost considerentele pentru care a formulat acțiunea, însă instanțele de fond au refuzat să analizeze cauzele specifice de nulitate, pentru motivul că o instanță de executare a reținut incidența art. 2.393 C. civ.

Potrivit recurentei, în mod eronat a fost reținută puterea de lucru judecat, în condițiile în care instanța de executare nu a analizat situația de fapt și de drept din perspectiva temeiului acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, prin care se solicită desființarea contractului de vânzare-cumpărare pe care s-a bazat hotărârea pronunțată în contestația la executare.

A arătat recurenta că prin prezentul demers judiciar nu contestă doar aplicabilitatea dispozițiilor art. 2.393 C. civ., cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci solicită anularea actului juridic care determină aplicabilitatea acestui articol de lege.

Astfel, prin contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, B. a urmărit să desființeze un act de executare, respectiv procesul-verbal de preluare a bunului afectat garanției, întocmit de executorul judecătoresc și, în acest sens, a înțeles să invoce faptul că a dobândit acest bun liber de orice sarcini, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014. Așadar, prin hotărârea pronunțată în dosarul indicat s-a anulat un act de executare, având în vedere simpla existență a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014, încheiat între B. și C. S.R.L., relevant fiind, legat de acest aspect, că instanța de executare nu a fost învestită cu o cerere propriu-zisă privind constatarea nulității respectivului contract de vânzare-cumpărare.

În schimb, în prezentul dosar, recurenta a arătat că urmărește desființarea acestui contract, fiind evident că nu urmărește doar să reitereze, în cadrul altui dosar, aplicabilitatea art. 2.393 C. civ., astfel că puterea de lucru judecat nu își produce efectele.

A subliniat recurenta că prin art. 167 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. s-a instituit o cauză de nulitate specifică, pentru situația în care produsul bunului ipotecat, adică prețul, nu poate fi urmărit cu același rang, numai că acest aspect nu a fost analizat de către instanța de executare, întrucât nu a fost învestită în acest sens.

În schimb, în prezentul dosar, instanța este chemată să analizeze însuși raportul juridic care a generat perfectarea contractului de vânzare, în raport cu toate părțile implicate, iar nu doar să constate că respectivul contract de vânzare își produce efecte și astfel paralizează contractul de ipotecă.

De aceea, a arătat recurenta, constatările instanței de executare nu pot fi extrapolate, astfel că nu operează puterea de lucru judecat reținută de instanțele de fond.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a subliniat că această excepție nu a fost invocată de partea direct interesată, B., ci de către S.C. D. S.R.L.

În continuare, recurenta a susținut că în mod nelegal a reținut instanța de prim control judiciar că nu sunt incidente dispozițiile art. 167 din Legea nr. 71/2011, cu motivarea că prețul respectiv a fost prevăzut, iar faptul că debitoarea nu l-a încasat nu este de natură a determina nulitatea unor acte de dispoziție ulterioare, ci a actului de dispoziție inițial, încheiat de debitoarea ipotecară S.C. D. S.R.L. cu C. S.R.L., efectele acestui text de lege neputând să se răsfrângă și asupra actelor subsecvente de transmitere a proprietății bunului ipotecat.

Or, a arătat recurenta, legiuitorul se referă în mod generic la "actele de dispoziție cu privire la bunul ipotecat", fără a face distincție și, având în vedere că în calitate de creditor ipotecar poate prelua bunul din mâinile oricui s-ar afla, are interes în anularea contractului care i se opune și care tinde să înfrângă ipoteca.

În opinia recurentei, pentru admiterea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar este necesar și suficient să se probeze că în patrimoniul S.C. D. S.R.L. nu se regăsește prețul combinei, astfel că produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu același rang ca și ipoteca inițială.

În acest context, a susținut că părțile implicate au complicat în mod deliberat lucrurile, din diverse rațiuni, fiind inclus și intermediarul extern, C. S.R.L., al cărui rol consta în eludarea obligației de plată a T.V.A. de către cumpărătorul final, B..

Relevant este, în opinia recurentei, că nici în relația dintre S.C. D. S.R.L. și C. S.R.L. nu este cert că a operat transferul dreptului de proprietate asupra combinei, în condițiile în care, conform contractului încheiat între aceste părți, dreptul de proprietate era transmis la plata integrală a prețului. Or, S.C. D. S.R.L. a afirmat doar ca a emis la 18.06.2015 o factură, nu și că aceasta a fost achitată.

Dincolo de aceste aspecte, autoarea căii de atac a susținut că, în realitate, nu a avut loc o strămutare a ipotecii asupra prețului, întrucât după achiziționarea efectivă a bunului de către S.C. D. S.R.L. și implicit a constituirii ipotecii, în conturile acesteia nu a intrat nicio sumă de bani, cu titlu de preț al acestuia, asupra căreia să poată fi transferată garanția.

Mai mult decât atât, recurenta a arătat că nu s-a făcut nici aplicarea art. 172 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia "în cazul înstrăinării bunului ipotecat, în condițiile art. 2.393 din C. civ., în lipsă de dispoziție contrară în contractul de ipotecă, debitorul ipotecar va depune prețul într-un cont bancar distinct și îl va informa pe creditorul ipotecar cu privire la acesta. Creditorul ipotecar are dreptul să solicite informații de la banca deponentă cu privire la operațiunile realizate de debitorul ipotecar asupra sumelor depuse în acest cont".

A subliniat că S.C. D. S.R.L. nu a anunțat-o că a primit suma de 162.000 euro de la B., cu titlu de preț aferent combinei, pentru simplul motiv că nu a avut loc vreo plată a prețului subsecvent constituirii ipotecii. Astfel, B. a invocat în apărare plata integrală a prețului în anul 2014 către o terță persoană, C. S.R.L., în contul unei combine de un alt model, pentru ca ulterior, în cursul anului 2015, bunul care a fost achiziționat de S.C. D. S.R.L. cu sumele obținute din creditarea acordată de S.C. A. S.A., să fie alocat către B.; astfel s-a ajuns în situația în care în contul plății efectuate pentru un bun generic și viitor a fost predat bunul grevat de ipotecă.

Așa fiind, potrivit recurentei, B. îi opune faptul că a dobândit bunul liber de sarcini, astfel că ipoteca este ineficace, urmând să își satisfacă creanța din prețul pe care l-a achitat în contul C. S.R.L., cu care S.C. A. S.A. nu are niciun raport contractual.

Prin urmare, recurenta a subliniat nu numai că produsele bunului ipotecat nu ar putea fi urmărite de către creditorul ipotecar cu același rang ca și ipoteca inițială, ci, în cazul de față, nu ar putea fi urmărite deloc, pentru simplul motiv ca nu există în patrimoniul S.C. D. S.R.L.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; nicio parte nu și-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 06.10.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Analizând recursul prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de executare a tranșat numai chestiunea opozabilității actului de înstrăinare subsecvent față de dreptul de ipotecă, nefiind învestită cu examinarea cazului de nulitate a acestui act din perspectiva art. 167 din Legea nr. 71/2011 cu privire la care a subliniat că este incident, deoarece ipoteca nu s-a strămutat asupra prețului aferent primului act de înstrăinare din moment ce nu a fost achitat de către debitorul ipotecar.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru a facilita deplina înțelegere a prezentei decizii, se impune evocarea succintă a raporturilor contractuale dintre părți, astfel cum au fost reținute de instanțele devolutive, în raport cu care va fi verificată corecta aplicare a legii.

Astfel, S.C. A. S.A. a acordat intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L. o finanțare de 1.000.000 euro, în baza contractului de credit nr. x/15.04.2015, obligația de restituire a acestei sume fiind garantată prin încheierea între aceleași părți a contractului de ipotecă mobiliară nr. x/27.04.2015, având ca obiect combina x, seria x. Instanțele de fond au mai reținut că intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a înstrăinat bunul ipotecat către intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L., care l-a înstrăinat mai apoi către intimatul-pârât B., în baza contractului de vânzare nr. x/03.10.2014, modificat prin două acte adiționale ulterioare. De asemenea, în etapele devolutive ale procesului s-a mai reținut că S.C. A. S.A. a optat să recupereze bunul pe calea oferită de art. 2.429 și urm. C. civ., adresându-se unui executor judecătoresc, care la 22.03.2016 a procedat la preluarea combinei în baza art. 2.441 C. civ., întocmind un proces-verbal care a constatat acest fapt, iar B. a formulat contestație la executare, care a format obiect al dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Constanta, în cadrul căreia a invocat incidența art. 2.393 C. civ.

Referitor la aspectele tranșate de instanța de executare, Înalta Curte reține că prin decizia civilă nr. 519/17.03.2017, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a admis apelul și a desființat procesul-verbal contestat, reținând, în considerentele deciziei, incidența art. 2.393 C. civ.; ca atare, dezlegările date prin decizia civilă nr. 519/17.03.2017 a Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă au vizat exclusiv inopozabilitatea dreptului de ipotecă din perspectiva art. 2.393 C. civ. față de actul de înstrăinare încheiat cu intimatul-pârât B.; se cuvine subliniat că, față de limitele învestirii instanței de executare, cazul de nulitate instituit de art. 167 din Legea nr. 71/2011 nu a mai fost analizat.

Ca atare, considerentele prin care instanța de apel a reținut incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2016 nu sunt suficiente pentru fundamentarea deciziei recurate, care va fi însă menținută pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Potrivit art. 2.393 alin. (1) C. civ., "Cel care achiziționează un bun în cursul obișnuit al activității unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de același fel dobândește bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaște existența acesteia", iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "în acest caz, ipoteca se strămută asupra prețului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat".

Acest text legal instituie o limită a caracterului extensiv al ipotecii mobiliare în privința bunului achiziționat de un terț în cursul obișnuit al activității unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de același fel.

Prin efectul legii, ipoteca asupra bunului achiziționat în aceste condiții se strămută asupra prețului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.

Conform art. 167 din Legea nr. 71/2011, "actele de dispoziție cu privire la bunul ipotecat, încheiate în condițiile art. 2.393 din C. civ., sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu același rang ca și ipoteca inițială. Cu toate acestea, creditorul ipotecar nu poate obține anularea acestor acte în cazul în care le-a aprobat expres sau tacit".

Acest text de lege, edictat în aplicarea art. 2.393 C. civ., instituie în favoarea creditorului ipotecar dreptul de a solicita anularea actelor de dispoziție cu privire la bunul ipotecat atunci când produsele sale nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar.

Anularea actelor de dispoziție asupra bunul ipotecat trebuie însă să vizeze toate actele de înstrăinare cu privire la bunul respectiv, deoarece numai în acest fel creditorul ipotecar poate obține valorificarea garanției sale inițiale asupra bunului.

Cu alte cuvinte, finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea art. 167 din Legea nr. 71/2011 constă în renașterea ipotecii asupra bunului în vederea valorificării sale atunci când creditorul ipotecar nu mai poate urmări produsele acestui bun.

Or, în ipoteza înstrăinărilor succesive a bunului ipotecat, în condițiile art. 2.393 C. civ., renașterea ipotecii asupra bunului este posibilă numai în cazul anulării tuturor actelor de înstrăinare.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că bunul ce a format obiectul contractului de ipotecă a fost înstrăinat de debitorul ipotecar S.C. D. S.R.L. către S.C. C. S.R.L., iar ulterior, a fost înstrăinat de această din urmă societate către B., în baza contractului de vânzare nr. x/03.10.2014, modificat prin actele adiționale nr. x/25.11.2014 și nr. y/03.02.2015.

Recurenta-reclamantă a solicitat prin acțiunea dedusă judecații anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.10.2014 și a actelor adiționale aferente, deci numai a actului de înstrăinare subsecvent, în temeiul art. 167 din Legea nr. 71/2011, nu însă și a primului act de înstrăinare a bunului ipotecat, deși avea interes să-l atace și pe acesta, în temeiul aceluiași text de lege, față de pretinsa imposibilitate de urmărire a prețului aferent primei vânzări asupra căruia s-a strămutat ipoteca.

De altfel, efectul strămutării ipotecii asupra prețului s-a produs în baza primului act de înstrăinare încheiat în condițiile art. 2.393 C. civ., astfel încât renașterea ipotecii asupra bunului nu se putea produce în absența anulării acestui act.

În acest context, neatacarea primului act de înstrăinare a bunului ipotecat atrage imposibilitatea anulării actului de înstrăinare subsecvent în baza art. 167 din Legea nr. 71/2011 și, în mod implicit, consolidarea dreptului dobânditorului subsecvent asupra bunului ipotecat.

Cu alte cuvinte, validitatea necontestată a primului act de înstrăinare împiedică desființarea actului de înstrăinare subsecvent a bunului ipotecat.

Ca atare, finalitatea urmărită de legiuitor prin edictarea art. 167 din Legea nr. 71/2011, constând în renașterea ipotecii asupra bunului în vederea valorificării sale, nu mai poate fi atinsă din moment ce recurenta-reclamantă nu a solicitat anularea tuturor actelor de înstrăinare a bunului ipotecat.

Prin urmare, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 517/23.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2022.