ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2455/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. CADRUL PROCESUAL

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secția a II-a civilă, la data de 02.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta DIRECȚIA DE ADMINISTRARE A FONDULUI LOCATIV SECTOR 6 BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 1.734.264 RON, cu titlu de despăgubiri conform Contractului de închiriere nr. x/14.08.2014, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamant, ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispozițiile: art. 1518, 1531, 1538 și 1817 C. civ.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 153/2021, pronunțată la data de 03 noiembrie 2021, în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis actiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Local al Sectorului 6 - prin Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6, având ca obiect pretenții și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.734.264 RON, reprezentând despăgubiri; a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în sumă de 20.948 RON, și onorariu de avocat în sumă de 5.800,77 RON.

I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea atacată

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, pârâta Administrația Comercială Sector 6 București.

Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 137/2022 din 09 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, a respins apelul declarat de pârâta Administrația Comercială Sector 6 București împotriva sentinței civile nr. 153 din 3 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Dolj– secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul- reclamant A., ca nefondat, și a obligat apelanta către intimat la plata sumei de 12.365,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 București, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, spre competentă soluționare.

În drept a întemeiat recursul pe prevederile pct. 3, 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Hotărârea a fost dată de o instanță necompetentă material să judece prezenta cauză.

Instanța de apel a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj făcând aplicarea greșită a normelor legale ale art. 113 alin. (4) și art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere faptul că în prezenta cauză este vorba de un contract de închiriere a unui spațiu ce se află în București, recurenta opinează că Tribunalul București este competent să judece prezenta cauză.

Față de prevederile art. 10.2 din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014, încheiat de instituția sa cu B. S.R.L., societate ce avea sediul în București, precum și a faptului că între instituția recurentă și intimatul-reclamant din prezenta cauză nu a fost încheiat niciun act adițional la contractul de închiriere, reiese în mod clar voința părților din contractul de închiriere cu privire la instanța competentă, respectiv, Tribunalul București.

În contractul de închiriere nr. x/14.08.2014 părțile semnatare au stabilit că litigiile apărute între părți vor fi judecate la instanța de domiciliu a proprietarului, care avea sediul în București, și întrucât instituția recurentă are sediul în București, reiese în mod evident voința părților cu privire la instanța competentă, aceasta fiind Judecătoria sector 6 sau Tribunalul București.

Or, având în vedere prevederile art. 1166 și art. 1270 C. civ., contractul are putere de lege între părți, iar la interpretarea clauzelor se va avea în vedere dorința părților semnatare ale contractului de închiriere, respectiv, că instanța competentă să judece prezenta cauză este Tribunalul București.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale, casarea deciziei recurate și, pe fond, în rejudecare, admiterea apelului și desființarea sentinței apelate, ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material, și să se dispună declinarea competenței către Tribunalul București.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept, în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

Greșit a reținut instanța de apel că în dosarul nr. x/2022 nu s-a dispus începerea urmării penale, acesta fiind motivul pentru care a respins cererea de suspendare a dosarului, în mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea normelor de drept penal, concluzionând că Ordonanța din data de 09.02.2022 nu este un act de începere a urmăririi penale.

Or, având în vedere dispozițiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen.. și alin. (2), ținând cont de prevederile art. 286 alin. (1) C. proc. pen.. și ale art. 285 alin. (1) din același Cod, și având în vedere faptul că în dosarul de urmărire penală nr. 28/P/2022 a fost dată Ordonanța din data de 09.02.2022, rezultă, fără putință de tăgadă, că în acest dosar a fost începută urmărirea penală cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu prev. și ped. de art. 297 alin. (1) C. pen., rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000.

A mai precizat că procurorul de caz nu poate strânge probe, înfăptui audieri, fără a dispune întâi începerea urmăririi penale in rem, urmând ca după strângerea dovezilor să dispună urmărirea penală in personam; astfel că, procurorul de caz nu poate da o ordonanță fără să fie începută urmărirea penală.

Recurenta-pârâtă a susținut, astfel, că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu a fost începută urmărirea penală și a respins în mod greșit cererea de suspendare a judecării apelului până la soluționarea dosarului penal nr. x/2022

Având în vedere prevederile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., precum și începerea urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2022, dosar ce vizează Anexa 7 la contractul de închiriere nr. x/14.08.2014, recurenta consideră că instanța de apel ar fi trebuit să dispună suspendarea prezentei cauze până la soluționarea dosarului penal, arătând, totodată, faptul că cele două dosare au o strânsă legătură hotărâtoare asupra hotărârii ce se pronunță în acest dosar.

Prin următoarea critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul-reclamant a preluat în mod automat drepturile și obligațiile locatorului din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014. Având în vedere că prin contractul de vânzare- cumpărare acesta s-a obligat să încheie act adițional, prin refuzul de a încheia act adițional cu recurenta-pârâtă de preluare a contractului de închiriere, intimatul-reclamant nu este parte în contractul de închiriere, respectiv, nu poate formula pretenții împotriva recurentei, iar instanța de apel în mod greșit a reținut că obligațiile stabilite prin clauzele contractului de vânzare-cumpărare nu trebuiau îndeplinite de intimatul-reclamant.

Opinează că, atâta timp cât părțile au consimțit și semnat contractul de vânzare-cumpărare în cunoștință de cauză și fără viciu de consimțământ, văzând și prevederile clauzei cu privire la încheierea actului adițional la contractul de închiriere, ar fi trebuit ca instanța de apel să țină cont de voința părților.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a făcut aplicarea art. 348 C. proc. civ. și art. 349 C. proc. civ. și a constatat că instituția recurentă, de fapt, ar fi făcut o mărturisire prin întâmpinarea la acțiune.

Or, se arată, prin această întâmpinare nu se face altceva decât o înșiruire a succesiunii evenimentelor, nicidecum o mărturisire, cum greșit a reținut instanța de apel, care a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 348 și 349 C. proc. civ.., acestea făcând referire la interogatoriu și mărturisirea în cadrul probei cu interogatoriu, și nu în cadrul probei cu interogatoriu, cum greșit a reținut.

Astfel că, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept.

Mai arată că părțile semnatare ale contractului de închiriere nr. x/14.08.2014 au stabilit la art. 4 pct. 4.2 că prelungirea contractului se va face prin încheierea unui act adițional.

Or, între locator (B. S.R.L.) și locatar nu a fost încheiat un act adițional de prelungire, în atare situație, contractul urmând a înceta la data de 11.08.2019, nu cum greșit a reținut instanța de fond. Anexa 7 la contractul de închiriere nu este un act adițional la contractul de închiriere, iar clauzele expuse în această anexă nu pot modifica contractul inițial.

Mai mult decât atât, Anexa 7 nu a fost înregistrată nici la locator, și nici la locatar, iar semnăturile pe care le poartă nu corespund cu cele din contract, astfel punându-se întrebarea firească dacă această Anexă 7 a fost semnată de directorul general al recurentei. Arată că orice act semnat de instituția- recurentă trebuie înregistrat la Registratura instituției, astfel că, în lipsa înregistrării, acest act nu a fost depus la instituția sa.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că prin clauzele contractului de închiriere, părțile au stabilit modalitatea de modificare a contractului de închiriere, respectiv, prin întocmirea de acte adiționale, nu de anexe la contract.

Față de lipsa unui act adițional de prelungire a contractului și de prevederile legale în vigoare, teoria generală a contractelor, precum și de prevederile contractului de închiriere, prelungirea contractului de închiriere până la data de 03.01.2026 este greșită. Părțile au stabilit prin contract că perioada pentru care se încheie este de 5 ani, respectiv, din data de 12.08.2014 până în data de 11.08.2019, instanța de apel în mod greșit reținând că închirierea a fost făcută până la data de 03.01.2026.

Mai solicită a se observa că acest contract nu a fost prelungit, el expirând prin ajungere la termen la data de 11.08.2019, astfel că, pretențiile intimatului-reclamant sunt nefondate.

În fine, învederează instanței de recurs că în mod greșit instanța de apel a menținut sentința de fond, prin care a fost obligată la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.734.264 RON, având în vedere că termenul închirierii a încetat la data de 11.08.2019, solicitând, totodată, a se observa că a achitat chiria până la data la care a evacuat spațiul, iar de la data evacuării nu mai trebuia obligată la plata vreunei sume către intimatul-reclamant, nu cum greșit a reținut instanța de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 23.05.2022, sub nr. x/2020.

II.1. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care, pe cale de excepție, a invocat nulitatea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.., recurenta reluând apărările de fond din etapa judecății în fond și din etapa apelului, sancțiunea nemotivării recursului fiind nulitatea acestuia.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta- pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 02 decembrie 2020, deci, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 22.08.2022, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 17 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a temeiului de drept indicat, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris pct. 3 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva instanței competente material să judece prezenta cauză, susținând că instanța de apel a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dolj, cu aplicarea greșită a normelor legale. Și, astfel, având în vedere prevederile art. 10.2. din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014 și ale art. 1166 și art. 1270 C. civ., în opinia recurentei-pârâte, instanța competentă să judece prezenta cauză este Tribunalul București.

Motivul de recurs invocat este nefondat.

Cum corect a reținut și instanța de apel, potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Textul de lege anterior evocat reglementează competența teritorială de drept comun în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, fiind aplicabil ori de câte ori prin lege nu se prevede altfel.

Caracterul de regulă generală în materia competenței teritoriale este dat atât de titlul normei, cât și de sintagma "dacă legea nu prevede altfel", sintagmă care reflectă raportul dintre norma de drept comun și o eventuală normă specială derogatorie.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 111 din C. proc. civ.., cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

Este reglementată de această normă o competență teritorială alternativă, iar partea reclamantă în speță– intimatul-reclamant Cernăianu Dorel Marian– își are domiciliul în raza de competență a Tribunalului Dolj.

În acest sens, față de calitatea de persoană juridică de drept public a pârâtei-recurente, în mod legal s-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 111, coroborat cu art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora, competența teritorială de soluționare a unei acțiuni de natura celei de față este una alternativă, la alegerea reclamantului, urmând a fi stabilită fie la domiciliul acestuia, fie la sediul pârâtei- persoană juridică de drept public.

Acțiunea civilă prin care se solicită acordarea unor despăgubiri în temeiul contractului de locațiune are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul își valorifică un drept de creanță, respectiv, de a obține acordarea sumelor de bani datorate de pârâtă cu titlu de contravaloare chirii, în temeiul raportului juridic încheiat.

În considerarea caracterului acțiunii, cea a unui raport de locațiune, legiuitorul a reglementat competența teritorială alternativă, care se circumscrie domeniului de aplicare a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., unde se menționează că " (1) În afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: 4. instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a imobilului".

În acest caz, față de dispozițiile art. 116 C. proc. civ., alegerea aparține reclamantului, dreptul de a decide care dintre instanțele deopotrivă competente să fie sesizate revenindu-i exclusiv.

În speță, uzând de dreptul de a alege instanța competentă a soluționa cauza, reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Dolj, în a cărui circumscripție se află domiciliul său, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., în mod corect statuându-se că acestei instanțe îi revine competența să soluționeze cauza.

Susținerea recurentei-pârâte cu trimitere la prevederea art. 10.2. din Contractul de închiriere în speță, care, în opinia sa, ar valida competența Tribunalului București, luând în considerare că acest contract a fost încheiat cu Societatea "B." S.R.L., care își avea sediul în București, nu poate fi primită, recurenta-pârâtă înseși încercând o interpretare proprie a clauzelor contractului.

Într-adevăr, prin clauza de la art. 10.2. din contract, cu denumire marginală "Litigii", părțile au stipulat că "orice probleme apărute între părți cu privire la derularea prezentului contract vor fi rezolvate pe cale amiabilă. În cazul în care acest lucru nu este posibil, litigiile vor fi înaintate spre rezolvare instanței judecătorești de la sediul Proprietarului".

Această prevedere a fost reluată și prin clauza stipulată la art. 10.5. din contract, cu denumire marginală "Instanțele judecătorești competente - sunt cele de la sediul Proprietarului".

Deci, în toată economia contractului, părțile au ales ca instanță competentă pentru soluționarea litigiilor, instanța de la sediul (domiciliul) Proprietarului, cum, de altfel, însăși și recurenta- pârâtă recunoaște.

Ceea ce omite, însă, recurenta este prevederea inserată la art. 10.3. din Contract, "Transferul drepturilor"- Proprietarul își poate transfera drepturile unui terț, cu condiția ca prezentul contract să fie respectat pe deplin și drepturile Chiriașului să nu fie afectate, în condițiile art. 7.1.1. lit. h)".

Or, tocmai în respectarea acestei clauze, intimatul-reclamant A., noul Proprietar (terț căruia Proprietarul cu care a fost încheiat contractul și-a transferat drepturile), a ales să sesizeze instanța de la domiciliul său, aceasta fiind instanța stipulată de părți, în mod expres, prin contract.

Împrejurarea că, ulterior, Proprietarul s-a schimbat, nu este de natură a atrage menținerea competenței instanței de la sediul Proprietarului inițial, cum în mod cu totul eronat pretinde recurenta-pârâtă; tocmai, că o atare apreciere este de natură să înfrângă prevederile clauzelor contractuale agreate de părți, cu eludarea vădită a art. 1166 și 1270 C. civ., ceea ce nu poate fi permis.

Față de toate aceste considerente, în mod legal prima instanță de control judiciar a reținut că, în cauză, nu este dată excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj, primul motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă nefiind fondat.

În continuare, Înalta Curte reține că recurenta- pârâtă a susținut, prin următorul motiv de recurs invocat, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept, având în vedere prevederile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., precum și începerea urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2022, dosar ce vizează Anexa 7 la Contractul de închiriere nr. x/14.08.2014, considerând recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să dispună suspendarea prezentei cauze până la soluționarea dosarului penal.

Această critică se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care, casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin cererea formulată la data de 25.02.2022, apelanta- pârâtă a solicitat suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție– Direcția Națională Anticorupție.

La termenul de judecată din data de 09.03.2022, instanța de apel a pus în discuția părților cererea formulată și, deliberând asupra acesteia, a respins solicitarea, având în vedere că în dosarul nr. x/2022 nu s-a dispus începerea urmăririi penale.

Contrar susținerilor recurentei, măsura instanței de apel este legală, în ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. în mod corect dispunându-se respingerea cererii de suspendare a judecății cauzei.

În acest sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

Suspendarea prevăzută de dispozițiile legale menționate este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanței de judecată și se întemeiază pe declanșarea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțe, textul impunând, în mod expres și neechivoc, condiția declanșării urmăririi penale pentru o infracțiune, precum și existența unor elemente suficiente din care să rezulte că existența infracțiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să se pronunțe în cauza supusă suspendării.

Evident cele două condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, de aceea, simpla sesizare a organelor de urmărire penală, ori anumite măsuri dispuse de procuror (precum situația în discuție) nu justifică, eo ipso, suspendarea judecății.

Din cuprinsul dispozițiilor mai sus-menționate, rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecății de îndeplinirea unei condiții procedurale, respectiv, dovada începerii urmăririi penale într-o cauză dată, iar, în cauza de față, instanța de apel în mod legal și corect a analizat verificarea acestei condiții de ordin procedural și a reținut că nu este îndeplinită, din moment ce în dosarul penal nr. x/2022 nu s-a dispus începerea urmăririi penale.

Împrejurarea că între situația de fapt expusă în plângerea penală ce face obiectul acelui dosar penal, și cea dedusă judecății în prezenta cauză, ar exista elemente comune, nu poate constitui, prin sine înseși, temeiul suspendării judecării cauzei cât timp nu este îndeplinită cerința avută în vedere de legiuitor la reglementarea acestui caz de suspendare facultativă a judecății.

Față de aceste prevederi din C. proc. pen.. și având în vedere conținutul Ordonanței din data de 09.02.2022, dată în dosarul penal nr. x/2022, cu insistență evocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în niciun caz nu se poate reține a fi îndeplinită condiția legii, cum nefondat susține recurenta.

Împrejurarea că, prin această Ordonanță, constatându-se că în dosarul penal cu numărul de mai sus se efectuează cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prev. și ped. de art. 297 alin. (1) C. pen., rap. la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, s-a apreciat că pot servi ca mijloc de probă înscrisuri deținute de Primăria Sectorului 6 București și, astfel, s-a dispus punerea la dispoziție, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, a anumitor înscrisuri, nu este suficientă, prin sine însăși, și nu poate constitui o ordonanță de începere a urmăririi penale, astfel cum dispune art. 305 alin. (1) din C. proc. pen.

Chiar și efectuarea unor cercetări penale in rem nu este suficientă, în analiza cauzei, a justifica măsura suspendării, din perspectiva textului de lege arătat.

În fine, prin ultimul motiv de recurs, circumscris pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel în ce privește reținerea acesteia, greșită, consideră recurenta, că intimatul- reclamant a preluat în mod automat drepturile și obligațiile locatorului din contractul de închiriere nr. x/14.08.2014.

Prima susținere a recurentei-pârâte subsumate acestei critici, este în sensul că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la Societatea Profesională Notarială "C. și D.", autentificat sub nr. x/13.04.2017, părțile au stabilit că intimatul-reclamant A. se obligă a încheia un act adițional cu recurenta-pârâtă pentru preluarea contractului de închiriere, nu cum greșit a reținut instanța de apel, că nu era obligat să încheie act adițional la contractul de închiriere.

Această susținere nu poate fi primită, fiind nefondată.

Ceea ce ignoră recurenta- pârâtă sunt prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., conform cărora, "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

Principiul forței obligatorii a contractului are rolul primar de a explica și ordona raportul juridic născut între părți ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terților, prin intermediul opozabilității efectelor contractului.

Astfel fiind, cum recurenta-pârâtă nu a fost parte în contractul de vânzare- cumpărare, și nici intimatul- reclamant nu a fost parte în contractul de închiriere încheiat, aceasta nu poate opune obligativitatea unei clauze dintr-un contract în care nu a fost parte și, ca atare, nu poate pretinde nerespectarea ei.

Mai mult, din observarea clauzei în discuție, se reține conținutul explicit al acesteia: "Totodată, eu A. declar că am luat cunoștință că există încheiate contractul de închiriere nr. x din 14.08.2015 cu firma E. S.R.L. și 345.2 din data de 14.08.2014 cu Direcția de Administrare a Fondului Locativ Sector 6 asupra imobilului ce face obiectul prezentului contract și sunt de acord cu încheierea contractului de vânzare în aceste condiții, precum și cu respectarea duratei acestora, urmând a încheia acte adiționale la contractele de închiriere și a încasa chiria începând cu data de 01.07.2017...".

Necesitatea perfectării unui act adițional la contractul de închiriere, astfel cum solicită recurenta-pârâtă, nu rezultă cu evidență nici din contractul de închiriere încheiat, cu atât mai mult cu cât, recurenta- pârâtă a continuat raporturile contractuale și ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în speță, efectuând plățile chiriei în contul bancar al noului proprietar, astfel că aceasta a recunoscut, implicit, cesiunea contractului de închiriere către noul proprietar, intimatul-reclamant A..

De altfel, intimatul-reclamant a inițiat și a efectuat demersuri în acest sens, încercând perfectarea actului adițional, motiv pentru care, s-a și adresat Direcției de Administrare a Fondului Locativ Sector 6 București, la data de 02.08.2017, prin solicitarea înregistrată sub nr. x: "Din conținutul acestei adrese, rezultă recomandarea A.N.A.F. de a perfecta un act adițional la Contractul de închiriere, conform căruia, calitatea de Proprietar (Locator) să revină subsemnatului– intimatul-reclamant, s.n.- restul dispozițiilor rămânând neschimbate. Este argumentul pentru care, dle Director General, revin cu rugămintea de a semna acest document, fiindu-mi necesar la organele fiscale".

Recurenta- pârâtă însăși este, cea care nu a dat curs acestui demers, nefondat pretinzându-se de către aceasta nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de către intimatul- reclamant.

Ca atare, toate criticile recurentei- pârâte, prin care aceasta susține că față de lipsa unui act adițional de prelungire a contractului și de prevederile legale în vigoare, teoria generală a contractelor, precum și de prevederile contractului de închiriere, prelungirea contractului de închiriere până la data de 03.01.2026 este greșită, părțile stabilind prin contract că perioada pentru care se încheie este de 5 ani, respectiv, din data de 12.08.2014, până în data de 11.08.2019, solicitând a se observa că acest contract nu a fost prelungit, el expirând prin ajungere la termen la data de 11.08.2019, sunt nefondate, motivul de recurs astfel formulat neputând fi primit.

Tot nefondat se susține de către aceasta că între Locator (B. S.R.L.) și Locatar, nefiind încheiat un act adițional de prelungire, în atare situație, contractul a încetat la data de 11.08.2019, iar Anexa 7 nu este un act adițional la contractul de închiriere, clauzele expuse în această Anexă neputând modifica contractul inițial.

Anexa 7 reglementează și modificarea obiectului Contractului de închiriere în ceea ce privește suprafața ocupată și descrierea acesteia, dar și cuantumul chiriei.

Or, recurenta- pârâtă nu poate invoca faptul că nu a cunoscut conținutul acesteia, de vreme ce a folosit spațiul identificat în Anexa 7 și a plătit chiria reglementată prin aceasta; așadar, Anexa nr. 7 este un act juridic cu efecte pe deplin recunoscute de către recurenta-pârâtă, care și-a executat obligațiile asumate și și-a exercitat, totodată, și drepturile derivând din aceasta.

Referitor la celelalte motive de recurs formulate, prin care recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea art. 348 C. proc. civ. și art. 349 C. proc. civ., constatând că instituția sa, de fapt, ar fi făcut o mărturisire prin întâmpinarea la acțiune, Înalta Curte constată că nu se pot încadra în cazurile de casare.

Cât timp, prin acestea, s-au invocat doar aspecte de fapt referitoare la probele administrate în cauză și la modul de interpretare a acestora, aceste critici reprezintă aspecte de fapt și de interpretare a probelor administrate, astfel că nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, și nici în vreunul din celelalte prevăzute de acest text.

Înalta Curte reține că a fost indicat, în drept, de către recurentă și motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, acesta a fost invocat doar formal, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate nerezultând că recurenta-pârâtă ar fi formulat și critici în sensul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că aceasta cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei.

De altfel, Înalta Curte reține că a fost respectată obligația de motivare a hotărârii judecătorești, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ. instanța de apel a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza deciziei pronunțate.

Ceea ce mai trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită în cauză, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, limitat la motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ.., care se găsesc a fi nefondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Comercială Sector 6 București, ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.., cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea acestora este întemeiată, având în vedere faptul că recurenta-pârâtă se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul și, în raport cu soluția pronunțată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentei-pârâte, aceasta va fi obligată la plata către intimatul-reclamant a sumei de 14.718,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată specifice fazei procesuale a recursului, reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse la dosar, filele x și 54.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 București împotriva deciziei nr. 137/2022 din 09 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA COMERCIALĂ SECTOR 6 București să plătească intimatului-reclamant A. suma de 14.718,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.