ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2321/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Onești la 2 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. Onești a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Sibiu, obligarea acesteia la plata sumei de 252.373 RON reprezentând daune (beneficiu nerealizat).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, 1359, 1373, 1381, 1385, 1386, 1388 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei și excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică, întrucât conducta de gaz avariată ca urmare a lucrărilor efectuate nu figura în documentele și schițele puse la dispoziție de către autorități. Totodată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a numitelor C. S.A., D. S.R.L. și COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R.- S.A.

C. S.A. a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție, arătând, în esență, că pârâtul este direct și singur responsabil.

D. S.R.L. a solicitat respingerea ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanție, arătând, în esență, că, potrivit prevederilor contractuale, pârâtul este responsabil pentru prejudiciile create din vina sa.

COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R.-S.A. a solicitat respingerea ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanție, arătând că nu are raporturi juridice contractuale nici cu reclamanta, și nici cu pârâta din prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 1614 din 3 octombrie 2018, Judecătoria Onești a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat soluționarea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L. Onești, în favoarea Tribunalului Bacău, unde a fost înregistrată la data de 22.10.2018, sub același număr.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2018, Tribunalul Bacău a respins excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă, și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive, apreciind că, pentru soluționarea acestei excepții, este necesară administrarea acelorași probe pentru soluționarea fondului cauzei.

Prin încheierea din 12 martie 2019, instanța a admis în principiu cererile de chemare în garanție, iar prin încheierea din 22 aprilie 2019, a respins excepția puterii de lucru judecat cu privire la vinovăția pârâtei, invocată de reclamantă, reținând că vinovăția pârâtului privind fapta ilicită invocată în prezenta cauză nu a fost stabilită printr-o hotărâre penală.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatoriile părților, expertiză contabilă, expertiză topografică și expertiză specialitatea instalații gaze și/sau construcții.

Prin sentința civilă nr. 105/2020 din 17 iunie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Onești, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. Sibiu și cu chemații în garanție C. S.A., D. S.R.L. și COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. - S.A.

A obligat pârâta B. S.R.L. Sibiu la plata către reclamantă a sumei de 252.373 RON, reprezentând daune-interese.

A obligat pârâta B. S.R.L. Sibiu la plata către reclamantă a sumei de 7.129 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiate cererile de chemare în garanție.

Împotriva sentinței civile nr. 105/2020 din 17 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/2018, au formulat apel principal pârâta B. S.R.L. Sibiu și apel incident chemata în garanție COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. - S.A.

Prin încheierea de dezbateri din 3 martie 2021, Curtea a apreciat că probatoriul administrat este suficient și a respins cererea de completare a probatoriului cu înscrisuri; cu privire la proba cu efectuarea unei expertize, în raport de probatoriul eficient administrat în fața primei instanțe, dar având în vedere că această expertiză este solicitată tocmai în scopul de a dovedi motivul de apel formulat, respectiv, dacă trebuie acordat netul sau brutul, instanța a arătat că nu se poate pronunța în acest moment, urmând ca, în situația unei eventuale casări cu reținere spre rejudecare să se discute și acest aspect.

Prin decizia nr. 173/2021 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Bacău, secția I Civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de pârâta B. S.R.L. Sibiu împotriva sentinței civile nr. 105/17.06.2020 pronunțată de Tribunalul Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/2018.

A respins, ca nefondat, și apelul incident formulat de chemata în garanție COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. - S.A., împotriva aceleiași sentințe.

Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de acordare cheltuieli de judecată, formulată de A. S.R.L. Onești.

În motivare, recurenta-reclamantă arată că, prin decizia atacată, instanța de apel a respins cererea de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe motiv că societatea A. S.R.L. nu a administrat dovezi din care să rezulte raportul juridic dintre avocat și client, întinderea cheltuielilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta combate acest considerent arătând că dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu impun necesitatea îndeplinirii unor asemenea condiții, ci se rezumă la definirea noțiunii de cheltuială de judecată.

Mai mult decât atât, afirmă că, așa cum a procedat și în fața primei instanțe de judecată, a depus dovada achitării onorariului de avocat, în speță, ordinul de plată electronic nr. 4004/17.11.2020, înregistrat la E. sub nr. x, în care sunt inserate toate detaliile plății ce puteau forma convingerea instanței asupra existenței raportului juridic dintre avocat și client, întinderea cheltuielilor de judecată, astfel cum se poate observa din cuprinsul acestui document de plată.

Așa fiind, recurenta arată că nu înțelege care au fost criteriile în baza cărora s-a putut reține lipsa dovezilor în probarea plății onorariului de avocat, atâta timp cât instanța nu a solicitat depunerea și a altor înscrisuri doveditoare, de natură să atragă respingerea acestui capăt de cerere.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, din cuprinsul dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ., nu se identifică în mod concret obligativitatea avocatului de a depune și alte înscrisuri decât cele care fac dovada plății onorariului de avocat pentru această cale de atac, așa cum este cazul chitanței, iar dacă se dorea verificarea sau completarea acestor dovezi, instanța avea posibilitatea să le solicite pentru a le pune la dispoziție.

Recurenta solicită a se avea în vedere că și delegația avocațială a fost depusă în baza aceluiași contract de asistență și reprezentare juridică care a constituit izvorul obligațional aferent facturii x/16.11.2020 menționată în cuprinsul ordinului de plată depus și a extrasului de cont aferent, astfel încât, în opinia recurentei, dovada depusă era mai mult decât suficientă pentru ca instanța de apel să constate dovedite aceste cheltuieli de judecată și să oblige apelanta la achitarea lor.

Totodată, arată că, pentru a se verifica realitatea și temeinicia motivelor invocate, depune în copie certificată nu doar ordinul de plată electronic și extrasul bancar, ci și factura și contractul de asistență și reprezentare juridică aferente onorariului de avocat achitat pentru judecata acelei căi de atac.

În concluzie, față de motivele invocate, solicită admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 26 mai 2021, intimata B. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului reclamantei A. S.R.L. raportat la considerentele Deciziei Î.C.C.J. nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

2.1. Cu referire la încheierea din 3 martie 2021, recurenta-pârâtă a susținut că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ., precum și cu aplicarea greșită a art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., fiind, astfel, incident, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ.

În concret, recurenta a susținut că respingerea cererii de probațiune cu expertiza având ca obiective stabilirea cuantumului profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu contravine obligației judecătorilor de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În continuare, recurenta subliniază că, deși prin încheierea recurată, instanța de apel a reținut că, la acel moment nu se poate antepronunța asupra acestei probe, din economia motivării deciziei atacate, rezultă că nu a dat curs acestei cereri, pe motiv că, la fond, nu a formulat obiective de acest gen la expertiză, și nici obiecțiuni.

Față de acest argument, recurenta afirmă că este lipsit de relevanță faptul că nu a formulat obiective sau obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă, în opinia sa, raportul de expertiză fiind corect, stabilind profitul brut nerealizat de reclamantă în perioada avariei conductei de gaze.

Cu toate acestea, recurenta subliniază că acel raport de expertiză nu poate constitui un fundament al stabilirii întinderii prejudiciului, întrucât prejudiciul ocazionat de reclamantă ce i-a fost imputat nu se poate circumscrie profitului brut nerealizat, ci exclusiv profitului net nerealizat.

În acest context, cu respectarea prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) și a) art. 478 alin. (2) C. proc. civ., arată că a formulat cererea de probațiune cu expertiza financiar-contabilă având ca obiective stabilirea cuantumului profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu.

În continuare, recurenta-pârâtă susține că i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probei.

Totodată, arată că această probă este fundamentală pentru dezlegarea corectă a litigiului, întrucât reparația legală a prejudiciului, subsumată rigorilor art. 1531 alin. (1) C. civ. și normelor fiscale incidente, nu poate fi circumscrisă decât profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu.

2.2. Cu referire la decizia Curții de Apel Bacău, recurenta susține că:

I. Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept procesual civil, fără a se arăta motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale determinante, conform art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ., precum și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind, astfel, incident, în opinia recurentei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, prin motivul 2 de apel, a criticat, printre altele, hotărârea Tribunalului Bacău pentru lipsa oricărei motivări a acesteia cu privire la întinderea prejudiciului la care a fost obligată, situație care, în accepțiunea autoarei recursului, echivalează cu nemotivarea sentinței pronunțate, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ. și dreptul său la un proces echitabil.

Așadar, arată că, deși în apel a solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, instanța de apel nu a analizat cererea și motivele arătate mai sus, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ., fiind încălcat, astfel, și dreptul său la un proces echitabil, vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În continuare, recurenta subliniază că aprecierea Curții de Apel Bacău, care a reținut că, în mod legal, a fost obligată la plata profitului brut nerealizat de reclamantă, și nu la plata profitului net nerealizat, constituie o încălcare distinctă a prevederilor art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ., a art. 286 alin. (4) lit. b) Codul fiscal, în opinia recurentei, fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta evidențiază că întinderea prejudiciului datorat reclamantei este nelegal stabilit, întrucât prejudiciul nu poate fi circumscris profitului brut nerealizat, ci exclusiv profitului net nerealizat.

Totodată, susține că este nelegal considerentul prin care instanța de apel a statuat faptul că expertiza efectuată în prima instanță nu a avut în vedere cota T.V.A.

În acest sens, afirmă că, potrivit art. 286 alin. (4) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a T.V.A. nu cuprinde sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă/definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, apreciază că, întrucât profitul net este doar o parte din profitul brut, iar TVA (19%) nu se aplică unor atare daune interese, profitul net este cu circa 19% mai mic decât cel brut.

Prin urmare, consideră că, prin încălcarea art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ., a fost nelegal obligată la plata daunelor interese în cuantum egal cu profitul brut nerealizat de reclamantă (care include cota de T.V.A.), motiv pentru care, în opinia sa, în rejudecarea cauzei, se impune reducerea daunelor interese acordate reclamantei la cuantumul profitului net nerealizat, pentru a evita îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, prejudiciul neputând cuprinde taxe fiscale (T.V.A. de 19%) pe care reclamanta nu le datorează statului în acord cu art. 286 alin. (4) lit. b) Codul fiscal.

Așa fiind, recurenta conchide în sensul că reparația legală a prejudiciului, subsumată rigorilor art. 1531 alin. (1) C. civ., raportat la nomele fiscale incidente, nu poate fi circumscrisă decât profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu.

Printr-o altă critică, recurenta susține că:

II. Instanța de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare greșită a normelor de drept substanțial (art. 1281 C. civ. cu privire la opozabilitatea față de autoarea recursului a contractului de achiziție publică dintre beneficiarul C.N. C.F.R. S.A. și antreprenorul general D. S.R.L. și ale Cerințelor beneficiarului, anexă a contractului, cu precădere a art. 6.4 Utilități existente din aceste cerințe, art. 1270, art. 11, art. 1373 C. civ.), iar pe de altă parte, conține motive contradictorii, în opinia recurentei fiind, astfel, incidente, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta-pârâtă arată că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că reprezintă o înțelegere privată contractul încheiat între autoarea recursului și subantreprenorul C. S.A., contrară achiziției publice derulate între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. și antreprenorul general D. S.R.L., astfel încât chematelor în garanție nu le este imputabilă fapta ilicită săvârșită de recurentă.

Contrar celor reținute de instanță, autoarea prezentului demers judiciar arată că una dintre chematele în garanție este chiar subantreprenorul C. S.A., raționamentul instanței de apel încălcând, astfel, prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., conform căruia contractul valabil încheiat (cel dintre recurentă și subantreprenorul C.) are putere de lege între părțile contractante.

Totodată, recurenta subliniază că, în considerarea dispozițiilor art. 1281 teza a II-a C. civ., conform căruia terții se pot prevala de efectele contractului, contractul de achiziție publică încheiat între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. și antreprenorul general D. S.R.L., în care este stipulat că D. S.R.L. își asumă răspunderea pentru buna execuție a lucrărilor pentru toți colaboratorii subcontractanți direcți sau indirecți ai antreprenorului general, (concluzie reținută de altfel și de expertiză), îi este opozabil.

Totodată, în susținerea caracterului contradictoriu al raționamentului juridic al instanței de apel, recurenta arată că instanța îi opune contractul de achiziție publică încheiat între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. și antreprenorul general D. S.R.L. și Cerințele beneficiarului, anexă la contract, cu precădere art. 6.4 Utilități existente din aceste cerințe, doar pentru a fundamenta răspunderea autoarei recursului în cadrul acțiunii. Cu toate acestea, arată că, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, instanța de apel l-a considerat inopozabil recurentei.

Nu în ultimul rând, arată că sunt de asemenea nelegale și alegațiile potrivit cărora, autoarea recursului este unica răspunzătoare față de reclamantă, raportat la prevederile art. 4.4 din contractul nr. x/17.04.2017, în opinia recurentei, acestea contravenind atât dispozițiilor de ordine publică prevăzute de art. 1373 C. civ. care statuează obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, cât și prevederilor art. 11 C. civ., conform căruia nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică.

Printr-o altă critică, recurenta susține că:

III. Instanța de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare greșită a normelor de drept substanțial (art. 1382, 1381 C. civ.), fiind, astfel, incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Fără a nega faptul că este autoarea incidentului/a faptului material care a dus la avarierea conductei de gaz, recurenta susține că, sub aspectul vinovăției, această împrejurare nu i se datorează în totalitate. În acest sens, arată că expertul a identificat în mod precis elementele faptice reținute în sarcina chematelor în garanție și neconformitățile subsecvente responsabilităților derivate din contracte și lege, care demonstrează culpele concurente succesive, complementare ale acestora.

În acest context, consideră că decizia atacată este nelegală, impunându-se ca, în rejudecare, prin aplicarea corectă a temeiurilor răspunderii civile delictuale și contractuale, să fie statuat ca fiecare dintre participanți să răspundă în raport de rezultatul final produs, în acord cu prevederile art. 1382 și art. 1381 C. civ.

În continuare, recurenta susține că, în contradicție vădită cu concluziile probelor științifice de selecție, cu rapoartele de expertiză tehnice petrol și gaze/topografie, primele instanțe au reținut în mod eronat și nelegal culpa sa exclusivă în producerea avariei conductei de gaze din zona subtraversării liniei de cale ferată, astfel încât nu poate fi obligată, în mod exclusiv, la plata integrală a prejudiciului, doar prin opunerea unei lipse de diligență în a observa niște răsuflători situate pe spațiul verde.

Recurenta mai arată că nu avea cum să cunoască dacă aceste răsuflători sunt active și deservesc vreo conductă, în condițiile în care documentația tehnică pentru obținerea avizului de subtraversare a liniei CF Adjud-Ciceu, ce purta avizele F.., instrucțiunile S.N.C.F.R. S.A., verificată, însușită și avizată de C.F.R. S.A. Sucursala Căi Ferate Galați, care a emis și Autorizația de execuție nr. 15, evidenția complet greșit amplasamentul conductei la borna km 39+615 în loc de km 39+650 (la o distanță de 35 de metri diferență).

În încheiere, recurenta susține că:

IV. În contextul arătat, hotărârea pronunțată de instanța de apel este dată și cu încălcarea art. 453 C. proc. civ.

Detaliind, susține că, în considerarea primelor motive de recurs, apelul său trebuia admis, iar în rejudecare, acțiunea trebuia admisă doar în parte, cu obligarea sa la plata profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu. De asemenea, arată că trebuiau admise și cererile de chemare în garanție, sens în care, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., și cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă trebuiau altfel acordate.

În final, recurenta arată că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel încât reiterează solicitarea de admitere a recursului și, în principal, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului propriu și anularea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului propriu și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii, cu obligarea doar la plata profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu, precum și admiterea cererilor de chemare în garanție; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 31 mai 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecărui motiv de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă.

La 15 iunie 2021, intimata C.N.C.F.- C.F.R. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul promovat de pârâta B. S.R.L., prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La 25 iunie 2021, intimata D. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nefondat. Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 3 martie 2021, intimata a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil. În susținere, a arătat că toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea cauzei, fiind încheieri premergătoare preparatorii care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, făcând corp comun cu hotărârea finală, vor fi supuse căii de atac numai odată cu aceasta.

La 29 iunie 2021, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate de D. S.R.L. și C.N.C.F.-C.F.R. S.A., prin care a răspuns excepțiilor invocate și altor susțineri/chestiuni formulate/invocate de respectivele părți.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a depus la dosar un înscris prin care a arătat că își menține punctul de vedere asupra excepției nulității recursului promovat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., raportat la motivele de recurs invocate de respectiva recurentă, urmând ca instanța să se pronunțe asupra acestei excepții printr-o hotărâre.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 3 martie 2021 a Curții de Apel Bacău – secția I Civilă, invocată de intimata-chemată în garanție D. S.R.L.; a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă; a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă și de intimata-chemată în garanție Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. și admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 3 martie 2021 și a deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Față de considerentele instanței, care a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitate de autoarea prezentului demers judiciar în apel, pe motiv că nu s-a depus niciun înscris prin care să se facă dovada existenței și întinderii lor în raport de obiectul fiecărei cheltuieli în parte, instanța de apel reținând că singurul înscris depus este o plată domestică în care nu se menționează nici un detaliu de plată, conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. susține că dispozițiile art. 451 alin. (1) din C. proc. civ. nu impun necesitatea îndeplinirii unor asemenea condiții, ci se rezumă la definirea noțiunii de cheltuială de judecată.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai susținut că, din cuprinsul dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ., nu se identifică în mod concret obligativitatea avocatului de a depune și alte înscrisuri decât cele care fac dovada onorariului de avocat pentru această cale de atac, iar dacă se dorea verificarea sau completarea acestor dovezi, instanța avea posibilitatea să le solicite pentru a le pune la dispoziție.

În ceea ce privește dovada cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 452 C. proc. civ. prevăd că "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Sintagma "în condițiile legii" trebuie interpretată în raport cu dispozițiile C. proc. civ. cu privire la modalitatea depunerii documentelor în instanță, regimul copiilor și administrarea probei cu înscrisuri.

Conform art. 264 C. proc. civ., judecătorul apreciază probele administrate în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.

În cauză, instanța de apel a apreciat că ordinul de plată electronică depus la dosar de avocatul reclamantei, neînsoțit de alte înscrisuri (cum ar fi factura fiscală sau contractul de asistență juridică) nu este suficient pentru a face dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

În primul rând, criticile recurentei-reclamante în sensul încălcării normelor de procedură prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ. nu pot fi primite întrucât instanța de apel nu a impus părții o condiție neprevăzută de lege, ci și-a manifestat puterea de apreciere a puterii doveditoare a înscrisului depus de parte.

În recurs, nu poate fi cenzurată aprecierea valorii probatorii a ordinului de plată electronică depus la dosar de avocatul reclamantei, întrucât constituie un aspect de temeinicie, după cum nu este permisă nici completarea probatoriului în vederea stabilirii unei împrejurări de fapt diferite privind realitatea efectuării cheltuielilor de judecată.

În al doilea rând, partea nu poate invoca în recurs omisiunea instanței de apel de a-i solicita completarea dovezilor privind cheltuielile de judecată, față de dispozițiile clare al art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta critică încheierea mai sus arătată, susținând, în esență, că i s-a cauzat o vătămare procesuală ca urmare a faptului că instanța de apel a respins proba cu expertiza financiar-contabilă pe care a solicitat-o în condițiile art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Având în vedere că, prin criticile formulate, recurenta susține că încheierea din 3 martie 2021 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ., precum și cu aplicarea greșită a art. 470 alin. (1) lit. d) din același Cod, criticile nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum a indicat recurenta, ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Cod, întrucât se invocă nerespectarea unor norme de procedură.

Cu referire la încheierea din 3 martie 2021, Înalta Curte reține că, în apel, potrivit celor consemnate în respectiva încheiere, apărătorul pârâtei (recurente) a solicitat încuviințarea probei cu expertiză financiar-contabilă, care să stabilească venitul net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu.

Instanța de apel nu a respins de plano proba propusă de pârâtă în apelul propriu, ci, a reținut că, în raport de probatoriul eficient administrat în fața primei instanțe și în considerarea faptului că această expertiză este solicitată tocmai în scopul de a dovedi motivul de apel formulat, respectiv dacă trebuie acordat netul sau brutul, nu se poate pronunța la acel moment, urmând ca, în situația unei eventuale admiteri a apelului să se discute și acest aspect.

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă a solicitat în apelul propriu această probă, în condițiile prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., potrivit art. 479 alin. (2) din același Cod, "instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)".

De altfel, inclusiv art. 22 alin. (2) și alin. (7) din C. proc. civ., pretins a fi fost nesocotite de instanța de apel, sunt în acord cu dispozițiile legale mai sus amintite.

În acest sens, se cuvine amintit că rolul judecătorului în aflarea adevărului nu este unul absolut, ci, așa cum reiese din dispozițiile art. 22 alin. (2) din Cod, "….judecătorul este în drept …..să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare…", iar alin. (7) al aceluiași articol, pretins a fi fost nesocotit de instanța de apel, nu face decât să reafirme puterea de apreciere a judecătorului recunoscută prin lege prin sintagma "ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere….".

Prin urmare, având în vedere că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză și este suverană în evaluarea necesității și utilității probelor solicitate în condițiile legii, instanța de recurs nu poate primi critica recurentei-pârâte.

Cu referire la decizia instanței de apel, recurenta-pârâtă susține că aceasta este nemotivată, întrucât, prin motivul 2 de apel a criticat, printre altele, sentința Tribunalului Bacău pentru lipsa oricărei motivări cu privire la întinderea prejudiciului la care a fost obligată, iar instanța de apel nu a analizat cererea și motivele arătate mai sus, ceea ce, în accepțiunea recurentei-pârâte, echivalează cu nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns criticilor formulate (de pârâtă) în apel, sub aspectul nemotivării hotărârii primei instanțe de fond în ceea ce privește întinderea prejudiciului. În acest sens, sunt relevante considerentele la pagina 10 din decizia recurată:

" Instanța de apel reține că, la stabilirea obiectivelor pentru expertiza contabilă apelanta pârâtă nu a solicitat ca, eventualul prejudiciu imputat în sarcina sa să fie calculat ca profit net și nu brut, fiind de acord cu obiectivele stabilite în cauză. Până la terminarea cercetării judecătorești în fața primei instanțe, apelanta pârâtă nu a înțeles să formuleze nici obiecțiuni cu privire la acest aspect și nici apărări pe fond în acest sens.

Nefiind formulată o astfel de apărare instanța nu trebuia să răspundă prin considerentele sentinței la acest aspect, știut fiind faptul că, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare (oricum neridicat în cauză). Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate.

Or, prima instanța a analizat toate susținerile părților și a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea explică și justifică dispozitivul, neexistând nici o contrarietate de argumente, putând fi astfel realizat controlul judiciar."

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține, în esență, că aprecierea instanței de apel în sensul că, în mod legal, a fost obligată la plata profitului brut nerealizat de reclamantă, și nu la plata profitului net nerealizat, constituie o încălcare a art. 1385 alin. (3), art. 1531 alin. (2) C. civ. și art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal.

Recurenta conchide în sensul că reparația legală a prejudiciului, subsumată rigorilor art. 1531 alin. (1) C. civ., raportat la normele fiscale incidente, nu poate fi circumscrisă decât profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință a litigiului.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, suma stabilită prin expertiza efectuată în cauză nu conține T.V.A.

De asemenea, având în vedere că, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, potrivit Codul fiscal, reclamanta face parte din categoria persoanelor juridice obligate la plata impozitului pe profit obținut din orice sursă, iar despăgubirile stabilite în sarcina sa nu sunt venituri neimpozabile dintre cele prevăzute de art. 15 din Codul fiscal, rezultă că despăgubirile stabilite în sarcina recurentei-pârâte sunt impozabile, ceea ce înseamnă că la suma stabilită de instanță cu titlu de prejudiciu, reclamanta va trebui să plătească impozitul pe profit.

Prin urmare, critica recurentei-pârâte prin care aceasta urmărește reducerea daunelor interese acordate reclamantei nu poate fi primită.

Printr-o altă critică, autoarea prezentului demers judiciar a mai susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1281 C. civ. (cu privire la opozabilitatea față de autoarea recursului a contractului de achiziție publică încheiat între beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. și antreprenorul general D. S.R.L. și a Cerințelor beneficiarului - anexă a Contractului, cu precădere a art. 6.4 din aceste cerințe), art. 1270, art. 11, art. 1373 C. civ., susținând, totodată, că, în accepțiunea sa, decizia cuprinde motive contradictorii.

Detaliind, recurenta a arătat că, deși instanța de apel a reținut că reprezintă o înțelegere privată contractul încheiat între autoarea recursului și subantreprenorul C. S.A., contrară achiziției publice derulate între Beneficiarul C.N.-C.F.R. S.A. și Antreprenorul general D., aceasta a conchis în sensul că nu le poate fi imputată chematelor în garanție fapta ilicită săvârșită de recurentă.

Afirmând că una din chematele în garanție este chiar subantreprenorul C., recurenta a susținut că raționamentul instanței de apel încalcă prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ. conform căruia, contractul valabil încheiat (cel dintre recurenta-pârâtă și subantreprenorul C.) are putere de lege între părțile contractante.

De asemenea, a mai învederat că, potrivit art. 1281 teza a II-a C. civ., contractul de achiziție publică încheiat între Beneficiarul CN.-C.F.R. S.A. și Antreprenorul general D. (în care este stipulat faptul că D. își asumă răspunderea pentru buna execuție a lucrărilor pentru toți colaboratorii subcontractanți direcți sau indirecți ai antreprenorului general) îi este opozabil.

Mai mult, recurenta-pârâtă susține că silogismul juridic al instanței de apel e cu atât mai nelegal contradictoriu întrucât i se opune atât contractul încheiat între Beneficiarul final CFR și Antreprenorul general D., cât și Anexa reprezentând Cerințele Beneficiarului, cu precădere art. 6.4 din respectiva anexă a contractului, doar pentru a i se fundamenta răspunderea în cadrul acțiunii, toate acestea în condițiile în care, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, contractul de achiziție nu a mai fost considerat opozabil.

Raționamentul prezentat nu poate fi agreat de instanța de recurs, întrucât recurenta-pârâtă refuză să accepte întinderea răspunderii pe care și-a asumat-o prin contractul de prestări servicii încheiat cu subcontractantul C. S.A., în care a fost de acord cu respectarea inclusiv a documentului intitulat Cerințele Beneficiarului (în speță, fiind de interes art. 6.4 din această anexă) din Documentația de atribuire a contractului de achiziție publică încheiat între Beneficiarul final (CFR) cu Antreprenorul general (D.).

Așadar, în succesiunea contractelor încheiate, răspunderea asumată inițial de Antreprenorul general D., prin contractul încheiat la 24.12.2015 cu Beneficiarul final, a fost preluată succesiv de subcontractantul C. S.A., pentru ca, în cele din urmă, acesta să fie asumată efectiv de recurenta-pârâtă care a executat în concret lucrările la care s-a obligat inițial Antreprenorul General.

Prin urmare, Înalta Curte reține că obligația de realizare a lucrărilor de săpătură a revenit, în cele din urmă, recurentei-pârâte B. S.R.L. care, prin Contractul de prestări servicii nr. x din 17.04.2017 încheiat cu societatea C. S.A., s-a angajat, printre altele, la a executa, în condițiile respectivului contract, lucrări de săpătură, subtraversare, mufare și pozare cabluri (conform art. 2.2 din Contractul de prestări servicii nr. x din 17.04.2017).

Având în vedere că, potrivit art. 13.5 din contractul de servicii încheiat cu societatea C. S.A. Craiova, părțile au agreat faptul că, din cuprinsul contractului, fac parte integrantă și clauzele contractelor principale, inclusiv "Cerințele Beneficiarului", Înalta Curte reține că, în considerarea art. 13.5 din contractul de servicii mai sus amintit, recurenta-pârâtă și-a asumat inclusiv dispozițiile art. 6.4 (având ca denumire marginală Utilitățile existente) din cuprinsul Cerințelor Beneficiarului, potrivit cărora prestatorul/antreprenorul "…își va face propriile investigații necesare și va colabora cu toate autoritățile competente, în vederea determinării traseului (inclusiv a dimensiunilor și adâncimii de pozare) a tuturor rețelelor de utilități existente în zonă, atât subterane cât și supraterane, cum ar fi: rețele de canalizare, cabluri, linii telefonice, linii de electricitate și stâlpi de înaltă tensiune, conducte de apă, conducte de gaz și altele, înainte de a începe săpăturile sau orice alte lucrări care ar putea afecta rețelele de utilități existente, fiind direct răspunzător pentru avariile cauzate drumurilor, drenajelor, conductelor, cablurilor sau serviciilor de orice tip, de către ei sau de către subantreprenorii săi în execuția lucrărilor, implicându-se în remedierea acestor avarii pe propria sa cheltuială…".

De asemenea, potrivit art. 7.6 din același contract de prestări servicii, părțile au agreat ca Prestatorul (în speță, recurenta-pârâtă B. S.R.L.) să fie răspunzător pentru daunele provocate Beneficiarului din propria vină sau neglijență.

În altă ordine de idei, recurenta confundă efectele inițiale ale contractului principal, încheiat între Beneficiarul final (CFR) și Antreprenorul D., cu efectele care s-au creat pe măsură ce parte din obligațiile asumate inițial de Antreprenorul general D. au fost preluate și executate efectiv, în cele din urmă, de recurenta-pârâtă.

În încercarea de a transfera răspunderea pentru prejudiciul produs reclamantei, recurenta-pârâtă a uzat de instituția chemării în garanție atât a Beneficiarului C., cât și a Beneficiarului final și a Antreprenorului general, cu toate că, prin asumarea Contractului de prestări servicii nr. x din 17.04.2017 încheiat cu societatea C. S.A., recurenta însăși s-a angajat să răspundă în condițiile respectivului contract.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că sunt nelegale și alegațiile potrivit cărora este singura răspunzătoare față de reclamantă, raportat la prevederile art. 4.4 din Contractul nr. x/17.04.2017, acestea contravenind, în opinia recurentei-pârâte, atât dispozițiilor de ordine publică prevăzute de art. 1373 C. civ. care statuează obligația comitentului de a repara prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, cât și dispozițiilor art. 11 C. civ., conform căruia nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică.

Din critica mai sus amintită, recurenta pare a susține că a acționat în calitate de prepus, motiv pentru care, în considerarea art. 1373 C. civ., afirmă că îi revine comitentului obligația de a repara prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul recurentei-pârâte, întrucât, ceea ce definește noțiunile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele sau în temeiul legii, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoană - comitent - de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea celeilalte persoane – prepus, aceasta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Prin urmare, între comitent și prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare; prepușii se află sub autoritatea comitenților, fiind subordonați acestora, cei dintâi având puterea de direcție, supraveghere și control asupra lor, exemplul clasic de raport de prepușenie fiind cel creat în temeiul unui contract individual de muncă dintre salariat și angajator.

Prin urmare, în speță, contractul încheiat de recurenta-pârâtă nu este un contract de natură a crea raporturi de prepușenie întrucât, pe de o parte, pârâta este persoană juridică, iar, pe de altă parte, prin contractul respectiv nu s-a creat o relație de subordonare față de cocontractant, în virtutea căreia acesta să aibă prerogative de direcție, supraveghere și control asupra lucrării pe care urma să o execute recurenta-pârâtă, în calitate de Prestator.

Printr-o altă critică, recurenta arată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1382, 1381 C. civ. prin aceea că nu a aplicat corect temeiurile răspunderii civile delictuale și contractuale. În acest sens, învederează că expertul a identificat elementele faptice reținute în sarcina chematelor în garanție și neconformitățile subsecvente responsabilităților derivate din contracte și lege, care demonstrează culpele concurente succesive, complementare ale acestora.

Prin urmare, susține că, în contradicție vădită cu concluziile probelor științifice de selecție, cu rapoartele de expertiză tehnice petrol și gaze/topografice, primele instanțe au reținut în mod eronat și nelegal culpa sa exclusivă în producerea avariei la conducta de gaze, astfel încât nu poate fi obligată, în mod exclusiv, la plata integrală a prejudiciului.

Înalta Curte reține că, deși invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 1382, 1381 C. civ. de către instanța de apel, recurenta dezvoltă această critică prin raportare la probele administrate în cauză, aspecte ce tind la reanalizarea probelor evaluate de instanța de apel și care vizează temeinicia deciziei recurate.

Cum atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor administrate în cauză aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire a instanței de recurs în prerogativele determinate de lege, atâta vreme cât obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", maniera în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză constituie un aspect de temeinicie a hotărârii recurate, care nu poate face obiectul controlului judecătoresc exercitat pe calea extraordinară de atac a recursului.

În încheiere, recurenta-pârâtă arată că hotărârea pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea art. 453 C. proc. civ., întrucât, în considerarea primelor motive de recurs, apelul său trebuia admis, iar, în rejudecare, acțiunea trebuia admisă doar în parte, cu obligarea sa la plata profitului net nerealizat de reclamantă în perioada de referință din litigiu. Totodată, susținând că trebuiau admise și cererile de chemare în garanție, arată că, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., și cheltuielile ocazionate de reclamantă trebuiau acordate în parte sau compensate cu cele pe care recurenta-pârâtă le-a efectuat, după cum și chemații în garanție trebuiau obligați la suportarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că această critică nu este o critică de sine stătătoare, care să poată fi analizată independent de celelalte critici formulate în precedent, întrucât aceasta presupune, așa cum, de altfel, și recurenta recunoaște, ca instanța de recurs să fi reținut deja ca fondate primele motive de recurs.

Cum, doar printr-o soluție de casare s-ar fi putut avea în vedere, în rejudecare, aspectele evidențiate de recurentă, față de considerentele deja expuse, care susțin o altă soluție, Înalta Curte nu le poate valorifica.

Constatând, așadar, că nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă și nici cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, Înalta Curte reține că ambele recurente sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac.

Având în vedere că recurentele nu au dovedit în mod distinct cheltuielile de judecată efectuate pentru susținerea propriului recurs, respectiv pentru apărarea față de recursul părții adverse, instanța nu poate face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca fiecare recurentă să suporte propriile cheltuieli efectuate în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 3 martie 2021 și deciziei nr. 173/2021 din 10 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Bacău – secția I Civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2022.