ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2107/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28.12.2020, petenta Societatea pe acțiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A.", societate înmatriculată în Belarus, a solicitat, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 28.12.2020 sub nr. x/2020 (așa cum a fost completată la data de 22.01.2021, printr-o cerere depusă prin poștă la solicitarea instanței), recunoașterea hotărârii judecătorești pronunțate la data de 14.02.2019 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu societatea înregistrată în România, intimata A..

Prin sentința civilă nr. 558/10.03.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 a fost admisă cererea formulată de petenta Societatea pe acțiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A.", împotriva intimatei A.; s-au recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii judecătorești din data de 14.02.2019, pronunțate de Curtea Economică a Regiunii Minsk în dosarul nr. x/2018; a fost obligată intimata să plătească petentei suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri ambele părți au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-intimată A. împotriva sentinței civile nr. 558/10.03.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-petentă Societatea pe acțiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A.".

Totodată, a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de apelanta-petentă Societatea pe acțiuni de tip deschis "A." – societatea de administrare a holdingului "A." în contradictoriu cu intimata A.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a înlăturat mențiunea potrivit căreia: "Obligă intimata să plătească petentei suma de 20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată."; a menținut dispozițiile sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.

Pârâta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în subsidiar, art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, reținând cauza spre judecare conform dispozițiilor art. 498 C. proc. civ., admiterea apelului său, cu obligarea intimatei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanța a încălcat (aplicat greșit) regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), susținând că textul de lege vizat este art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., critica sa în apel vizând nemotivarea hotărârii de către instanța de fond.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanța de apel a reținut, în esență, cu privire la toate criticile privitoare la nemotivarea hotărârii tribunalului, că acesta ar fi motivat hotărârea, deci însăși Curtea a aplicat greșit, la rândul ei, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Actul de procedură lovit de nulitate este chiar hotărârea atacată, întrucât este dată cu aplicarea greșită a normei de procedură prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit textul de lege.

Concret, aplicând greșit articolul menționat mai sus, instanța de apel a reținut că tribunalul ar fi motivat hotărârea, deși, în opinia recurentei, acesta nu a arătat motivele pentru care a înlăturat următoarele apărări ale sale:

"Analiza competenței instanței de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competență, ci și modului de sesizare a instanței. Or, așa cum rezultă din toate piesele dosarului aceasta a fost sesizată de procuror. Nu a fost un demers al reprezentantului legal - Directorul General al A., nici un demers al acționarului unic reprezentat prin Ministerul Industriei din Belarus, ci un demers al procurorului.

Nu poate fi primită ca o însușire a acțiunii de către titularul dreptului (care să transforme cererea într-o sesizare legală, astfel cum ar rezulta din cuprinsul hotărârii) declarația reprezentantului convențional al A. la instanța de judecată că se menține pretenția dedusă judecății, deoarece această declarație nu este emisă liberă și, deci, nu este valabilă. Aceasta deoarece este arhicunoscut că Belarus este un stat cu un regim autocrat-totalitar unde independența justiției lipsește cu desăvârșire, iar un altfel de demers din partea A. ar fi însemnat practic încarcerarea imediată a persoanelor fizice care ar fi susținut contrar acțiunii procurorului. Cu privire la lipsa de imparțialitate și independență a instanțelor de judecată din Belarus arătăm că această afirmație nu necesită să fie probată acest fapt fiind notoriu, pe de o parte și pe de altă parte Belarus fiind singurul stat din Europa care nu a aderat la Convenția EDO, nici la Principiile directoare ale ONU privind afacerile".

Recurenta a apreciat că lipsa oricărei motivări cu privire la aceste apărări, care cel puțin trebuia tangențial atinsă de tribunalul, dovedește nerespectarea întrutotul a drepturilor sale procesuale în ce privește accesul la o instanță independentă și imparțială, fiindu-i încălcat și dreptul la apărare.

Aceste susțineri au fost arătate și în fața instanței de apel, anume că prin modul de soluționare a speței prima instanță, nearătând de ce a înlăturat apărările descrise mai sus, a pronunțat o hotărâre nemotivată; nici instanța de apel nu a răspuns în vreun fel acestor critici, de unde rezultă că a aplicat greșit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce impun motivarea hotărârii: "motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În aceste condiții, a susținut recurenta, hotărârea nu cuprinde o analiză reală a susținerilor și apărărilor sale, și, deci, o motivare corespunzătoare a motivelor pentru care instanța le-a înlăturat. Oricât de generală ar fi fost motivarea sentinței, instanța era obligată să se pronunțe asupra apărărilor invocate, ceea ce nu s-a realizat. Rezultă, deci, că instanța de apel, analizând motivul de apel referitor la încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a aplicat ea însăși greșit acest text de lege.

Recurenta a mai susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material (instanța de apel a aplicat și interpretat greșit art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.).

Astfel, recurenta a susținut că normele de drept care reglementează instituția recunoașterii hotărârilor străine au un dublu caracter, fiind atât norme de drept material, cât și norme de drept procedural.

Din conținutul art. 1090-1097 C. proc. civ. se deduce caracterul de drept substanțial al normei juridice, întrucât determină conținutul instituției recunoașterii hotărârilor străine. Normele ulterioare, respectiv cele conținute în art. 1098-1102 sunt norme de drept procedural, reglementând modalitatea în care se aplică instituția recunoașterii. Așadar, dispozițiile legale reglementate de art. 1090-1097 C. proc. civ. trebuie privite ca norme de drept material.

S-a reținut de instanța de apel, cu privire la verificarea condițiilor prevăzute de art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că tribunalul era dator să verifice doar formal existența condițiilor prevăzute de textul de lege indicat.

In opinia recurentei, art. 1096 C. proc. civ. nu trebuie privit și interpretat într-o manieră exclusiv formală, ci verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de acest text trebuie să aibă în vedere și substanța dreptului - inclusiv în ce măsura a fost respectat, în materialitatea lui, dreptul la apărarea în fața instanței străine. O verificare de substanță nu echivalează sub nici o formă cu examinarea în fond a hotărârii străine.

Or, instanța de apel a considerat, contrar textului de lege citat, că ar fi suficientă verificarea formală a îndeplinirii condițiilor impuse de art. 1096 C. proc. civ., acest lucru echivalând cu asumarea exclusiv a rolului de funcționar care observă dacă sunt corect aplicate ștampilele de către instanța competentă din țara străină.

Așa cum s-a arătat mai sus, analiza competenței instanței de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competență, ci și modului de sesizare a instanței, de respectare efectivă a dreptului la apărare, în condițiile concrete date, luând în considerare și negocierile părților, a căror dovadă contrazice sesizarea de către procurorul din Belarus a instanței din Minsk. Or, faptul că instanța a cărei hotărâre s-a cerut a fi recunoscută a fost sesizată de către procuror (deci abuziv și peste voința însăși a reclamantei) echivalează cu necompetența acesteia de a judeca pricina, nefiind deci îndeplinită condiția impusă de art. 1096 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esență, că, în contextul în care Belarus sprijină actele de război ale Federației Ruse împotriva Ucrainei, este și era neverosimil ca reprezentantul legal al intimatei-reclamante să se opună acțiunii intentate peste voința sa de către procuror, concluzionând că opoziția sa l-ar fi costat nu doar funcția, ci și însăși libertatea; același lucru se poate afirma și în ceea ce privește judecătorii din Belarus care au soluționat cauza la Curtea Economică din Minsk. Deși aceste aspecte erau cunoscute, totuși nu au fost nici analizate și nici valorificate de către instanța de apel, ceea ce reprezintă o nelegalitate a hotărâri atacate.

În situația în care se va aprecia că dispozițiile legale prevăzute de art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu ar fi norme de drept material, recurenta a susținut că hotărârea atacată este criticabilă prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere criticile de invocate mai sus.

De asemenea, a susținut recurenta, se impune a observa că invocarea efectului pozitiv a autorității de lucru judecat este străină de pricină, neavând vreo minimă valență pentru cauza de față. Este adevărat că în dosarul civil nr. x/2020 s-a recunoscut pe teritoriul României efectele hotărârii arbitrare pronunțate de Tribunalul de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie din Belarus în dosarul nr. x, cu toate acestea efectele nu se produc asupra speție pendinte. Aceasta, întrucât sunt cauze diferite și jurisdicții diferite, ceea ce înseamnă că nu pot fi confundate și asimilate, cum a făcut instanța de apel. Această reprezintă o altă încălcare a normelor de drept procesul, prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., invocate de Curtea de Apel București în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat. Nu există o astfel de autoritate, nefiind vorba despre tripla identitate de cauză obiect și părți și nici a chestiunii litigioase similare/identice.

Astfel, recurenta a solicitat a se reține ca motiv de recurs și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Intimata a transmis întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în sinteză, respingerea apărărilor intimatei-reclamante și admiterea recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., au fost redate, în mod expres, dispozițiile punctelor 5 și 8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cărora le-au fost subsumate mai multe critici.

Astfel, un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest prim motiv de casare vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta afirmă, în esență, că, deși a criticat sentința pronunțată de prima instanță sub aspectul nemotivării ei, în mod greșit curtea de apel a reținut că tribunalul ar fi motivat hotărârea, deși acesta nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat apărările sale, prin care s-a susținut că analiza competenței instanței de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competență, ci și modului de sesizare a instanței; de altfel, nici instanța de apel nu a răspuns în vreun fel acestor susțineri ale sale arătate în fața tribunalului și reluate în apel, de unde rezultă că a aplicat greșit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce impun motivarea hotărârii.

Este adevărat că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în considerentele hotărârii judecătorești obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ., însă, în speță, instanța de apel a respectat aceste dispoziții.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor legale, calitatea motivării unei hotărâri constă în capacitatea de analiză și sinteză a judecătorului, în stabilirea corectă a situației de fapt, cu argumentarea probelor avute în vedere, în calitatea concluziilor desprinse din actele și lucrările dosarului și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția dată în cauză.

În speță, instanța de prim control judiciar, răspunzând criticii formulate în apel relativ la nemotivarea hotărârii primei instanțe, a reținut că tribunalul și-a expus argumentat punctul de vedere cu privire la pretinsa necompetență a instanței de judecată din Belarus, invocată prin întâmpinare de către intimata A.. Totodată, a reținut curtea de apel, simplul fapt că prima instanță nu a achiesat la consecințele trase de apelanta-intimată din exercitarea acțiunii în fața instanței străine de către procuror nu înseamnă că sentința pronunțată în prezenta cauză este nemotivată.

De altfel, a subliniat instanța de apel, constatarea Curții de Apel Economice din Regiunea Minsk în considerentele hotărârii sale pronunțate în dosarul nr. x/2018, în sensul că este "competentă raportat la art. 10.5 din Contract", așa încât raporturile juridice litigioase dintre părți "sunt guvernate de legislația Republicii Belarus și de Convenția Organizației Națiunilor Unite privind Contractele de Vânzare Internațională de Mărfuri din 11.04.1980", nu poate fi infirmată de instanțele judecătorești din România, chemate să procedeze la recunoașterea în România a efectelor hotărârii judecătorești străine antereferite, în acest sens, statuând foarte clar prevederile art. 1098 C. proc. civ.

S-a mai reținut că prima instanță și-a expus argumentat raționamentul juridic care a fundamentat soluția adoptată în prezenta pricină și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, existând în considerentele sentinței atacate mențiuni cu privire la situația de fapt apreciată relevantă, la cadrul legal aplicabil, precum și la analiza îndeplinirii în speță a cerințelor impuse de art. 1096 și art. 1097 C. proc. civ. pentru a se dispune recunoașterea hotărârilor străine.

Afirmațiile recurentei prin care se arată că nici instanța de apel nu a răspuns în vreun fel susținerilor arătate în fața tribunalului, reluate în apel și, de altfel, redate în cuprinsul cererii de recurs, nu sunt fondate, în condițiile în care, așa cum s-a menționat anterior, instanța de prim control judiciar a răspuns argumentat, printr-un raționament de sinteză, criticilor apelantei.

Înalta Curte arată că motivarea este suficient de concisă pentru a oferi părților certitudinea unei analize reale a cererii, iar eventuala nemotivare a hotărârii, așa cum este clamată de către recurentă, precum și omisiunea analizării unei realități faptice esențiale, în opinia acesteia, nu pot fi asimilate unei nemotivări astfel cum aceasta susține.

Faptul că recurenta nu a fost în acord cu raționamentul judecătorilor fondului și apelului nu poate echivala cu o nemotivare.

Analiza hotărârii relevă observarea și examinarea concretă de către instanță a îndeplinirii condițiilor recunoașterii hotărârii judecătorești pronunțate de instanța belorusă, pe teritoriul României, cu prezentarea atât a susținerilor părților, cât și a rațiunilor pentru care acestea au fost primite sau, dupa caz, înlăturate.

În aceste condiții, raportat la considerentele hotărârii criticate, în mod corect instanța de apel a reținut că ipotezele nemotivării hotărârii nu se confirmă, nefiind întemeiat primul motiv de apel invocat de apelanta-intimată A., întrucât considerentele sentinței atacate au respectat întrutotul exigențele impuse de art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază că modul în care a fost motivată hotărârea ce face obiectul recursului răspunde exigențelor cerute de lege cu privire la acest aspect, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

S-a arătat că normele de drept care reglementează instituția recunoașterii hotărârilor străine au un dublu caracter, fiind atât norme de drept material, cât și norme de drept procedural; astfel, din conținutul art. 1090-1097 C. proc. civ. se deduce caracterul de drept substanțial al normei juridice, întrucât determină conținutul instituției recunoașterii hotărârilor străine. Normele ulterioare, respectiv cele conținute în art. 1098-1102 sunt norme de drept procedural, reglementând modalitatea în care se aplică instituția recunoașterii. Așadar, dispozițiile legale reglementate de art. 1090-1097 C. proc. civ. trebuie privite ca norme de drept material.

Înalta Curte constată că, în speță, prima instanță a fost învestită cu o cerere de recunoaștere, pe teritoriul României, a actului jurisdicțional reprezentat de hotărârea judecătorească pronunțată la data de 14.02.2019 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk în dosarul nr. x/2018 în contradictoriu cu societatea înregistrată în România, A..

Cererea de recunoaștere a hotărârii judecătorești pronunțate în Bielorusia pe teritoriul României se soluționează în conformitate cu prevederile art. 1095 – 1102 C. proc. civ.

Recunoașterea hotărârilor străine este o procedură în cadrul căreia se verifică îndeplinirea condițiilor de regularitate a hotărârilor judecătorești provenite dintr-un alt stat, pentru recunoașterea acestora în țara noastră.

În această privință, Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". C. proc. civ. este categoric și are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză ș.a.m.d., nu și a normelor de drept procesual.

Trebuie menționat, în ceea ce privește C. proc. civ., că acesta nu cuprinde norme de drept material, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept procesual, adică norme juridice care determină ordinea firească a judecății, potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil, sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil.

Așa fiind, normele care se referă la procedura de exequatur (recunoașterea înscrisurilor și hotărârilor străine), reglementată prin C. proc. civ., nu sunt norme de drept material, ele având legătură cu procedura de judecată derulată în fața instanței, iar criticile recurentei nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Fiind vorba de norme de drept procesual, Înalta Curte va proceda la analizarea deciziei recurate, exclusiv sub aspectul incidenței motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (în care se pot include mai multe neregularități de ordin procedural), invocat de recurentă, în subsidiar.

Verificarea indeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1096 din C. proc. civ. nu trebuie să fie una una formală, ci de substanță, iar acest tip de verificare nu echivalează sub nicio formă cu examinarea in fond a hotărârii străine, a arătat recurenta într-una din criticile formulate.

Or, această susținere nu este fondată, în condițiile în care, conform art. 1098 C. proc. civ., cu excepția verificării condițiilor prevăzute la art. 1096 și 1097, instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile recurentei, nuanțate prin răspunsul la întâmpinare, referitoare la neregulile de procedură, aduse deciziei pronunțate de instanța de apel prin prisma încălcării dispozițiilor art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de judecată se pronunță prin hotărâre asupra cererii de recunoaștere după verificarea îndeplinirii condițiilor impuse de prevederile art. 1096 și următoarele din C. proc. civ. în raport de înscrisurile depuse în dovedire.

Astfel, procedura recunoașterii hotărârilor judecătorești străine este reglementată, așa cum s-a arătat, de dispozițiile art. 1095 și urm. C. proc. civ. și reprezintă o formalitate prealabilă executării silite pornită pe teritoriul Romaniei.

Această procedură presupune ca un judecător din România să verifice dacă sunt îndeplinite anumite condiții de natură formală a hotărârii străine, astfel că judecătorul nu rejudecă efectiv cauza și nici nu modifică hotărârea străină. Prin procedura de recunoaștere (exequatur), se analizează regularitățile internaționale în vederea recunoașterii și executării acesteia.

Potrivit art. 1096 din C. proc. civ., hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 1095 pot fi recunoscute în România spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată; b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul și c) există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Verificând îndeplinirea condițiilor de regularitate internațională prevăzute de art. 1096 C. proc. civ., instanța de apel a constatat a fi îndeplinită cerința ca hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului în care a fost pronunțată; de asemenea, s-a constatat a fi îndeplinită și cea de a doua condiție de regularitate internațională ce vizează competența instanței străine de a soluționa litigiul, având în vedere că, în speță, constatarea Curții de Apel Economice din Regiunea Minsk în considerentele hotărârii sale, în sensul că este "competentă raportat la art. 10.5 din Contract", așa încât raporturile juridice litigioase dintre părți "sunt guvernate de legislația Republicii Belarus și de Convenția Organizației Națiunilor Unite privind Contractele de Vânzare Internațională de Mărfuri din 11.04.1980", nu poate fi infirmată de instanțele judecătorești din România, chemate să procedeze la recunoașterea în România a efectelor hotărârii judecătorești menționate, în acest sens, statuând foarte clar prevederile art. 1098 C. proc. civ.

Referitor la cea de a treia condiție de care depinde eficacitatea hotărârii străine, aceasta vizează existența reciprocității cu privire la efectele hotărârii străine între România și Republica Belarus. În această privință este suficientă o reciprocitate de fapt a cărei existență este prezumată de lege până la dovada contrară, conform art. 2561 C. civ., așa cum a reținut instanța de apel.

De altfel, trebuie arătat că, deși recurenta a susținut nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1096 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în motivarea recursului, cu nuanțările din răspunsul la întâmpinare, aceasta s-a rezumat, în cea mai mare parte, la a-și exprima nemulțumirea cu privire la modul de analiză a cerințelor impuse de prevederile art. 1096 din C. proc. civ. în raport de înscrisurile depuse în dovedire și de situația de fapt reținută, aspecte ce nu pot fi examinate în recurs, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, aceste condiții.

Astfel, recurenta a susținut că analiza competenței instanței de judecată nu se circumscrie exclusiv clauzei atributive de competență, ci și modului de sesizare a instanței, de respectare efectivă a dreptului la apărare, în condițiile concrete date, luând în considerare și negocierile părților, a căror dovadă contrazice sesizarea de către procurorul din Belarus a instanței din Minsk. Or, faptul că instanța a cărei hotărâre s-a cerut a fi recunoscută a fost sesizată de către procuror (deci abuziv și peste voința însăși a reclamantei) echivalează cu necompetența acesteia de a judeca pricina, nefiind deci îndeplinită condiția impusă de art. 1096 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a arătat, în esență, că, în contextul în care Belarus sprijină actele de război ale Federației Ruse împotriva Ucrainei, este și era neverosimil ca reprezentantul legal al intimatei-reclamante să se opună acțiunii intentate peste voința sa de către procuror, concluzionând că opoziția sa l-ar fi costat nu doar funcția, ci și însăși libertatea; același lucru se poate afirma și în ceea ce privește judecătorii din Belarus care au soluționat cauza la Curtea Economică din Minsk. Deși aceste aspecte erau cunoscute, totuși nu au fost nici analizate și nici valorificate de către instanța de apel, ceea ce reprezintă o nelegalitate a hotărâri atacate.

A mai invocat recurenta ignorarea prevederilor legale europene prin neluarea în considerare a schimbării situației de fapt, precizând că situația de fapt avută în vedere la formularea cererii de exequatur s-a schimbat făcând inoperabilă nu numai prezumția de reciprocitate (față de care nu s-au produs niciun fel de probe care să dovedească existența hotărârilor judecătorești recunoscute în baza prezumției), ci însăși admisibilitatea recunoașterii hotărârii în Belarus.

Or, aceste critici au în vedere aspecte de netemeinicie care nu pot fi supuse analizei în această etapă procesuală față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună Inaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, in conditiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aspectele de nelegalitate, susținute prin aceste critici, din perspectiva neanalizării corecte a condițiilor impuse de art. 1096 alin. (1) C. proc. civ., cu deosebire lit. b), nu pot fi reținute. Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanței de apel asupra criteriilor impuse de acest text de lege, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Nu în ultimul rând, critica recurentei prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. (invocate de instanța de apel), în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, deoarece nu există o astfel de autoritate, nefiind vorba despre tripla identitate de cauză, obiect și părți și nici a chestiunii litigioase similare/identice, este nefondată.

Astfel, textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Față de reglementarea legală a acestei instituții, instanța de prim control judiciar, în soluționarea apelului formulat de reclamantă, a avut în vedere, în mod corect, incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reținându-se că între prezentul dosar și cel soluționat, prin hotărâre definitivă, având nr. x/2020, există identitate de părți, precum și identitate de chestiune litigioasă.

Așa fiind, instanța de apel nu a încălcat nicio normă de drept procesul, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind nefondat.

În considerarea celor ce preced, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 184A/2022 din 4 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2022.