ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5939/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, la data de 17 martie 2021, reclamanta A. S.R.L., în calitate de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, reprezentat prin Ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor, și cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Ministrul finanțelor publice, a formulat acțiune în anularea parțială a Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 52/2017 privind restituirea sumelor reprezentând taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și timbrul de mediu pentru autovehicule din 12.12.2017, aprobate prin Ordinul comun al Ministrului Mediului și al Ministrului Finanțelor Publice nr. 1.488/3.198 din 12 decembrie 2017, publicat în Monitorul Oficial nr. 1040 din 29 decembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 103 din 15 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 103 din 15 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate si trimiterea cauza primei instanțe (casare cu trimitere) pentru a judeca pe fond, în prima instanța, excepția de nelegalitate a art. 4.2 din Norme in raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

În primul rând, a susținut că art. 1 alin. (1) al O.U.G. nr. 52/2017, trimițând la dobânda reglementata de art. 174 alin. (5) Codul de procedură fiscală nu a stabilit un cuantum fix al dobânzii datorate la restituirea taxelor de poluare ci doar natura dobânzii datorate - dobânda legala fiscala. Daca este datorata pentru perioade anterioare intrării in vigoare a Noului Codul de procedură fiscală - până la 31.12.2015 - sau ulterioare unei modificări a dobânzii legale fiscale după 07.08.2017, data intrării în vigoare a ordonanței, cuantumul dobânzii pentru restituirea taxelor de poluare nu ar fi cel de 0,02% pe zi de înâarziere, reglementat expres de art. 4.2 din Norme, ci cel variabil in timp, astfel cum a fost sau va fi modificat succesiv potrivit Codurilor de procedura fiscala, atât cel vechi cat si cel actual in vigoare.

Ca urmare, stabilind ca atât pentru trecut cat si pentru viitor dobânda datorata la restituirea taxelor de poluare are cuantumul de 0.02% pe zi de întârziere, art. 4.2 al Normelor a adăugat la lege, O.U.G. nr. 52/2017, in aplicarea căreia au fost adoptate Normele, neprevazând acest lucru.

In ce privește cel de-al doilea motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a arătat art. 4.2 al Normelor, stabilind ca nivelul de atunci (de la momentul adoptării Normelor) al dobânzii legale fiscale, se aplica si pentru trecut, când Noul Codul de procedură fiscală nu intrase în vigoare, încalcă și dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2), potrivit cărora legea dispune doar pentru viitor.

Soluția instanței fondului, potrivit căreia instanța de contencios administrativ nu este competenta sa examineze nelegalitatea unui act normativ infralegal - Normele - în raport cu Constituția, ci ar trebui invocată, în fata instanței de contencios constituțional excepția de neconstitutionalitate a O.U.G. nr. 52/2017 în raport cu principiul neretroactivității legilor, este vădit nelegală.

Recurenta a invocat nelegalitatea Normelor metodologice, în concret a art. 4.2 din acestea, în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, privind neretroactivitatea legilor. Normele metodologice, adoptate prin Ordin comun de ministru, sunt un act normativ de valoare infralegala si împotriva lor nu se poate ridica excepția de neconstitutionalitate, invocând art. 146 lit. d) din Constituția României. In schimb Constituția este legea fundamentală, iar toate actele normative infralegale trebuie sa fie conforme acestei legi, în caz contrar putând fi anulate pentru nelegalitate.

Ca urmare, în mod nelegal instanța fondului a refuzat sa soluționeze excepția de nelegalitate (iar nu excepția de neconstitutionalitate) a art. 4.2 din Norme în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, cu care instanța de contencios administrativ a fost învestită. Actele normative infralegale care încalcă Constituția sunt nelegale, iar nu neconstitutionale.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este dată cu corecta aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute.

În esență, a susținut că art. 4.2 adoptat prin Ordinul nr. 1488/2017 respectă întrutotul norma primară edictată de art. 1 din O.U.G. nr. 52/2017. Articolul de lege precitat nu adaugă la lege, iar, pe de altă parte, critica recurentei-reclamante ce vizează nerespectarea principiilor neretroactivității respectiv ultraactivității legilor, nu reprezintă un viciu de nelegalitate care să poată fi analizat de instanțele de contencios administrativ

Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a formulat înmpinare, prin care, de asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este legală, invocând apărări similare cu cele formulate de intimatul Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 decembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, prin care a solicitat anularea în parte a Ordinului comun al Ministerului Mediului și al Ministerului Finanțelor Publice nr. 1.488/3.198 din data de 12.12.2017, respectiv a dispozițiilor art. 4.2, act administrativ cu caracter normativ pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 52/2017 întrucât acestea adaugă la legea în aplicarea căreia a fost adoptat nedispunând aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 174 alin. (5) din Codul de procedură fiscală.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând critici din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut, în esență, că art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 52/2017, trimițând la dobânda reglementata de art. 174 alin. (5) Codul de procedură fiscală nu a stabilit un cuantum fix al dobânzii datorate la restituirea taxelor de poluare ci doar natura dobânzii datorate - dobânda legala fiscala; stabilind ca atât pentru trecut cat si pentru viitor dobânda datorata la restituirea taxelor de poluare are cuantumul de 0.02% pe zi de întârziere, art. 4.2 al Normelor a adăugat la lege, O.U.G. nr. 52/2017, in aplicarea căreia au fost adoptate Normele, neprevazând acest lucru; art. 4.2 al Normelor, stabilind ca nivelul de atunci (de la momentul adoptării Normelor) al dobânzii legale fiscale, se aplica si pentru trecut, când Noul Codul de procedură fiscală nu intrase în vigoare, încalcă și dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2), în mod nelegal instanța fondului refuzând sa soluționeze excepția de nelegalitate (iar nu excepția de neconstitutionalitate), astfel cum a fost invocată de reclamantă, critici pe care Înalta Curte, împărtășind opinia judecătorului fondului, le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze împreună și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte amintește că în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat ca temei juridic al cererii de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față acest motiv de nelegalitate nu este incident, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit art. 77 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "ordinele cu caracter normativ (...) se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului".

Art. 4.2 al Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 52/2017 a căror anulare se solicită, prevede că "dobânda cuvenită contribuabilului se calculează asupra sumei de restituit care se înmulțește cu numărul de zile aferent perioadei cuprinse între data perceperii taxei/timbrului și data restituirii efective și cu nivelul dobânzii prevăzut de art. 174 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, respectiv 0,02%/zi."

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 52/2017 "Contribuabilii care au achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, prevăzută la art. 214

1

- 214

3

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, taxa pe poluare pentru autovehicule, prevăzută de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, prevăzută de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu modificările ulterioare, și timbrul de mediu pentru autovehicule, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 37/2014, cu modificările și completările ulterioare, și care nu au beneficiat de restituire până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență pot solicita restituirea acestora, precum și a dobânzilor datorate pentru perioada cuprinsă între data perceperii și data restituirii, prin cerere adresată organului fiscal central competent. Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare".

Așa fiind, având în vedere că ambele acte normative fac trimitere dispozițiile art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că dispozițiile art. 4.2 din Ordinului comun al Ministerului Mediului și al Ministerului Finanțelor Publice nr. 1.488/3.198 din data de 12.12.2017 stabilesc același nivel al dobânzii.

În aceste condiții, este nefondată critica reclamantei conform căreia dispozițiile art. 4.2 din Ordinul contestat adaugă la legea în aplicarea căreia a fost edictat, O.U.G. nr. 52/2017 stabilind nivelul dobânzii acordat contribuabililor ca fiind cel prevăzut de art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, Normele metodologice de aplicare stabilind același nivel. Așadar, însăși ordonanța de urgență face trimitere la dispozițiile din Legea nr. 207/2015, privind nivelul dobânzii acordat contribuabililor, și nu se putea să se stabilească alte procente prin acte subsecvente.

În fine, Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici susținerea reclamantei conform căreia dispozițiile art. 4.2 din Ordinul nr. 1.488/3.198 din data de 12 decembrie 2017 încalcă principiului constituțional al neretroactivității legilor, în mod corect reținând prima instanță că nu este de natură că prezinte un viciu de nelegalitate ce poate fi analizat în litigiul de fată, ci o critică ce poate fi susținută doar prin invocarea excepției de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 52/2017, în aplicarea căreia a fost emis ordinul contestat având în vedere că Ordinul contestat reia întru totul dispozițiile ordonanței.

Așadar, aspectele invocate de recurentă au fost supuse examinării în fața primei instanțe, fiind analizate corespunzător de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanța de control judiciar, vizând temeinicia sentinței recurate, neconstituind veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurenta-reclamantă.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 103 din 15 iunie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.