ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5918/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra contestațiilor în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 09.11.2018, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea în parte a prevederilor H.G. nr. 318/2015, anexa 4.2, prin care li se încalcă dreptul de proprietate pentru suprafața de 2,01 ha pădure situată în UpVI Fântânița, UA 103D, comuna Silivasu de Câmpie, și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale și morale, în condițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2068 din 24 iunie 2019, Curtea a respins excepția tardivității formulării acțiunii, ca neîntemeiată, și a luat act de cererea de renunțare la judecata capătului de cerere având ca obiect daune materiale și moral.

A respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și cu intervnientul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.", ca neîntemeiată.

A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Cercetării și Inovării.

Prin decizia civilă nr. 6270 din 9 decembrie 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva sentinței nr. 2068 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A casat în parte sentința recurată și, rejudecând, a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a anulat în parte H.G. nr. 318/2015, Anexa 4.2 în privința suprafeței de 2,01 ha pădure situate în UpVI Fântânița, UA 103D, comuna Silivașu de Câmpie.

A respins cererile de intervenție accesorie formulate de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D." și Ministerul Cercetării și Inovării și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Instanța de control judiciar a constatat că limitele învestirii instanței, așa cum au fost stabilite la fond, vizează analiza, din perspectiva legalității, a H.G. nr. 318/2015, anexa 4.2, în privința suprafeței de 2,01 ha pădure situată în UpVI Fântânița, UA103D, comuna Silivașu de Câmpie cu privire la care susțin recurenții că le-a fost recunonstituit anterior dreptul de proprietate.

Prin Decizia nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în Dosarul nr. x/2007, irevocabilă, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților asupra terenului cu vegetație forestieră de 1,15 ha și de asemenea s-a menținut dispoziția primei instanțe privind reconstituirea dreptului de proprietate în beneficului reclamanților asupra terenului de 0,80 ha pe vechiul amplasament.

Prin Hotărârea nr. 23/30.10.2012 emisă de Comisia Județeană Bistrița-Năsăud pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului s-a aprobat înscrierea în Anexa 6 Silivașu de Câmpie, poziția 2 a suprafeței de 0.80 ha curți-construcții, identificată în tarlaua x/3, parcea 47 în favoarea reclamanților, și de asemenea înscrierea în anexa 37 Silvașu de Câmpie, poziția 1 a suprafeței de 1,15 ha teren cu vegetație forestieră identificată în UP VI Fântânița UA 103 D, raza de activitate a Ocolului Silvic Experimental Lechinița din cadrul ICAS București, în favoarea acestora, conform Deciziei nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosarul nr. x/2007.

Ulterior, respectiv la data de 14.08.2012, în ședința Comisiei de aplicare a Legii fondului funciar Silivașu de Câmpie, a fost încheiat proces-verbal prin care s-a propus stabilirea amplasamentului în UA VI Fântânița UA 102 D, în limită cu pădurea comunală pentru suprafața de 1,15 ha + 0,86 ha teren în favoarea reclamanților, terenul fiind validat conform Legii 247/2005 și nepus în posesie.

La data de 17.03.2015, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Urmeniș Com Silivașu de Câmpie a întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. x în favoarea reclamanților, pentru suprafața de 1,15 ha înscrisă în anexa 37 poziția 1 a Hotărârii nr. 23/30.10.2012 emisă de Comisia Județene Bistrița-Năsăud pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Beclean sub nr. x/2018, reclamanții au solicitat obligarea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor Silvașu de Câmpie la eliberarea titlului de proprietate pentru suprafața de 2.01 ha vegetație forestieră, conform Deciziei nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosarul nr. x/2007.

Cauza a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a prezentului dosar.

A apreciat Înalta Curte că motivarea instanței de fond, care subliniază că după soluționarea în mod definitiv a dosarului nr. x/2018 având ca obiect obligarea organelor administrative la eliberarea în favoarea reclamanților a titlului de proprietate pentru suprafața de 2,01 ha vegetație forestieră, conform Deciziei nr. 379/2011 a Tribunalului Bistrița-Nasaud, hotărârea respectivei instanțe va fi avută în vedere cu ocazia eventualelor rectificări ce se vor realiza cu privire la H.G. nr. 318/2015 pentru actualizarea centralizată a bunurilor aflate în domeniul public al statului și în administrarea Institutului National de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultura "D.", nu poate fi primită.

A condiționa analiza legalității unui act administrativ de soluționarea unui dosar care, la rândul lui, a fost suspendat până la soluționarea acțiunii în anularea actului înseamnă a refuza părții accesul la o justiție, echivalând cu o denegare de dreptate.

Efectivitatea drepturilor reclamanților presupune ca acestea să fie în mod concret respectate și utile celor cărora le sunt recunoscute, depășindu-se astfel etapa teoretizării și formalismului analizării nelegalității actului administrativ contestat, dreptul la acces la justiție, efectiv și util titularilor implicând pronunțarea unei soluții care să se impună inclusiv prin echitate.

Potrivit notei de fundamentare a H.G. nr. 318/2015, "Bunurile cuprinse în anexele prezentului act normativ nu fac obiectul unor litigii pendinte sau al unor proceduri administrative de retrocedare/restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, și de alte acte normative incidente în materie", afirmație care se dovedește inexactă în condițiile în care procedura de reconstituire a dreptului de proprietate al reclamanților pentru suprafața de 2,01 ha pădure situată în UpVI Fântânița, UA 103D, comuna Silivașu de Câmpie a fost validată anterior datei de promulgare a H.G. nr. 318/2015.

De altfel, validarea pentru suprafețele de 0,86 ha si 1,15 ha pădure s-a făcut de Ocolul Silvic Experimental Lechința, unitate subordonată Institutului de Cercetare si Amenajări Silvice (în prezent Institutul de National Cercetare-Dezvoltare în Silvicultura "D.") ceea ce susține afirația potrivit căreia, în întocmirea Notei de fundamentare nu s-a întreprins niciun demers si nicio verificare pentru a se cunoaște situația juridică a terenurilor cu vegetație forestieră reconstituite reclamanților în temeiul legilor fondului funciar.

Ca răspuns la plângerea prealabilă, recurenților li s-a răspuns, de către Secretariatul General al Guvernului, prin adresa nr. x/08.08.2018, că inițiatorul actului contestat, respectiv Ministerul Cercetării și Inovării, a apreciat că plângerea este întemeiată și că acesta este singurul organ cu atribuții în inițierea unui proiect de hotărâre privind actualizarea inventarului centralizat al bunurilor aflate în domeniul public al statului și în administrarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.", cât și pentru rectificarea unor erori materiale, situație în care se va promova pe circuitul de avizare o hotărâre de guvern de modificare a H.G. nr. 318/2015.

Instanța de recurs a conchis că recurenții în mod corect au susținut că, în lipsa oricărui demers de rectificare a H.G. (care conține o evidență a unor terenuri și nu constituie drept de proprietate pentru intervenientul Institut), acceptarea unui astfel de răspuns, analizat la 4 ani de la emiterea lui, ar presupune o tergiversare sine die a rezolvării problemei litigioase, împiedicându-i să se bucure de preogativele dreptului de proprietate stabilit încă din anul 2011.

Împotriva acestei decizii, au formulat contestație în anulare intimatul-pârât Guvernul României, intimatul-intervenient Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și intimatul-intervenient Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.".

3.1. Contestatorul Guvernul României și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii contestate, respingerea recursului formulat de A., B. și C. și menținerea dispozițiilor sentinței civile nr. 2068 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel București.

În motivarea cererii, contestatorul a susținut că instanța de recurs a dat o interpretare greșită a cadrului procedural și a temeiurilor de drept aplicabile speței. Printr-o reală eroare materială, concretizată prin faptul că nu a reținut și observat că în cauză există norme de drept special care au întâietate, instanța de recurs a dat naștere unei situații imposibile din punct de vedere legal și juridic.

În acest condiții, Guvernul nu are nicio posibilitate juridică, legală sau de orice altă natură în a modifica prevederile din Anexa 4.2 din H.G. nr. 318/2015, atât timp cât nu există o trecere legală în domeniul privat al statului a amplasamentului respectiv, așa cum impun dispozițiile Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, Legea nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice Gheorghe Ionescu-Șișești și a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 395/2017 a Curții Constituționale.

A arătat contestatorul că Hotărârea nr. 379/R/2011 a Tribunalului Bistrița-Năsăud se impune cu autoritate de lucru judecat organelor administrative cu competențe în materia fondului funciar doar în ceea ce privește obligația de reconstituire a dreptului de proprietate, iar nu în ceea ce privește stabilirea amplasamentului, recurenții neavând un titlu de proprietate care să fie opus autorităților.

Este nelegal și incorect ca puterea judecătorească să se substituie puterii legislative, atribuțiile acesteia rezumându-se doar la pronunțarea unor hotărâri judecătorești.

Guvernul este în imposibilitate legală de a emite o hotărâre de modificare a H.G. nr. 318/2015, atât timp cât prin Decizia nr. 6270/2021 s-a realizat o ingerință nedorită și nelegală asupra autorității puterii legislative de către puterea judecătorească printr-o reală trecere a suprafeței de 2,01 ha teren din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia fără respectarea procedurii obligatorii instituite de normele speciale invocate anterior.

A mai susținut contestatorul că, prin decizia atacată, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra aspectului de nelegalitate și nulitate invocat prin întâmpinare, respectiv că recursul este nul, fiind formulat cu încălcarea art. 13 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia, "În recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept".

De asemenea, contestatorul a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nefiind vorba despre o apreciere greșită a probelor (eroare de judecată), ci soluția pronunțată se bazează pe constatarea eronată că aceste probe nu ar exista (eroare de fapt).

În cererea dedusă judecății, care are ca obiect reconstituirea unui drept funciar, retrocedarea în natură a unui amplasament invocat, Guvernul nu are nicio posibilitate legală de promovare a unei hotărâri care să modifice chiar și parțial H.G. nr. 318/2015 doar pe baza unei decizii judecătorești, atât timp cât nu există o trecere legală în domeniului privat al statutului a amplasamentului respectiv. Terenul în cauză nu a făcut niciodată obiectul vreunei solicitări pentru punere la dispoziție sau predare de nicio instituție sau autoritate și, chiar și în acest caz, art. 6 alin. (51) din Legea nr. 165/2013 precizează că terenurile care au fost preluat de comisiile de fond funciar de la alte instituții care au administrat (sau administrează) terenuri din proprietatea statului, care nu au făcut obiectul punerii în posesie, revin în domeniul public al statului.

Este netemeinică și nefondată susținerea de la pct. 7 lit. e) care arată că în Nota de fundamentare a H.G. nr. 318/2015 ar fi fost menționate aspecte "neadevărate" despre faptul că bunurile din anexe nu fac obiectul unor litigii, atât timp cât Institutul, nefiind parte în dosarul prin care petenților li s-a reconstituit dreptul de proprietate, nu a știut de acest litigiu. Prin nota de fundamentare nu s-a încălcat niciun drept de proprietate, recunoscut și reconstituit de instanțe, doar etapa procedurală a executării prin punerea în posesie nu se poate realiza atât timp cât nu se demarează, parcurge și îndeplinește, de autoritățile strict determinate de art. 5 și 6 din Legea nr. 165/2013, procedura obligatorie.

Cererea de recurs era inadmisibilă, atât timp cât nu este legală rejudecarea cu reținere (cerută de recurenți), iar acțiunea în realizarea dreptului reconstituit se poate efectua doar cu respectarea procedurii impuse de art. 5-6 alin. (5) și alin. (51) din Legea nr. 165/2013, art. 9 din Legea nr. 45/2009, așa cum a fost modificat de Legea nr. 72/2011 și art. 31 alin. (3) așa cum a fost modificat prin Legea nr. 232/2011, coroborate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, Decizia nr. 23/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 748/2016 a Curții Constituționale și Decizia nr. 395/2017 a Curții Constituționale, de către autoritățile strict nominalizate, nu de instanțe, Guvern sau persoane fizice de drept privat.

Astfel, contestația în anulare este mai mult decât admisibilă, dar și legală, fondată și întemeiată.

3.2. Contestatorul Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., susținând că, în cauză, calea de atac îndeplinește condițiile de admisibilitate, atât timp cât există o hotărâre pronunțată în recurs, iar motivele invocate se încadrează în limitele instituite de situația juridică de admisibilitate și admitere prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În mod eronat și incorect instanța de recurs a dat o interpretare greșită a cadrului procedural și mai ales a temeiurilor de drept aplicabile speței. Pentru soluționarea corectă și legală a cererilor intimaților-recurenți este obligatoriu să fie reținute prevederile legilor speciale și specifice date de categoria "teren în domeniul public al statului" a amplasamentului suprafeței de 2,01 ha teren cu vegetație forestieră a cărui drept de proprietate a fost reconstituit în favoarea intimaților.

În continuarea criticilor sale, contestatorul a prezentat aceleași argumente ca și contestatorul Guvernul României (expuse la pct. 3.1 al prezentei decizii), apreciind că Guvernul nu are nicio posibilitate juridică, legală sau de orice natură în a modifica prevederile din Anexa nr. 4.2. din H.G. nr. 318/2015, câtă vreme nu există o trecere legală în domeniul privat al statului a amplasamentului respectiv, fiind nelegal ca puterea judecătorească să se substituie puterii legislative. A punctat și faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra aspectului de nelegalitate și nulitate invocat prin întâmpinare, în sensul că recursul este nul, fiind formulat cu încălcarea art. 13 alin. (2) C. proc. civ.

3.3. Contestatorul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D." și-a întemeiat calea de atac tot pe art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., a susținut că este admisibilă contestația în anulare și a prezentat aceleași argumente ca și contestatorul Guvernul României (conform pct. 3.1 al prezentei decizii), apreciind că printr-o eroare materială, concretizată prin faptul că nu a reținut și observat că în cauză există norme de drept special care au întâietate pentru o soluționare justă în defavoarea normelor de drept general, instanța de recurs a dat naștere unei situații imposibile din punct de vedere legal și juridic.

4.1. Contestatorul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D." a depus întâmpinare la contestațiile în anulare formulate de Guvernul României și de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, solicitând, având în vedere identitatea și similitudinea motivelor și aspectelor invocate, admiterea căii de atac extraordinare și, pe cale de consecință, anularea hotărârii atacate, respingerea recursului formulat de A., B. și C. și menținerea sentinței civile nr. 2068 din 24 iunie 2019 a Curții de Apel București.

4.2. Contestatorul Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării a formulat întâmpinare la contestațiile în anulare promovate de ceilalți contestatori, prin care a solicitat, de asemenea, admiterea căii extraordinare de atac, având în vedere motivele și aspectele invocate care sunt similare.

4.3. Intimații A., B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestațiilor în anulare formulate de contestatorii Guvernul României, Ministerul Cercetării și Inovării și Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură "D.", ca netemeinice și nelegale.

II. Decizia asupra contestațiilor în anulare

Analizând decizia contestată, prin prisma criticilor formulate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate contestațiile în anulare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1.1. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere înseși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatori, care reglementează contestația în anulare specială,

"Art. 503 - (...)

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când:

(...)."

Înalta Curte reține că prin eroare materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului și care este determinantă pentru soluția pronunțată.

Deci, pentru a putea se reține admisibilitatea unei contestații în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.

Greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, trebuie să fie greșeli de fapt care să fie determinante pentru soluția din recurs, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale.

Or, în cauză, susținerile contestatorilor (identice din punct de vedere al argumentelor invocate), nu pot fi încadrate în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., întrucât aspectele invocate nu privesc simple și evidente erori materiale, ci critică modalitatea în care instanța a înțeles să aplice dispozițiile legale și să soluționeze cauza.

Contestatorii invocă faptul că instanța de recurs nu a reținut și nu a observat că există norme de drept special care ar avea întâietate față de normele de drept general, că instanța s-ar fi substituit puterii legiuitoare și că cererea de recurs era inadmisibilă, atât timp cât nu este legală rejudecarea cu reținere, iar acțiunea în realizarea dreptului reconstituit se poate efectua cu respectarea unei anumite proceduri.

Din cuprinsul considerentelor hotărârii contestate, expuse la pct. 2 al prezentei decizii, rezultă raționamentul avut în vedere de instanța de recurs și modalitatea în care a interpretat și aplicat dispozițiile legale pe care le-a apreciat a fi incidente soluționării recursului.

Astfel, în realitate, prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față, nu se tinde la demonstrarea existenței unor greșei materiale evidente, ci la netemeinicia raționamentului logico-juridic al instanței de recurs.

Contestatorii formulează apărări ce privesc fondul cauzei, urmăresc reevaluarea dispozițiilor legale și reanalizarea cererii de recurs sub aspectul aplicării dispozițiilor ce le apreciază a fi incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept, ceea ce excedează controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

Sub acest aspect, este demn de subliniat, că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei.

Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui apel-recurs deghizat, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, neputând aduce atingere principiului res judicata, a cărui respectare impune care exercitarea unei căi extraordinare de atac să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la introducerea căilor de recurs extraordinare (Cauza Sebastian Taub împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2006), a mai reținut că "(...) instanțele superioare nu trebuie să-și folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).".

Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, neputându-se repune în discuție probleme de drept si de fapt ce au fost soluționate de instanța de recurs.

1.2. În raport cu cele expuse mai sus, deși nu se mai impune a fi analizat aspectul clamat de contestatori, că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra aspectului de nelegalitate și nulitate în sensul că recursul este nul, fiind formulat cu încălcarea art. 13 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24.10.2014, s-a constatat că dispozițiile din C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum și în art. 486 alin. (3) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale.

1.3. Față de cererea intimatului A. de obligare a contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de transport, Înalta Curte, reținând culpa procesuală a contestatorilor, în raport cu dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată avansate de acesta, în cuantum de 339,03 RON, reprezentând cheltuieli de transport, dovedite cu bonul fiscal depus la dosar.

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu noțiunii de greșeală materială prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestațiile în anulare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestațiile în anulare formulate de Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării, de Guvernul României și de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură D. împotriva Deciziei nr. 6270 din 9 decembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă contestatorii la plata sumei de 339,03 RON către intimatul A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.