ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4599/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași:

- obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la recalcularea indemnizației de încadrare și emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare pentru C. și A. și începând cu 01 ianuarie 2010 și în continuare pentru B. conform titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 299/09/05/2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2007 lămurită prin încheierea din data de 25 02 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2007;

- obligarea pârâților la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea atât a titlului executoriu invocat, cât și a dispozițiilor legale invocate și plata diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, atât conform titlului executoriu, începând cu 01 ianuarie 2010 și în continuare pentru B., cât și a dispozițiilor Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 și în continuare pentru C. și A..

- obligarea pârâților să plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 01 ianuarie 2010 și în continuare, respectiv 01.10.2015 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. I alin. (2) și art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, până la data plății efective a debitului principal, constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare.

Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 11 din 2 martie 2021, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru pretențiile anterioare datei de 15.09.2017, și a respins ca inadmisibilă excepția prescripției dreptului de a obține executarea deciziei civile.

Prin aceeași sentință, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni județul Iași, și a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamanților C. și A. câte un nou ordin de încadrare, începând cu data de 15.09.2017, cu luarea în considerare și aplicarea coeficientului de multiplicare 19.

De asemenea, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită reclamantei B. un nou ordin de încadrare, începând cu data de 15.09.2017, cu luarea în considerare și aplicarea coeficientului de multiplicare 19, în executarea titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 299/09/05/2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2007, lămurită prin încheierea din data de 25.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2007

Prin aceeași sentință, a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași la plata către reclamanții C. și A. a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19, începând cu 15.09.2017 și în continuare, sumă actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare până la data plății efective a debitului principal.

Totodată, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași la recalcularea indemnizației pentru reclamanta B..

De asemenea, a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași la plata către reclamanta B. a dobânzii penalizatoare pentru creanțele constatate prin titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 299/09/05/2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2007, lămurită prin încheierea din data de 25.02.2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2007.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții-pârâți au reluat situația de fapt și conțintul întâmpinării formulate în primă instanță, susținând, în esență, că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile pct. 13 și 14 lit. a) din O.U.G. nr. 27/2007, art. 30 din Legea nr. 330/2009 și art. 38 din Legea nr. 153/2017, precum și cele ale art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, contrar celor reținute, refuzul exprimat prin Adresa nr. x/2020 din 23*09.2020 a secției de resurse umane și documentare fiind justificat.

În opinia recurenților, prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului de a obține executarea deciziei civile nr. 299 din 09.05.2008 a Curții de Apel Iași, decizie prin care au fost acordate reclamantei B. diferențe de drepturi salariale, întrucât termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea deciziei în discuție a început să curgă de la 09-05.2008 și s-a împlinit la 09.05.2011, nesolicitându-se, înăuntrul termenului de prescripție, prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea indemnizației de încadrare în raport de drepturile acordate prin respectiva decizie.

Așa fiind, au apreciat că, având în vedere că acest termen a fost împlinit la 09.05.2011, argumentele referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripției în temeiul O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi primite, întrucât acest act normativ și-a încetat efectele în cursul anului 2016, iar acțiunea a fost introdusă la data de 20.10.2020.

Totodată, au arătat că reclamanții C. și A. nu au fost părți în dosarul nr. x/2007 al Curții de Apel lași, în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 299 din 09.05.2008, astfel că nu se pot prevala în niciun mod de dispozițiile acesteia, iar această decizie a fost pronunțată într-un litigiu de muncă și nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție obligația de a emite un ordin de salarizare, apreciind că, în cauză, sunt aplicabile, muiatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, așa încât în mod greșit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinelor de salarizare.

În continuare, recurenții au arătat că hotărârile prin care se soluționează cererile formulate în baza art. 281

1

alin. (1) din vechiul C. proc. civ. nu sunt constitutive de drepturi, astfel că încheierea din 25.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași în Dosarul nr. x/2007, nu constituie titlu executoriu.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, au considerat că trebuie avute în vedere dispozițiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recurenții au arătat că începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare, făcând referire la prevederile Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010 și ale Legii nr. 153/2017.

Au mai arătat recurenții că promovarea judecătorilor și procurorilor, precum și a personalului asimilat acestora se realizează în conformitate cu dispozițiile art. 43 și următoarele din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, făcând trimitere și la prevederile cuprinse la pct. 1 și 2 ale notei de la lit. B) din Cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, au arătat că indemnizațiile de încadrare ale reclamanților nu pot fi recalculate prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă înalta Curte de Casație și Justiție, invocând dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 și art. 3, alin. (1), din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2016, susținând că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și drepturile pretinse de reclamanți.

De asemenea, au făcut referire la Decizia Curții Constituționale nr. 289 din 07.06.2005 și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 08.11.2005, pronunțată în cauza Kechko c Ucrainei și Hotărârea din 08.12.2009, pronunțată în cauza Wieczorek c. Folordei), considerând că statuările Curții Constituționale și ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției prescripției dreptului de a obține executarea deciziei civile nr. 299 din 09.05,2008 a Curții de Apel Iași și să se constate că a intervenit prescripția dreptului de a obține executarea acestei decizii și respingerea acțiunii, fiind neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susținerile recurenților-pârâți nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceștia nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-au exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe și au reluat integral situația de fapt și apărările formulate în primă instanță, cu trimitere la soluția asupra excepției prescripției dreptului de a se obține executarea Deciziei nr. 299 din 09.05.2008, care în opinia acestora este greșită și asupra faptului că au fost interpretate eronat prevederile legale incidente, fără a formula critici concrete în raport cu aspectele reținute de judecătorul fondului, în realitate nefiind de acord cu raționamentul instanței.

Recurenta-pârâtă nu circumstanțiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs.

Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susținerile recurenților-pârâți nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, ținând seama, totodată, de prevederile art. 499 teza a doua din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 11 din 2 martie 2021 a Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.