ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4329/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a formulat plângere împotriva Hotărârii CNCD nr. 196/26.02.2020, solicitând constatarea și sancționarea contravenției de discriminare prevăzută de art. 15 din O.G. nr. 137/2000, săvârșită la data de 03.04.2019 de către B.. De asemenea, a solicitat obligarea părții care a săvârșit fapta contravențională, să publice în mass-media un rezumat al hotărârii prin care se constată săvârșirea contravenției, precum și orice măsură necesară pentru înlăturarea consecințelor acestei fapte.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 184 din 16 februarie 2021, a luat act de renunțarea la judecata cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și a obligat reclamantul să plătească pârâtei B. cheltuieli de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a considerat, în mod eronat că cererea de renunțare la chemarea la judecată este irevocabilă. Chemarea în judecată este un act juridic unilateral și nu este irevocabil deoarece se poate renunța la ea. Renunțarea la chemarea în judecată este tot un act juridic unilateral și, deci se poate renunța la ea. Nici unul din aceste acte nu face parte dintr-un contract între părți. Nu există prevedere legală care să precizeze explicit că actul de renunțare la chemarea în judecată este irevocabil Recurentul mai susține că atunci când a făcut un gest de bunăvoință cu motivările pe care le-a precizat în cerere, a avut parte de o reacție agresivă și disproporționată din partea pârâtei, în instanță și-a retractat cererea și a cerut ca judecata să continue. Instanța a refuzat acest lucru și a dispus cheltuieli de judecată pentru un lucru nejudecat. Avocatul nu a prestat întreaga muncă pentru care a fost plătit dar a pretins întregul onorariu, iar instanța a fost de acord . În opinia recurentului, instanța de fond a considerat, în mod eronat, cu referire la prevederile art. 1270 C. civ., că un act unilateral de renunțare face parte dintr-un contract verbal, ceea ce e de neînțeles. Recurentul consideră că sunt două probleme distincte și că un contract verbal nu are valoare juridică. Nu poți încheia un contract în care una din părți să nu cunoască ce va face cealaltă parte, mai ales într-o instanță . În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Înalta Curte constată că, având în vedere manifestarea de voință expresă a părții reclamante, exprimată la data de 29.01.2021, anterior primului termen de judecată ce a avut loc la data de 16.02.2021, dată fiind lipsa de opoziție sub acest aspect a părților pârâte, în raport de dispozițiile art. 406 C. proc. civ., instanța de fond a luat act de renunțarea la judecată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, la cererea pârâtei B., potrivit dovezilor depuse de aceasta la dosar, reținând că renunțarea a avut loc la data de 29.01.2020, după comunicarea acțiunii către pârâtă și după momentul la care aceasta a depus întâmpinare, angajând astfel cheltuieli de judecată. Ulterior exprimării acestui acord de către pârâta B. și datorită faptului că aceasta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate până la acel moment, în cuantum de 1500 RON, constând în onorariu de avocat, recurenta-reclamantă a arătat că în condițiile în care va fi obligată la cheltuieli de judecată nu mai renunță la judecată. Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat că în condițiile în care pârâta B. a arătat că este de acord cu renunțarea la judecată a reclamantului, revocarea ulterioară a renunțării la judecată nu poate fi primită, rămânând fără efecte, față de dispozițiile art. 1325 C. civ. și art. 1270 alin. (2) C. civ. De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut ca renunțarea la judecată devine irevocabilă după momentul la care s-a solicitat și s-a obținut acordul beneficiarului renunțării, respectiv al pârâtului, față de manifestarea de voință din partea părții reclamante. Imposibilitatea revocării renunțării după momentul la care pârâtul și-a manifestat acordul cu privire la renunțare, reprezintă consecința firească a aplicării art. 1270 și art. 1325 C. civ. Întrucât renunțarea la judecată are valoarea unui act juridic unilateral, odată ce manifestarea de voință a ajuns la beneficiar, iar acesta și-a exprimat acordul cu privire la producerea efectelor acesteia, reclamantul nu mai poate reveni asupra poziției sale procesuale. Din actele și lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că cererea de retractare a renunțării a fost formulată după momentul la care pârâta și-ar dat acordul în legătură cu renunțarea și cu efectele renunțării, astfel încât nu mai putea fi primită. Soluția pronunțată de instanța de fond este consecința firească a aplicării art. 406 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia, "dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut". Înalta Curte reține faptul că recurentul-reclamant a renunțat la judecată după comunicarea cererii introductive, după angajarea avocatului și depunerea întâmpinării. Dovada cheltuielilor de judecată s-a făcut prin documente justificative, iar onorariul avocatului este proporțional atât cu complexitatea cauzei cât și cu munca acestuia. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și, totodată, obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..