ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3629/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/17.09.2018 emis de Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, ca fiind netemeinic și nelegal.

Prin sentința civilă nr. 20 din 28 ianuarie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs reclamantul A. invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 4821 din 19 octombrie 2021, Înalta Curte a admis excepția tardivității recursului invocată din oficiu, și a respins recursul ca tardiv formulat.

Pentru a se pronunța în acest sens, a instanța de recurs a reținut, în esență, că sentința atacată a fost comunicată reclamantului A. la data de 11.02.2019, iar recursul a fost declarat la data de 27.03.2019, când cererea de recurs a fost transmisă prin email la Curtea de Apel Constanța, deși, conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termenul de 15 zile în care legea permitea exercitarea căii de atac s-a împlinit la data de 27.02.2019.

Cu privire la cererea de repunere în termen formulată la data de 15 octombrie 2021, instanța a reținut că, deși în dispozitivul hotărârii primei instanțe s-a menționat eronat că hotărârea este definitivă, această indicare greșită nu poate atrage repunerea în termen a recursului în ceea ce îl privește pe recurentul-reclamant, cu atât mai mult cu cât cererea de repunere în termen nici măcar nu a fost formulată în condițiile prevăzute de art. 186 din C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 4821 pronunțată la data de 19 octombrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul reclamant A. a formulat contestație în anulare, solicitând admiterea contestației, anularea deciziei atacate și soluționarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 20/28.01.2019.

A invocat contestatorul motivul prevăzut de dispozițiile art. 502 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. susținând că în mod greșit instanța de control judiciar investită cu soluționarea recursului a calculat termenul de recurs de la momentul comunicării hotărârii în al cărei dispozitiv s-a menționat greșit că aceasta este definitivă și nu de la data rectificării hotărârii, când instanța recunoaște părților dreptul de a ataca sentința cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Susține contestatorul că eroarea instanței (sesizată din oficiu) nu poate și nu trebuie să aibă drept consecință suprimarea dreptului părților de a accesa căile ordinare sau extraordinare recunoscute de legiuitor și implicit, încălcarea flagrantă a dreptului la apărare și a accesului la dublu grad de jurisdicție.

Afirmă contestatorul că de cele mai multe ori oamenii se încred în mențiunile existente în cuprinsul unei hotărâri judecătorești, mai ales când este vorba despre aplicarea normelor de procedură. Din acest motiv, o atare mențiune greșită potrivit căreia hotărârea instanței este definitivă ar putea aduce partea în situația în care n-ar formula calea de atac, întemeindu-se pe dispozitivul hotărârii. Or, tocmai pentru a evita astfel de situații legiuitorul a reglementat în art. 457 C. proc. civ., în favoarea părților, principiul legalității căii de atac.

În raport de această normă juridică susține că legiuitorul nu a pedepsit partea care s-a întemeiat pe mențiunile instanței prin decăderea acestuia din dreptul de acces la dublu grad de jurisdicție, ci a creat un sistem care să îl protejeze de erorile judecătorului și că îi permită să se bucure de prerogativele recunoscute.

Or, dacă legiuitorul a instituit repunerea în termen din oficiu pentru situația în care dispozitivul hotărârii s-a menționat totuși o cale de atac, dar s-a menționat un termen mai lung decât cel instituit de lege, a fortiori repunerea în termen din oficiu operează și în situația în care instanța a menționat în mod greșit caracterul definitiv al hotărârii care ar putea fi atacate.

Prin urmare, concluzionează că în prezenta cauză operează repunerea în termen din oficiu, iar recursul nu poate să fie respins ca tardiv – din eroare. Instanța de control judiciar a omis existența unei mențiuni greșite în dispozitivul sentinței primei instanțe și a unei încheieri de îndreptare a erorii materiale și a calculat termenul de la data comunicării sentinței nr. 20/28.01.2019.

Intimata Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă întrucât nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de dispozițiile art. 502 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată recursului de instanța de control judiciar nu este rezultatul unei erori materiale.

Pe fonul contestației susține existența culpei reclamantului A. care a formulat tardiv recursul declarat împotriva sentinței nr. 20/28.01.2019 a Curții de Apel Constanța

Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatorul A. este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., text de lege pe care contestatorul și-a întemeiat cererea: "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatorul să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată.

În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Totodată, reține Înalta Curte, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se invocă de către contestator, în prezenta cauză, o greșeală materială a instanței de recurs, cu privire la date sau elemente ale dosarului cauzei. Motivele expuse în contestația în anulare se referă la modalitatea de aplicare a principiului legalității căii de atac instituit prin dispozițiile art. 457 C. proc. civ., contestatorul formulând critici cu privire la faptul că termenul de recurs de 15 zile curge de la data comunicării încheierii de îndreptare a sentinței atacate, și nu de la data comunicării acestei sentințe, susținând că în prezenta cauză operează repunerea în termen din oficiu reglementată de art. 457 alin. (2) C. proc. civ.

Contestatorul invocă, deci, o pretinsă greșeală de judecată în interpretarea și aplicarea normelor legale care reglementează principiul legalității căii de atac, susțineri în raport de care Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte reține că în prezenta cauză nu operează repunerea în termen din oficiu reglementată de art. 457 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că litigiul este supus normelor în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv forma în vigoare a art. 457 C. proc. civ. la data de 11 octombrie 2018, conform dispozițiilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

La data de 11 octombrie 2018, dispozițiile art. 457 C. proc. civ. aveau următorul conținut: "Art. 457: Legalitatea căii de atac

(1)Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

(2)Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

(3)Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

(4)Atunci când instanța dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunțării încheierii, pentru părțile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părțile care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege".

Se observă astfel că dispozițiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., anterior modificării intervenită la data de 21 decembrie 2018 prin Legea nr. 310/2018, reglementau posibilitatea de a formula calea de atac indiferent de mențiunea din cuprinsul hotărârii, însă cu respectarea termenului stabilit prin lege, și fiind în materia contenciosului administrativ, termenul pentru formularea căii de atac era de 15 zile, termen care, așa cum a stabilit și instanța de control judiciar, curge de la data comunicării sentinței nr. 20, iar nu de la data comunicării încheierii de îndreptare a erorii materiale.

Prin promovarea contestației în anulare, titularul căii de atac urmărește să obțină rejudecarea cauzei pentru motive de pretinsă nelegalitate a deciziei atacate, demers ce nu poate fi admis având în vedere că pe calea contestației în anulare sunt vizate doar greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar nu presupuse greșeli de judecată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 4821 din 19 octombrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.