ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3547/2022

Ședința publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 17.01.2018, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați, -anularea Deciziei de impunere nr. x/26.05.2017; -anularea Dispoziției de măsuri nr. 11/26.05.2017; -anularea constatărilor Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.05.2017; -anularea Procesului-verbal nr. x/16.05.2017; -anularea Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 8254/16.06.2017; -anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor fiscale nr. 8254/16.06.2017; -restituirea tuturor sumelor achitate și/sau compensate în baza deciziei de impunere; -obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale fiscale aferente sumelor pentru care solicită restituirea, începând cu data fiecărei plăți până la data restituirii integrale și efective a acestora; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 49 din 7 februarie 2020, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată și a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 10/11.01.2018, respectiv cu privire la pct. 2 ce prevede respingerea ca nemotivată a contestației formulate împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 8254/16.06.2017 emise de organele fiscale din cadrul Administrației pentru Contribuabili Mijlocii constituite la nivelul Regiunii Galați, pentru suma de 666.478 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

1.3. La data de 02.06.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 49 din 7 februarie 2020, solicitând completarea hotărârii cu privire la cererea sa de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare.

Prin sentința civilă nr. 485 din 10 decembrie 2020, Curtea a admis excepția tardivității și a respins cererea completatoare formulată de reclamantă, ca tardiv formulată.

2.1. Împotriva sentinței nr. 49 din 7 februarie 2020 au formulat recurs hotărâri recurenta reclamantă și recurentele pârâte.

2.1.1. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii acțiunii și al anulării în parte a Deciziei nr. 10/11.01.2018 emise de ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Hotărârea astfel pronunțată este nelegală pentru următoarele considerente circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civili:

Încălcarea art. 77 Codul de procedură fiscală.

Susținerile instanței de fond potrivit cu care recurenta nu a invocat niciun temei de drept care să susțină teza nulității deciziei de soluționare, sunt nefondate.

În speță, nu a invocat nulitatea deciziei de soluționare a contestației, ci nelegalitatea acesteia.

În susținerea acestei critici, a arătat ca decizia de soluționare a fost emisă la 6 luni de la data formulării contestației fiscale, fără ca în speță să fi existat vreun temei pentru prelungirea termenului de soluționare. Mai mult, contestația nu a fost soluționată pe fond, ci s-a dispus suspendarea soluționării contestației și constatarea necompetenței cu privire la Dispoziția nr. 11/2017 și Decizia referitoare la obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. 8254/2017.

Niciuna dintre soluțiile pronunțate de organul de soluționare nu a necesitat verificări aprofundate, informații sau lămuriri suplimentare, organul de soluționare având la dispoziție toate informațiile necesare emiterii Deciziei nr. 10/11.01.2018 încă de la momentul învestirii sale.

Astfel, suspendarea soluționării contestației s-a dispus în raport de sesizarea penală formulată de organul de inspecție fiscală, iar organul de soluționare avea cunoștință despre acest fapt încă de la momentul învestirii sale, întrucât în Raportul de inspecție fiscală se face vorbire despre faptul sesizării organelor penale. Suplimentar, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, organul de soluționare nu a solicitat niciun fel de relații sau informații referitoare la sesizarea penală, în Decizia de soluționare nefiind indicat nici măcar numărul sub care a fost înregistrată sesizarea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.

Situația este identică și în ce privește necompetența constatată de organul de soluționare cu privire la contestațiile formulate împotriva Dispoziției nr. 11/2017 și Deciziei referitoare la obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. 8254/2017. Toate informațiile în raport de care organul de soluționare a constatat necompetența erau cunoscute acestuia încă de la momentul sesizării sale. La fel și în ce privește respingerea ca nemotivată a contestației formulată împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii.

Faptul că organul de soluționare nu i-a notificat cu privire la prelungirea termenului de soluționare confirmă lipsa de temei a prelungirii termenului de soluționare a contestației.

Instanța de fond nu a analizat de nicio manieră necesitatea suspendării procedurii administrative în raport de sesizarea penală formulată de organul de inspecție fiscală. A primit afirmațiile neargumentate ale pârâtei potrivit cu care există o strânsă interdependență între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare și "existența elementelor constitutive ale unei infracțiuni cu privire la mijloacele de probă", fără a analiza în ce constă interdependența afirmată și în ce manieră soluția pronunțată în dosarul penal ar putea influența soluția din procedura administrativă.

Analiza acestor aspecte se impunea cu atât mai mult cu cât organul de inspecție fiscală a constatat deja nelegalitatea operațiunilor constând neînregistrarea în evidența contabilă a facturii nr. x/15.05.2008 emisă pentru beneficiarul B. Sa și neemiterea facturii pentru beneficiarul Comuna Vidra, prin urmare faptul constatării existenței unei fapte penale în legătură cu cele două aspecte nu ar schimba cu nimic situația reținută de organul de inspecție fiscală. Cum de altfel, nici constatarea inexistenței unei fapte penale nu a influențat soluția din contestația administrativă.

Existența unor indicii de fraudă și necesitatea cercetării faptelor de către organele de urmărire penală nu sunt suficiente din perspectiva art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală pentru suspendarea procedurii administrative.

Având în vedere împrejurările cauzei, suspendarea soluționării contestației fiscale nu este de natură a evita sancționarea atât penală, cât și administrativ-fiscală, astfel cum nefondat se susține, întrucât eventuala constatare a existenței unei infracțiuni ar fi atras condamnarea recurentei și/sau a reprezentanților recuirentei, fără însă a se dispune obligarea la acoperirea prejudiciului, întrucât obligațiile fiscale suplimentare au fost deja stabilite printr-un titlu de creanță.

Nu în ultimul rând, faptul că timp de 6 luni organul de soluționare a contestației nu a manifestat niciun interes pentru stadiul soluționării dosarului penal pretins a avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției din procedura administrativă, dosar penal în privința căruia nu a fost în măsură să indice nici măcar numărul sub care a fost înregistrat la Parchetul dpi Tribunalul Constanța, confirmă caracterul abuziv al măsurii suspendării procedurii de soluționare a contestației fiscale.

Încălcarea art. 126 și art. 127 Codul de procedură fiscală.

Existența sediului secundar a fost invocată circumstanțial de organul de soluționare a contestației în procedura administrativă, sediul secundar nefiind menționat în documentele provenind de la organul de inspecție fiscală - situație în care s-ar fi putut reține, ci a fost avut în vedere ab initio la stabilirea duratei inspecției fiscale aplicabile recurentei reclamante. Relațiile ONRC la care face referire organul de soluționare au fost obținute la data de 29.11.2017, în cursul procedurii administrative.

Din punctul său de vedere durata inspecției fiscale a depășit dublul perioadei legale chiar și în ipoteza incidenței termenului de 180 de zile prevăzut de art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, împrejurare în care inspecția fiscală trebuia să înceteze fără a se emite raport de inspecție fiscală și decizie de impunere conform art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În speță, inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 22.03.2016 - 15.05.2017, iar în perioada 15.03 - 18.04.2017 a fost suspendată la solicitarea recurentei. Excluzând perioada de suspendare 15.03 - 18.04.2017, rezultă o durată a inspecției fiscale de 384 de zile, care în mod evident depășește dublul duratei reglementată de art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Instanța de fond a înlăturat critica recurentei referitoare la excluderea nelegală a perioadei 25.08.2016 - 02.03.2017 din calculul duratei inspecției fiscale, susținând că măsura suspendării inspecției fiscale a fost necesară pentru obținerea unui punct de vedere de la Direcția Generală de Asistență Contribuabili din cadrul ANAF și "poate" fi circumscrisă motivului prevăzut de art. 127 alin. (1) lit. f) Codul de procedură fiscală.

Susținerile primei instanței sunt lipsite de temei legal.

Potrivit art. 127 alin. (1) lit. f) Codul de procedură fiscală "Conducătorul inspecției fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecții fiscale în oricare din următoarele situații și numai dacă apariția acestei situații împiedică finalizarea inspecției fiscale: (...) f) pentru solicitarea de informații sau documente de la autorități, instituții ori terți, inclusiv de la autorități fiscale din alte state, în legătură cu obiectul inspecției fiscale;"

În mod evident, solicitarea unui punct de vedere asupra tratamentului fiscal aplicabil tranzacțiilor recurentei nu se circumscrie normei citate, nefiind vorba de informații sau documente necesare finalizării inspecției fiscale, ci de o îndrumare sub aspectul aplicării și interpretării normelor de drept fiscal.

Hotărarea primei instanțe este nelegală și din perspectiva omisiunii analizării criticii privind emiterea deciziei de soluționare a contestației cu încălcarea art. 279 alin. (1) Codul de procedură fiscală (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.).

Critica a fost formulată sub două aspecte.

Sub un prim aspect, a criticat faptul că organul de soluționare a analizat parțial pe fond contestația sa cât privește încălcarea prevederilor referitoare la durata inspecției fiscale și a respins/înlăturat acest motiv de nelegalitate, fără ca aceasta să se concretizeze într-o soluție în dispozitivul deciziei de soluționare.

Sub un al doilea aspect, a criticat lipsa de temei a "divizării" contestației fiscale funcție de "aspectele de procedură" și "aspectele de fond" invocate de recurentă.

Astfel, deși a pretins că nu se poate învesti cu soluționarea pe fond a contestației, organul de soluționare a analizat și a înlăturat criticile de nelegalitate care priveau încălcări ale "aspectelor de procedură", suspendând procedura de soluționare a contestației doar în ce privește criticile referitoare la "aspectele de fond", deși dispozițiile art. 277 Codul de procedură fiscală nu permit suspendarea parțială a procedurii administrative.

Legea nu reglementează posibilitatea disjungerii "aspectelor de procedură" de "aspectele de fond", așa încât contestația fiscala trebuia tratată ca un tot unitar.

Soluționarea parțială a contestației cu privire la anumite critici și în același timp suspendarea soluționării contestației cu privire la alte critici contravine dispozițiilor art. 279 alin. (1) Codul de procedură fiscală referitoare la soluțiile ce se pot pronunța cu privire la contestația fiscală.

Față de omisiunea primei instanțe de a analiza criticile de nelegalitate anterior evocate, apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea art. 9 și art. 22 C. proc. civ., în raport de care instanța avea obligația de a analiza cauza în limitele și pentru argumentele invocate de recurentă.

În drept, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., art. 126, 127, 277 și 279 Codul de procedură fiscală, art. 453 C. proc. civ.

2.1.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată, arătând în esență următoarele:

În ceea ce privește soluția de respingere ca nemotivata a contestației formulate de intimata împotriva Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi si penalități de întârziere nr. 8254/16.06.2017, instanța de fond retine ca, astfel cum rezulta din cuprinsul contestației, intimata a indicat motivul pentru care solicita anularea acestei decizii, respectiv potrivit principiului accesorium sequitur principale, in sensul ca masurile dispuse, corecțiile propuse dar si dobânzile si penalitățile calculate nu pot exista in ipoteza invalidării deciziei de impunere si a raportului de inspecție fiscala.

În continuare, instanța concluzionează in sensul, ca exista o motivare, chiar si sumara, formulata împotriva deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii.

Nu este de acord cu raționamentul instanței de fond care este in vădita contradicție cu prevederile legale aplicabile.

Consideră că, instanța de fond si-a argumentat hotărârea pronunțata prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei, fără a tine cont de apărările formulate de recurentă în acest sens și fara a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Referitor la suma de 666.478 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită prin Decizia referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 8254/16.06.2017 emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituita la nivelul Regiunii Galați, documentele prin care s-au individualizat sumele de plată sunt Decizia de impunere nr. x/26.05.2017, Declarația nr. 22524669A/26.11.2012, Declarația nr. 26821314A/25.02.2013, Declarația nr. 32892634A/27.05.2013, Declarația nr. 40929701'A/25.10.2013, Declarația nr. 42433318A/27.11.2013,Declaratia 45440888A/27.1.2014, Declarația nr. 47015952A/25.02.2014, Declarația nr. 4855654A/25.03.2014, Declarația nr. 53149699A/18.06.2014, Declarația nr. 55888080A/257214, Declarația nr. x/25.05.2015.

Deși prin contestația formulata intimata a înțeles sa conteste aceasta suma, nu a înțeles să-și motiveze în niciun fel contestația, respectiv nu a depus niciun document în susținerea propriei cauze, nu a prezentat situația de fapt și nu a invocat nici un articol de lege în apărarea sa, nu a contestat accesoriile nici in ceea ce privește modul de calcul al acestora referitor la perioada de calcul sî cota aplicata.

Arată că, prevederile art. 269 alin. (1) lit. c) și lit. d) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora contestația se formulează în scris și va cuprinde motivele de fapt și de drept si dovezile pe care se întemeiază.

De asemenea, în cauza sunt incidente și prevederile pct. 11.1. lit. b) și pct. 2.5 din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale indicate, prin contestație intimata trebuia să menționeze atât motivele de fapt cât și motivele de drept, precum și dovezile pe care se întemeiază acestea, în caz contrar contestația urmând a fi respinsă ca nemotivată, organul de soluționare a contestației neputându-se substitui societății cu privire la respectivele motive.

Totodată, invocă, și prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora analiza contestației se face în raport cu susținerile părților, cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu documentele existente la dosarul cauzei, iar soluționarea contestației se face în limitele sesizării.

Având în vedere aceste aspecte, întrucât intimata este cea care invocă în sprijinul pretențiilor sale o anumită stare de fapt, afirmând o pretenție în procedura administrativă, constatarea care se impune este aceea că sarcina probei ii revine.

De asemenea, sarcina probei nu implică un drept al contestatarului, ci un imperativ al interesului personal al acestuia care invocă o pretenție în cadrul căii administrative de atac, neprobarea cererii afirmate determinând respingerea contestației.

În considerarea celor expuse solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat si casarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulată de A. S.R.L. ca neîntemeiată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 si urm. C. proc. civ.

2.1.3. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, arătând în esență următoarele:

În fapt, urmare inspecției fiscal efectuate la societatea reclamantă a fost întocmit Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/26.05.2017 și a Deciziei de impunere nr. x/26.05.2017 prin care s-au stabilit în sarcina acesteia obligații suplimentare de plată în cuantum de 2.417.002 RON, din care 1.656.708 RON impozit pe profit și 760.294 RON taxă pe valoare adăugată. De asemenea s-a întocmit Dispoziția de măsuri nr. 11/26.05.2017 și Procesul-verbal nr. x/16.05.2017 de sesizare a organelor penale. Ulterior, la 16.06.2017 a fost emisă Decizia referitoare la obligațiile fiscal accesorii nr. 8254/16.06.2017 și Decizia de impunere privind obligațiile fiscal stabilite în urma corecțiilor fiscal nr. 8254/16.06.2017.

Împotriva acestora reclamanta a formulat calea administrativă de atac prevăzută de art. 268 Codul de procedură fiscală, contestație ce a fost soluționată prin Decizia nr. 10/11.01.2018.

Instanța de fond, în motivarea anulării pct. 2 din Decizia nr. 10/11.01.2018, a constatat că există o motivare, chiar și sumară, formulată împotriva deciziei privind obligațiile fiscal accesorii, având în vedere motivarea reclamantei împotriva deciziei de impunere - actul administrativ principal, iar accesoriile nu ar putea exista în ipoteza invalidării Deciziei de impunere și a RIF.

Arată că suma de 666.478 RON, pentru care organul de soluționare a respins ca nemotivată contestația, reprezintă accesorii astfel cum rezultă din decizia de calcul accesorii, aferente unor obligații principale stabilite pe de o parte de decizia, de impunere nr. x/26.05.2017 (având în vedere contestarea parțială a acesteia), iar pe de altă parte, ca urmare a neachitării sumelor declarate de însăși reclamanta, astfel: declarația nr. 22524669A/26.11.2012, declarația nr. 26821314A/25.02.2013, declarația nr. 32892634A/27.05.2013, declarația nr. 40929707A/25.10.2013, declarația nr. 42433318A/27.11.2013, declarația nr. 45440888A/27.01.2014, declarația nr. 47015952A/25.02.2014, declarația nr. 4855654A/25.03.2014, declarația nr. 53149699A/18.069.2018, declarația nr. 55888080A/25.07.2014, declarația nr. x/25.05.2015.

Potrivit pct. III din contestația administrativă, reclamanta a arătat că Decizia de accesorii nu reprezintă act administrativ - fiscal de sine stătător și potrivit principiului accesorium sequitur principale, în situația anulării Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală se impune și anularea accesoriilor calculate.

Solicită să se constate că un argument greșit și invocarea unui principiu de drept nu pot fi reținute nici măcar ca o critică sumară adusă deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 8254/16.06.2017, având în vedere că suma cuprinde și accesorii calculate urmare neachitării la termen a obligațiilor fiscale.

Critică soluția instanței de fond pentru motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al 488 C. proc. civ. " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Critică soluția curții de apel cu privire la caracterul confuz și contradictoriu al celor reținute în motivarea hotărârii și a afirmațiilor acesteia care, din cauza unei analize defectuoase, susține pe 5 rânduri că nu poate împărtăși opinia pârâtei, dar o îmbrățișează pe a reclamantei, astfel: reclamanta a indicat motivul pentru care solicită anularea acestei decizii, respectiv potrivit principiului accesorium sequitur principale, în sensul că măsurile dispuse, corecțiile propuse dar și dobânzile și penalitățile calculate nu pot exista în ipoteza invalidării Deciziei de impunere și a RIF.

Solicită casarea deciziei curții de apel pentru motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al 488 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivarea instanței, în susținerea soluției de admitere a acțiunii pronunțată, nu se bazează pe niciun singur text de lege sau o prevedere legală.

Dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. arată că în partea de considerente se vor insera "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cerința motivării unei hotărâri judecătorești este cuprinsă atât în norma internă de procedură, art. 425 alin. (2) C. proc. civ., cât și în prevederile art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, ca o garanție a dreptului de a beneficia de un proces echitabil, ce include în substanța sa și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv

Rațiunea motivării hotărârilor judecătorești rezidă, astfel, în necesitatea îndeplinirii acestor garanții de imparțialitate a judecătorului și de calitate a actului de justiție, prin faptul că permite corecta examinare a argumentelor părților, a probelor administrate și a elementelor care au fundamentat concluzia judecătorului cauzei, reprezentând, totodată, premisa exercitării corespunzătoare a controlului judiciar de către instanța superioară.

Prin urmare, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează cu o soluționare a cauzei fără a se intra în fondul acțiunii, ceea ce determină casarea acelei hotărâri cu trimitere spre rejudecare.

Având în vedere cele de mai sus solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alini pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și dispozițiile legale invocate.

2.2. Împotriva sentinței nr. 485 din 10 decembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și constatarea faptului că cererea completatoare a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, având în vedere dispozițiile Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Prin cererea introductivă de instanță a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare, dovezile privind efectuarea acestora fiind depuse la dosar. Solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost reiterată și cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, sens în care a fost consemnată în încheierea de amânare a pronunțării din data de 12.12.201g. Cu toate acestea, instanța a omis să se pronunțe asupra cererii noastre de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea astfel pronunțată este nelegală, pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

Hotărârea a cărei completare solicităm i-a fost comunicată la data de 24.04.2020, astfel cum corect a reținut prima instanță și prin urmare, teoretic, termenul de 15 zile reglementat de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. s-ar fi împlinit la data de 11.05.2020.

Termenul pentru formularea cererii de completare a hotărârii a fost însă întrerupt conform art. 63 alin. (12) teza I din Decretul nr. 240/2020.

Potrivit art. 1 din același decret, starea de urgență a încetat la data de 14.05.2020, prin urmare termenul de 15 zile pentru formularea cererii de completare, calculat pe zile libere, a început să curgă de la data de 14.05.2020 și s-a împlinit la data de 30.05.2020, care însă a fost o zi nelucrătoare, la fel și zilele de 31.05 și 01.06, prin urmare termenul s-a prelungit până în prima zi lucrătoare, respectiv 02.06.2020.

În speță, cererea de completare a hotărârii a fost transmisă prin e-mail la data de 30.05.2020, prin urmare înăuntrul termenului de 15 zile prevăzut de art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Deși a invocat prin notele de ședință depuse pentru termenul din 10.12.2020 cazul de întrerupere a termenului de formulare a cererii de completare reglementat de art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, prima instanță nu a analizat și nu a înlăturat motivat această apărare.

În măsura în care, s-ar aprecia că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, întrucât termenul de formulare a cererii de completare nu era în curs la data prelungirii stării de urgență, hotărârea fiind comunicată ulterior intrării în vigoare a Decretului nr. 240/2020, își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 62 din același decret, situație în care termenul de formulare a cererii de completare nu a început să curgă la data comunicării hotărârii. Și în acest caz, termenul a început să curgă de la data încetării stării de urgență și s-a împlinit la data de 02.06.2020.

Pentru considerentele arătate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. S.R.L. vizând sentința nr. 485 din 10 decembrie 2020, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

4.1. Examinând cererile de recurs vizând sentința civilă nr. 49 din 7 februarie 2020, în raport de motivele de casare invocate și de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L.:

Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată că, deși la nivel formal, recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestor motiv de casare, criticile invocate, nesubsumându-se acestui motiv de casare.

Reține Înalta Curte că, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta invocă faptul că, hotărârea primei instanțe este nelegală din perspectiva omisiunii analizării criticii privind emiterea deciziei de soluționare a contestației cu încălcarea art. 279 alin. (1) Codul de procedură fiscală

Înalta Curte reține că, aceste argumente care nu se încadrează în ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci, eventual, în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al articolului menționat.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susținerilor recurentei, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei reclamante, cât și pe cele ale pârâtelor, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reține că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței, de a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, soluția recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinței sub acest aspect.

Astfel, Înalta Curte reține că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, avându-se în vedere următoarele considerente:

Contrar susținerilor recurentei reclamante, instanța de control judiciar reține că, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță.

Astfel, este neîntemeiată critica recurentei reclamante referitoare la faptul că, prin sentința recurată au fost încalcate prevederile art. 77 Codul de procedură fiscală.

Sancțiunea prevăzută de legiuitor pentru nesoluționarea contestației fiscale în termenul prevăzut de art. 77 Codul de procedură fiscală este stipulată la art. 281 alin. (5) din același act normativ, potrivit căruia "În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației contestatorul se poate adresa instanței de contencios administrativ competentă pentru anularea actului. La calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277" .

Or, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, aceasta dispoziție legală nu este incidentă în cauza din moment ce contestația fiscală a fost formulată în data de 14.07.2017, iar decizia de soluționare a fost emisă în data de 11.01.2018, respectiv în interiorul termenului de 6 luni.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile recurentei reclamante referitoare la faptul că, sentința recurată ar fi fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 277 Codul de procedură fiscală.

Potrivit prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, "organul de soluționare a contestației poate suspenda prin decizie motivată soluționarea cauzei atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

În cauză, sesizarea penală transmisă Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanta vizează un prejudiciu adus bugetului de stat în sumă de 1.378.394 RON reprezentând impozit pe profit in suma de 493.747 RON si taxa pe valoarea adăugată in suma de 884.647 RON, valoare ce se regăsește în Decizia de impunere nr. x/26.05.2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în soluționarea speței de față, are relevanță Decizia Curții Constituționale a României nr. 401/2016 pct. 18, prin care s-au statuat următoarele: "cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea."

Așadar, în raport cu cele expuse anterior, instanța de fond în mod corect a reținut că, măsura suspendării soluționării contestației până la soluționarea cauzei penale, a fost dispusă în mod corect.

Recurenta reclamantă a susținut prin criticile din recurs, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 126 și art. 127 Codul de procedură fiscală.

Criticile recurentei sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală: "Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organul de inspecție fiscală, în funcție de obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de: a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum și pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime;b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;c) 45 de zile pentru ceilalți contribuabili.(2) În cazul în care inspecția fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecția fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecție fiscală și decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecție fiscală poate relua inspecția, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecția fiscală inițială, o singură dată pentru aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)".

Potrivit art. 127 alin. (1) Codul de procedură fiscală: "Conducătorul inspecției fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecții fiscale în oricare din următoarele situații și numai dacă apariția acestei situații împiedică finalizarea inspecției fiscale:a) pentru desfășurarea unuia sau mai multor controale încrucișate în legătură cu actele și operațiunile efectuate de contribuabilul/plătitorul supus inspecției fiscale;b) pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de organul de inspecție fiscală, inclusiv în situația în care acestea privesc elaborarea și prezentarea dosarului prețurilor de transfer;c) pentru emiterea unei decizii a Comisiei fiscale centrale;d) pentru efectuarea unei expertize, potrivit art. 63;e) pentru efectuarea de cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii realității unor tranzacții;f) pentru solicitarea de informații sau documente de la autorități, instituții ori terți, inclusiv de la autorități fiscale din alte state, în legătură cu obiectul inspecției fiscale;g) pentru finalizarea unor acțiuni de control fiscal efectuate în condițiile legii la același contribuabil/plătitor care pot influența rezultatele inspecției fiscale;h) pentru efectuarea verificărilor la ceilalți membri ai grupului fiscal unic, definit potrivit Codul fiscal;i) atunci când, în scopul valorificării informațiilor rezultate din alte acțiuni de inspecție fiscală sau obținute de la alte autorități ori de la terți, se impune începerea de îndată a unei inspecții fiscale la un alt contribuabil/plătitor;j) în alte cazuri temeinic justificate".

În raport de interpretarea sistematică și teleologică a textelor de lege enunțate anterior, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește durata termenului de inspecție fiscală, au aplicabilitate prevederile art. 126 alin. (1) lit. a), respectiv cele care stabilesc un termen de 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum și pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime. Astfel, recurenta reclamantă deține un sediu secundar, respectiv sediul aflat în localitatea Ovidiu, jud. Constanta, iar textul de lege nu distinge in funcție de efectuarea inspecției si la acest sediu, ci prevede doar condiția existentei unui sediu secundar.

Din dosarul administrativ reiese că, inspecția fiscală a început în data de 22.03.2016 (data înscrierii în registrul unic de control la poz. 11), a fost suspendată în perioadele 25.08.2016-02.03.2017, 15.03.2017-18.04.2017 si s-a finalizat în data de 15.05.2017, perioadele de inspecție fiscală fiind 155 zile, 11 zile si 25 zile, perioade care însumate nu depășesc durata de 360 zile, respectiv dublul termenului de 180 zile stabilit de prevederile art. 126 alin. (2) prin raportare la alin. (1) lit. a).

Totodată, Înalta Curte constată că, suspendarea dispusă prin Decizia nr. 15/24.08.2016 a fost determinată de necesitatea obținerii unui punct de vedere de la Direcția Generală de Asistență Contribuabili din cadrul ANAF, referitor la tratamentul aplicabil unor lucrări de construcții montaj, de reabilitare si extindere a infrastructurii de apă și canalizare, iar ulterior comunicării punctului de vedere cu adresa nr. x/06.02.2017, s-a dispus încetarea perioadei de suspendare și reluarea inspecției fiscale.

Așadar, reiese că, sunt neîntemeiate susținerile recurentei reclamante, în sensul că, în mod nelegal perioada 25.08.2016-02.03.2017 a fost exclusă din calculul duratei inspecției fiscale.

Referitor la recursurile formulate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței nr. 49 din 7 februarie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând similaritatea în parte a acestora, urmează a le analiza împreună:

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că, sentința recurată nu ar fi motivată, întrucât instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei

Contrar susținerilor recurentei pârâte, în speță au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Totodată, Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentului pârât, cât și pe cele ale intimatului, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. 1lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al sentinței atacate și a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocate de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, Înalta Curte reține că, sunt neîntemeiate.

Astfel, sunt neîntemeiate susținerile recurentelor, referitoare la faptul că, față de exigențele stabilite de legiuitor prin normele legale indicate referitoare la motivarea contestației, în mod eronat a reținut instanța de fond că, o motivare sumară a contestației este suficientă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 207/2015:

"Forma și conținutul contestației

(1) Contestația se formulează în scris și va cuprinde:

a) datele de identificare a contestatorului;

b) obiectul contestației;

c) motivele de fapt și de drept;

d) dovezile pe care se întemeiază;

e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia. Dovada calității de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii."

Potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015:

"Soluționarea contestației

(1) În soluționarea contestației organul competent verifică motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport cu susținerile părților, cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării".

Procedând la o interpretare sistematică a celor două texte de lege, reiese că, nu se poate susține ideea că, dispozițiile art. 269 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură fiscal, stabilesc limitele sesizării și în ceea ce privește sesizarea instanței, cu alte cuvinte, că motivele de fapt și de drept invocate de contestator în fața organului fiscal, trebuie să fie aceleași și în fața instanței, pentru că este o restrângere a accesului la instanță, care ar trebui să fie prevăzută expres de același act normativ, fiind de strictă interpretare și aplicare.

Dispozițiile art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, referitoare la modul de analiză a contestației și limitele sesizării, vizează organul fiscal competent de soluționare a contestației, după cum de altfel se arată în cuprinsul normei, și nu instanța de judecată, astfel încât limitele stabilite initial nu pot fi extinse și la procedura de judecată, în lipsă de dispoziție legală expresă.

Mai mult, limitele sesizării despre care se face vorbire în art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, privește limitele controlului intern de legalitate, respectiv, pe de o parte, motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, iar pe de altă parte, în limitele sesizării determinate de susținerile părților, dispozițiile legale invocate de acestea și documentele existente la dosarul cauzei.

Or, în speță, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, recurenta reclamantă a indicat prin contestație, motivul pentru care solicită anularea Deciziei, respectiv, a invocat principul accesorium sequitur principale, în sensul că măsurile dispuse, corecțiile propuse dar și dobânzile și penalitățile calculate nu pot exista în ipoteza invalidării Deciziei de impunere si a RIF existând, astfel, existând o motivare chiar și sumară, formulată împotriva deciziei privind obligațiile fiscale accesorii.

Așa fiind, avându-se în vedere cele expuse anterior, reiese că, susținerile invocate de recurenta reclamantă și de recurentele pârâte prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile împotriva sentinței nr. 49 din 7 februarie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondate.

4.2. Examinând recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 485 din 20 decembrie 2020, Înalta Curte apreciază că este fondat, urmând a fi admis, avându-se în vedere următoarele considerente:

Prima instanță a respins cererea de completare a sentinței civile nr. 49 din 7 februarie 2020 formulată de reclamantă ca tardiv formulată, reținând că reclamanta nu ar fi respectat termenul de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată, că sentința civilă a cărei completare s-a solicitat a fost comunicată recurentei reclamante la data de 24.04.2020.

Or, la data respectivă, pe întreg teritoriul României, era instituită starea de urgență, potrivit Decretului nr. 240/2020 emis de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României cu 30 de zile, începând cu 15.04.2020.

Astfel, termenul de 15 zile pentru formularea cererii de completare a sentinței nr. 49/2020 a fost întrerupt, conform art. 63 alin. .(12) din Decretul nr. 240/2020, iar, la data de 15.05.2020, data încetării stării de urgență pe teritoriul României, a început să curgă un nou termen de 15 zile, care s-a complinit la data de 02.06.2020.

Prin urmare, în mod eronat prima instanță a apreciat că cererea de completare a hotărârii a fost formulată tardiv, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 497 C. proc. civ. se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii completatoare formulate de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței nr. 49 din 7 februarie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 485 din 10 decembrie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejud