ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2413/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 02.10.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 322 mp, situat în Constanța, zona Spitalul Militar, lot nr. 9A. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 08.03.2021 a fost respinsă, ca nefondată, excepția inadmisibilității și a fost unită cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța Prin sentința nr. 1381/05.04.2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins acțiunea, ca nefondată; a respins, ca rămasă fără obiect, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a obligat reclamantul la plata, către pârâtă, a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța Prin decizia nr. 167/C/03.11.2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a respins, ca nefondată, cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici: I. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1270 C. civ. și normele imperative de interpretare a contractelor. Actul juridic încheiat de părți a fost denumit în mod generic "convenție" tocmai pentru că acesta cuprindea mai multe înțelegeri ale părților. Astfel, pe de-o parte părțile s-au înțeles cu privire la descărcarea de gestiune a recurentului-mandatar și, pe de altă parte, s-au stabilit condițiile transferului dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu. Pentru interpretarea corectă a obligațiilor contractuale, instanța ar fi trebuit să țină cont de voința părților, în conformitate cu dispozițiile art. 1266, 1267 și 1268 alin. (3) C. civ. Așadar, toate actele juridice/faptele executate de către recurent în baza procurilor acordate de intimata-pârâtă precum și convenția trebuie interpretate după voința reală a părților și în sensul de a produce efecte juridice. În speță, recurentul și-a respectat partea de obligație prin plata sumei de 50.000 euro, însă intimata-pârâtă a urmărit doar obținerea unui beneficiu fără a duce la bun sfârșit înțelegerea de a încheia actul final de transmitere în patrimoniul recurentului a bunului viitor, respectiv a terenului în litigiu. Prin urmare, câtă vreme intimata-pârâtă nu a suportat niciun cost pentru efectuarea demersurilor aferente retrocedării terenurilor ce au aparținut autorilor acesteia, este total eronată argumentația reținută de instanța de apel în sensul că suma de 50.000 euro ar fi fost stabilită de părți ca "mijloc pentru dezdăunarea mandatarului" Dacă s-ar reține un astfel de raționament ar însemna că ne aflăm în fața unei îmbogățiri fără justă cauză a intimatei-pârâte care a primit pur si simplu suma de 50.000 euro, deși recunoaște în mod expres faptul că timp de 13 ani nu a efectuat niciun demers pentru retrocedarea terenurilor și nici nu a suportat vreun cost al acestor demersuri. Dacă, din probele administrate, instanța de apel nu și-a format convingerea că suma de 50.000 euro a fost în mod efectiv achitată de recurent și primită de către intimata-pârâtă (cu toate că aceasta din urmă nu a susținut niciodată contrariul), ar fi trebuit să pună în discuția părților administrarea de probatorii suplimentare. De asemenea, instanța de apel ar fi trebuit să cerceteze dacă suma de 50.000 euro reprezenta un preț real al transmiterii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin administrarea de probatorii suplimentare (oferte de vânzare terenuri în zona în care este situat terenul în litigiu cu aceleași caracteristici ale acestuia din urmă, sau chiar efectuarea unei expertize evaluatorii). Nefăcând acest lucru și nici părțile nesolicitând asemenea probe întrucât au apreciat să înscrisurile de la dosarul cauzei erau lămuritoare, instanța de apel s-a aflat astfel într-o gravă eroare și nu a aplicat în mod corect normele legale și principiile de drept mai sus citate. Astfel, câtă vreme: convenția prevede că recurentul remite și intimata-pârâtă este de acord să primească suma de 50.000 euro ca "beneficiu" pentru terenul în litigiu; această sumă a fost achitată de recurent; cu privire la celelalte 6 terenuri prevăzute în Convenție, intimata-pârâtă este de acord "ca domnul A. să rețină pentru sine sumele obținute din valorificarea (înstrăinarea) bunurilor indicate mai sus", în considerarea eforturilor sale timp de 13 ani cât și a suportării integrale a tuturor costurilor aferente; din toate cele 7 terenuri care au făcut obiectul Convenției, până la acest moment, doar pentru 2 dintre acestea demersurile au avut un deznodământ favorabil (respectiv pentru terenul în litigiu care urma să intre în patrimoniul intimatei-pârâte ulterior semnării Convenției, prin dispoziția Primarului Mun. Constanța și pentru terenul lot x careul 48 care a fost vândut ulterior semnării Convenției); pentru 4 dintre terenurile rămase, deznodământul a fost unul nefavorabil, instanțele de judecată respingând acțiunile pe motiv că nu a fost dovedit dreptul de proprietate deținut de către autorii intimatei-pârâte asupra terenurilor respective; pentru terenul lot x careul 40, litigiul nu a fost soluționat în mod definitiv, acesta fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2012* având termen de pronunțare pe data de 08.04.2022; conform Convenției, mandanta nu mai are nicio pretenție prezentă și viitoare privitoare la cele 7 terenuri indicate în Convenție, rezultă că înțelegerea părților, conform Convenției, nu a fost doar o simplă descărcare de gestiune ci și o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor (terenul în litigiu). II. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1183 C. civ. Recurentul arată că în cauză intimata-pârâtă a dat dovadă de rea-credință întrucât, deși a primit suma de 50.000 euro de la acesta, nu a dus la bun sfârșit procedura de transmitere, către recurent, a proprietății terenului, neprezentându-se la notar pentru semnarea contractului final de vânzare-cumpărare. De asemenea, a revocat fără motiv procurile acordate recurentului, lipsindu-l pe acesta de o eventuală posibilitate ulterioară de valorificare a terenului în discuție. Prin încheierea nr. 111527/21.11.2014, emisă de OCPI Constanța, pârâta a înscris pe numele său dreptul de proprietate asupra terenului, iar prin notificarea nr. x/22.09.2017, a comunicat recurentului că va renunța la judecată în dosarul nr. x/2012, având ca obiect unicul teren pentru care nu se pronunțase încă o hotărâre judecătorească, scopul fiind acela de a-l scoate din dosar pe recurent în calitate de fost mandatar al acesteia și demararea unui nou litigiu. Dacă s-ar reține raționamentul instanței de apel ar însemna că intimata a încasat suma de 50.000 euro fără nicio justificare, întrucât, pe de o parte, nu și-a asumat obligația de a transmite către recurent dreptul de proprietate asupra bunului viitor și pe de altă parte, aceasta a revocat procura prin care recurentul avea posibilitatea de a valorifica terenul și de a acoperi suma de 50.000 euro achitată deja acesteia cât și costurile suportate integral cu efectuarea demersurilor administrative și judiciare pentru obținerea proprietății în patrimoniul intimatei. III. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1541 C. civ. din 1864, art. 2019 și art. 2032 din noul C. civ. Întrucât procurile acordate recurentului au fost revocate, acest fapt are consecințe juridice pe care intimata-pârâtă trebuie să le suporte. Art. 1541 C. civ. din 1864 și art. 2019 alin. (1) noul C. civ. prevăd obligația mandatarului de a remite mandantului ceea ce acesta a primit în baza mandatului său. Prin urmare, dacă Convenția nu ar fi interpretată ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor în privința terenului în litigiu și s-ar reține în continuare argumentarea instanței de apel în sensul că aceasta reprezintă o simplă descărcare de gestiune a recurentului-mandatar, ar însemna că suma de 50.000 euro achitată de acesta reprezintă valoarea agreată de părți ca fiind cuvenită intimatei-pârâte din executarea, de către recurent, a mandatului acordat cu privire la terenul în litigiu. Cu toate acestea, întrucât intimata-pârâtă a revocat mandatul acordat, recurentul nu mai are posibilitatea de a valorifica terenul în litigiu, astfel încât din prețul de vânzare al acestuia să-și poată acoperi suma de 50.000 euro care a fost deja achitată intimatei-pârâte. Or, o astfel de situație ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului pârâtei în dauna patrimoniului reclamantului mandatar (recurentul).

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. a invocat excepția de netimbrare a recursului, întrucât la dosar nu se regăsește dovada achitării taxei de timbru, excepția tardivității căii de atac, față de data comunicării, raportat la data înregistrării recursului și excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. După ce a expus pe larg situația de fapt, intimata-pârâtă a arătat că în mod corect instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 1266 C. civ. și a constatat că nu rezultă din nicio prevedere faptul că părțile ar fi dorit încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Scopul urmărit de recurent și precizat expres prin memoriul de recurs îl reprezintă o eventuală despăgubire pentru faptul că i-au fost revocate procurile, însă obiectul prezentului dosar îl constituie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare, iar nu obligarea la plata unor despăgubiri. Referitor la susținerea recurentului că ar fi fost prejudiciat cu suma de 50.000 euro, întrucât nu a mai putut valorifica bunul, intimata precizează că la două zile după ce a primit o nouă procură a înstrăinat unul din bunurile acesteia pentru care a încasat prețul de 125.000 euro. În ipoteza în care cererea ar avea natura celei indicate de către recurent, atunci se impune admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, răspunzând excepțiilor invocate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepția de tardivitate nu poate fi reținută, întrucât recursul a fost declarat în termen. Astfel, hotărârea instanței de apel a fost comunicată recurentului la data de 10.03.2022 . În raport de această dată, termenul de 30 de zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 11.04.2022, prin prorogarea reglementată de art. 181 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi lucrătoare care urmează". În speță termenul de recurs s-ar fi împlinit pe data de 10.04.2022, care era însă o zi de duminică, astfel încât, în aplicare dispozițiilor legale menționate, ultima zi a termenului de recurs a fost 11.04.2022, ziua declarării căii de atac de către recurent. Referitor la excepția de netimbrare, Înalta Curte constată că recurentul a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 3023 RON, astfel încât nici această excepție nu se susține. În ce privește semnarea cererii de recurs, urmare a verificărilor efectuate prin intermediul compartimentului de informatică al instanței, Înalta Curte constată că recurentul a declarat recursul prin avocat C., cu împuternicire avocațială la dosar și cu semnătură electronică validă la data de 11.04.2022, data declarării căii de atac, astfel încât și acest aspect procedural a fost complinit. Recursul este însă nul, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de nelegalitate invocate, pentru următoarele argumente: Prin acțiunea introductivă de instanță, recurentul a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafață de 322 mp, situat în Constanța, zona Spitalul Militar, lot nr. 9A și a învederat că promisiunea de vânzare-cumpărare pentru acest teren rezultă din convenția nr. 866/06.09.2013 încheiată la BNP D., în virtutea căreia reclamantul a achitat pârâtei 50.000 euro. Prin decizia recurată s-a reținut că se analizează cu prioritate dacă sunt îndeplinite condițiile art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1) în referire la art. 1279 C. civ., temeiuri de drept invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, astfel încât, prin raportare la obiectul învestirii, instanța de apel a constatat că, din analiza convenției nr. 866/16.09.2013, nu rezultă nici existența unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare în viitor a terenului în suprafață de 322 mp situat în Constanța, zona Spitalului Militar, lot 9A, nici obligațiile asumate de fiecare promitent pentru ca instanță să poată, eventual, suplini doar lipsa consimțământului și a concluzionat că în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unei promisiuni de bilaterale de vânzare-cumpărare astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1) în referire la art. 1279 C. civ. Fără a se raporta la aceste considerente și la propriul temei juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, recurentul deduce judecății în recurs aspecte care nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind combătute dezlegările instanței de apel în raport cu cadrul judecății ce a învestit-o. Astfel, prima parte, exhaustivă, a memoriului de recurs vizează succesiunea cronologică a faptelor și actelor juridice, aspecte privind formularea cererii de chemare în judecată, arătarea apărărilor formulate de către părți, aprecierile personale ale recurentului privind o pretinsă rea-credință a intimatei-pârâte, etc, fiind evident că aceste expuneri nu constituie critici de nelegalitate, ci o conturare a cadrului factual al speței. În continuare, așa-numita "argumentație în drept" conține o serie de texte legale pe care recurentul doar le citează, despre o parte dintre ele pretinde că au fost greșit aplicate sau interpretate, însă nu dezvoltă, în legătură cu acestea, aspecte de nelegalitate imputabile instanței de apel, ori expune afirmații fără legătură cu soluția adoptată prin hotărârea recurată. Astfel, recurentul enumeră textele legale pretins încălcate de către instanța de apel, respectiv art. 1541 C. civ. din 1864, art. 1270, art. 1266, art. 1267, art. 1268, art. 2019, art. 2032, art. 1183 C. civ., precum și "toate celelalte acte normative și dispoziții legale la care se face referire în cele ce urmează". Apoi precizează că nelegalitatea deciziei recurate "derivă din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ.." și expune, succint, parte din argumentele instanței de apel. Față de cele arătate, rezultă că în prima parte a memoriului de recurs nu este expusă nicio critică de nelegalitate, pentru ca apoi să fie evidențiate trei pretinse încălcări ale normelor de drept material, respectiv: "1. Interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 noul C. civ. precum și a normelor imperative de interpretare a contractelor; 2. Interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1183 noul C. civ. Reaua-credință a intimatei-pârâte; 3. Interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1541 C. civ. din 1864, art. 2019 și art. 2032 noul C. civ.." Or, referitor la prima pretinsă încălcare a normelor de drept material, adică a dispozițiilor art. 1270 C. civ. și a normelor de interpretare a contractelor, recurentul a arătat că art. 1270 C. civ. consacră principiul forței obligatorii a contractelor; că actul juridic între părți a fost denumit generic "convenție", întrucât cuprindea mai multe înțelegeri ale părților; a citat dispozițiile art. 1266 și art. 1267 C. civ. a precizat că toate actele juridice/faptele executate de către acesta în baza procurilor acordate de intimata-pârâtă, precum și convenția trebuie interpretate după voința reală a părților și în sensul de a produce efecte juridice; a precizat că a respectat partea sa de obligație (prin plata sumei de 50.000 euro) și a expus întrebări retorice legate de acest aspect; a apreciat că dacă instanța de apel nu și-a format convingerea că respectiva sumă a fost achitată de către recurent trebuia să administreze probatorii suplimentare și să cerceteze dacă reprezenta un preț real al transmiterii dreptului de proprietate asupra litigiului; a concluzionat că "înțelegerea părților conform Convenției nu a fost doar o simplă descărcare de gestiune ci și deopotrivă o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor (Terenul în litigiu)." Or, niciunul din aceste pretinse aspecte de nelegalitate nu se grefează pe statuările instanței de apel care arată că nu poate suplini consimțământul pârâtei la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei promisiuni în acest sens, după cum imputarea că nu au fost administrate probe suplimentare contravine dispozițiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii", astfel încât nici acest aspect nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate. Tot astfel, aprecierile privind "descărcarea de gestiune" sunt străine cauzei, raportat la obiectul cu care a fost învestită instanța de apel, și anume, dacă din analiza convenției nr. 866/16.09.2013 rezultă sau nu existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare în viitor a terenului în litigiu, nefiind, astfel, încadrabile, în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Mai mult, învederând care sunt normele de drept material greșit aplicate și interpretate de către instanța de apel, recurentul pretinde încălcarea unor dispoziții legale a căror analiză nu a fost realizată de către instanța de apel, întrucât temeiul juridic al acțiunii este dat de art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1), cu referire la art. 1279 C. civ., iar instanța de apel s-a pronunțat cu privire la aceste texte legale. Împrejurarea că recurentul susține că au fost încălcate și aplicate greșit "toate celelalte acte normative și dispoziții legale la care se face referire în cele ce urmează" nu poate echivala cu o critică de nelegalitate, câtă vreme nu este indicată punctual, pentru fiecare text de lege, modalitatea în care acesta a fost greșit interpretat și aplicat și, în plus, este vorba despre texte de lege străine instituției juridice deduse analizei. Referitor la cea de-a doua pretinsă încălcarea a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1183 C. civ., recurentul citează textul legal pretins încălcat și expune ample considerații cu privire la reaua-credință a intimatei-pârâte, concluzionând că dacă s-ar reține în continuare raționamentul instanței de apel ar însemna că de fapt intimata-pârâtă a încasat suma de 50.000 euro fără nicio justificare și că unicul păgubit din executarea convenției este însuși reclamantul. Este de observat că buna sau reaua-credință a intimatei-pârâte nu are relevanță în prezenta cauză, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, instanța de apel a analizat pretențiile deduse judecății din perspectiva art. 1669 alin. (1) rap. la art. 1650 alin. (1) cu referire la art. 1279 C. civ. și a verificat, în limitele cadrului procesual, dacă există o promisiune bilaterală de vânzare, astfel cum a susținut reclamantul, împrejurare față de care aceste susțineri ale recurentului nu se raportează la considerentele deciziei instanței de apel. Afirmația recurentului potrivit căreia pârâta ar fi încasat de la acesta, în mod nejustificat, suma de 50.000 euro, se circumscrie acelorași aspecte legate de reaua-credință a intimatei, care sunt lipsite de relevanță în contextul cauzei și care nu conduc la conturarea vreunei critici de nelegalitate. Referitor la cea de-a treia pretinsă încălcare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1541 C. civ. din 1864, art. 2019 și art. 2032 din noul C. civ., recurentul citează conținutul textelor de lege menționate și concluzionează în sensul că dacă nu ar fi interpretată convenția ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare a unui bun viitor în privința terenului în litigiu și s-ar reține în continuare argumentarea instanței de apel, conform căreia, aceasta reprezintă o simplă descărcare de gestiune, ar însemna ca suma de 50.000 euro achitată de reclamant să reprezinte valoarea agreată de părți ca fiind cuvenită intimatei-pârâte din executarea mandatului acordat cu privire la terenul în litigiu și că, întrucât intimata-pârâtă i-a revocat acestuia mandatul acordat, el nu mai are posibilitatea de a valorifica terenul în litigiu, astfel încât din prețul de vânzare al acestuia să-și poată acoperi suma de 50.000 euro care a fost deja achitată intimatei-pârâte, situație ce ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului intimatei-pârâte în dauna patrimoniului mandatarului. Aceste aprecieri sunt străine cauzei, întrucât prin decizia recurată nu s-a reținut o asemenea interpretare dată convenției supuse analizei și nu s-a constatat o eventuală "descărcare de gestiune" a recurentului, nefiind analizate condițiile contractului de mandat sau cauzele încetării acestuia, ci s-a verificat dacă în cadrul convenției nr. 866/16.09.2013 există clauze care ar contura o promisiune bilaterală de vânzare. Simpla indicare a unor texte de lege despre care recurentul arată că au fost greșit interpretate sau aplicate nu este suficientă pentru a determina încadrarea argumentelor conținute în memoriul de recurs în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme aceste argumente nu se grefează și nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, așa încât nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanța de control judiciar. Împrejurarea că memoriul de recurs are un număr considerabil de pagini, iar în cadrul său sunt citate diverse texte de lege nu atrage incidența vreunui motiv de nelegalitate, dacă susținerile formulate nu se raportează la datele concrete ale cauzei și la aspectele dezlegate prin hotărârea a cărei desființare se solicită. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 167/C din 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.