ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2154/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 20 august 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L, ca prin sentința ce va pronunța, să se constate că produsele reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. 9106/D98-2014/21.07.2014 aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deținute de reclamantă asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/04.11.2015, nr. x/03.09.2010 și nr. x/19.12.2008; să se dispună interzicerea importului și a comercializării neautorizate, de către pârâtă, a produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. 9106/D98-2014/21.07.2014, purtând semne similare mărcilor Uniunii Europene nr. x/04.11.2015, nr. x/03.09.2010 și nr. x/19.12.2008; să se dispună interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicității și a oricăror acte de folosință, în activitatea comercială a pârâtei, a produselor purtând fără drept semne similare cu mărcile comunitare nr. x/04.11.2015, nr. x/03.09.2010 și nr. x/19.12.2008; să se dispună distrugerea produselor reținute de către autoritățile vamale conform notificării Direcției Regionale Vamale Galați nr. 9106/D98-2014/21.07.2014, pe cheltuiala pârâtei; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin cerere reconvențională, pârâta B. S.R.L, în temeiul dispozițiilor art. 209 C. proc. civ., a solicitat anularea mărcilor comunitare înregistrate cu nr. x (marcă figurativă), x (marcă figurativă) și x (marcă figurativă), toate aparținând reclamantei-pârâte, în temeiul art. 52 alin. (1) și (2) al CTMR, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 17 septembrie 2015, pârâta a arătat că a formulat o cerere de invalidare a mărcii x, potrivit dovezii de la fila x, volumul VIII. Cererea reconvențională având ca obiect celelalte două mărci - x și y a fost considerată retrasă, potrivit art. 100 alin. (7) din Regulamentul (UE) nr. 209/2007.

Prin sentința nr. 1337/06.11.2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia nr. 67A din 1 februarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea; a constatat că produsele reținute de autoritățile vamale, conform Notificării DRV Galați nr. x/21.07.2014 aduc atingere drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcilor Uniunii Europene nr. x/4.11.2015, nr. x/03.09.2010 și nr. x/19.12.2008; a interzis pârâtei importul și comercializarea fără acordul reclamantei a produselor menționate mai sus, precum și importul, distribuirea, comercializarea, publicitatea și orice acte de folosință cu privire la produse purtând semnele similare cu mărcile Uniunii Europene nr. x/4.11.2015, nr. x/03.09.2010 și nr. x din 19.12.2008; a dispus distrugerea produselor reținute de autoritățile vamale conform Notificării DRV Galați nr. x/21.07.2014 pe cheltuiala pârâtei; a obligat pârâta-intimată la plata către reclamanta-apelantă a sumei de 53.129 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și a sumei de 14.140,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta B. S.R.L. la data de 3 septembrie 2018.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta arată că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, invocând faptul că la data de 25 ianuarie 2017, unul din membrii completului de judecată, doamna judecător C., ulterior momentului încheierii cercetării dosarului, a formulat cerere de abținere, aceasta fiindu-i respinsă, după care a fost pronunțată hotărârea recurată. Se susține că instanța nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, din moment ce un judecător s-a considerat incompatibil, după încheierea dezbaterilor și rămânerea cauzei în pronunțare.

Recurenta învederează, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

În opinia recurentei, testul primar pe care trebuia să îl efectueze instanța era acela de a verifica dacă, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 608/2013, produsele importate de către B. sunt sau nu contrafăcute, adică încalcă drepturile reclamantei Stihl, indicate în cuprinsul cererii de intervenție vamală, adică desene și modelele industriale, iar nu mărcile, și doar în ipoteza în care considera că actul reținerii este unul legal, ar fi putut proceda la al doilea pas, constatarea încălcării, aplicând prevederile Regulamentului nr. 6/2002 privind desenele și modelele comunitare. Curtea de apel a ales ca temei de drept material pentru prezenta cauză exclusiv prevederile Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind mărcile comunitare, Stihl întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe trei articole diferite care reglementează trei situații distincte, recurenta arătând că atât Stihl, cât și instanța de apel trebuiau să indice în mod clar care este situația premisă incidentă în prezenta cauză, textul de lege pe care îl consideră aplicabil.

Instanța de apel, în opinia recurentei, realizează o argumentare sumară, aproape inexistentă, în ceea ce privește riscul de confuzie între mărcile cromatice și produsele reținute, cu toate că acesta era aspectul primordial al cauzei; pe de altă parte, nu a aplicat și nu a respectat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere faptul că mărcile Stihl reprezintă o combinație de culori - argintiu cu portocaliu (raportul culorilor 50 – 50), reprezentate în mod abstract și fără niciun contur.

O altă critică vizează analiza comparativă a mărcilor comunitare Stihl cu produsele importate de recurentă și cu mărcile acesteia. Se arată de către recurentă că produsele pe care le-a importat și semnele care trebuiau să fie comparate cu toate cele trei mărci Stihl, erau o combinație abstractă de două nuanțe, Stihl, pe de o parte și mărcile recurentei, mărci complexe - D. și E. -, și nicidecum exclusiv nuanțele diferite ce apar pe produsele purtând mărcile recurentei. Instanța de apel a înlăturat din analiza comparativă mărcile combinate D. și E., considerând că este total lipsit de relevanță faptul că produsele reținute poartă și mărcile D. și E., deoarece conflictul nu s-a născut din utilizarea acestor mărci. Se arată că aceasta vine din nou în contradicție totală cu principiul evaluării globale și nu a unui element unic disparat din cadrul mărcilor complexe ale recurentei.

Recurenta formulează critici și în ceea ce privește problema distinctivității dobândite, reputația mărcilor Stihl și inconsecvența Stihl în apărarea drepturilor sale.

Se mai arată că prin decizia recurată instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care s-a făcut trimitere la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., învederându-se că hotărârea atacată este și contradictorie, cu referire la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta învederează că prin cererea de chemare în judecată formulată de intimată, aceasta a solicitat să se constate că produsele importate de către B. aduc atingere mărcilor Stihl, motivând că recurenta ar comercializa produse având o formă cvasiidentică cu marca figurativă nr. x, existând din punct de vedere vizual și conceptual o evidentă asemănare între produsele recurentei și cele cărora le este destinată aplicarea mărcii Stihl nr. x "fiind practic o reproducere a imaginii protejate". Rezultă că pretenția dedusă judecății cu privire la această marcă este forma produsului, imaginea acestuia.

Instanța de apel a reținut similaritatea imaginii produselor B. cu marca figurativă Stihl, iar în considerente a concluzionat că, având în vedere clarificările efectuate de Stihl în apel, protecția ar viza doar poziționarea mărcilor, reclamându-se în esență, încălcarea tot a combinației de culori.

Recurenta analizează și precizările făcute de intimată direct în apel, arătând că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu avea posibilitatea să accepte precizarea făcută de intimată pentru prima dată în apel, aducându-se critici hotărârii din fond prin care s-a concluzionat că forma este diferită, intimata indicând ca motiv de apel critica potrivit căreia: "forma produsului nu face obiectul protecției mărcii nr. x", însă, în cuprinsul cererii de chemare în judecată se solicită:"..., pârâta comercializează produse având forma quasi-identică cu marca figurativă nr. x, produsele importate fiind o reproducere a imaginii protejate prin marca nr. x".

Recurenta-pârâtă face trimitere la prevederile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ.. și, având în vedere faptul că nu a existat un acord expres din partea recurentei, în sensul acceptării modificării cererii de chemare în judecată și că nici nu a fost pus în discuție în contradictoriu acest aspect, recurenta susține că se ajunge la încălcarea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. pentru modificarea legală a cererii de chemare în judecată.

Cu privire la cheltuielile de judecată acordate Stihl, se arată că instanța de apel, dând dovadă de părtinire, a obligat B. la plata către Stihl a sumei de 53.129 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță (care nu au fost însă solicitate prin cererea de apel) și a sumei de 14.140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu toate că s-a solicitat cenzurarea cheltuielilor din apel, iar în ceea ce privește cheltuielile de la fond, acestea nu au fost solicitate și oricum, instanța, potrivit practicii sale consacrate, chiar din oficiu trebuia să cenzureze cuantumul cheltuielilor.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Recurenta B. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 mai 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 67A din data de 1 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014 și a fixat termen de judecată la data de 4 iunie 2019, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

La data de 04 iunie 2019, recurenta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de suspendare a judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzei T-193/18, aflate pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, al cărei obiect îl constituia anularea mărcii nr. 7 472 723, marcă color, aparținând reclamantei-intimate A..

Prin încheierea din 04 iunie 2019, pronunțată în dosarul de față, Înalta Curte, în temeiul art. 132 alin. (1) din Regulamentul nr. 2017/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene [fost art. 104 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului privind marca comunitară], a dispus suspendarea judecății până la soluționarea cauzei T-193/18, aflate pe rolul Tribunalului Uniunii Europene.

Scurt istoric al cauzei T-193/18

La 19 decembrie 2008, reclamanta A., a depus o cerere de înregistrare a unei mărci UE la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1), astfel cum a fost modificat (înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), astfel cum a fost modificat, el însuși înlocuit de Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1). Marca pentru care s-a solicitat înregistrarea viza per se o combinație de culori, portocaliu și gri.

Reclamanta a solicitat înregistrarea acestei combinații de culori - portocaliu (RAL 2010) și gri (RAL 7035) - și a furnizat următoarea descriere: "Culoarea portocalie este aplicată pe partea superioară a carcasei ferăstrăului cu lanț, iar culoarea gri este aplicată pe partea de jos a carcasei ferăstrăului cu lanț".

Produsele pentru care s-a solicitat înregistrarea se încadrează în clasa 7 din Acordul de la Nisa privind clasificarea internațională a mărfurilor și serviciilor în scopul înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost revizuită și modificată, și corespund următoarelor: Descriere:– Clasa 7: "Ferăstrău cu lanț".

Cererea de marcă UE a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 2011/084 din 3 mai 2011 și a fost înregistrată la 10 august 2011 sub numărul x, cu descrierea de mai sus.

La 24 iunie 2015, intervenienta B. S.R.L. a depus o cerere de declarare a nulității mărcii în litigiu în temeiul articolului 52 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 59 alin. (1) (a) din Regulamentul 2017/1001, coroborat cu articolul 7 alin. (1) literele (a), (b) și (d) din regulamentul respectiv (devenit articolul 7 alin. (1) literele (a), (b) și (d) din Regulamentul 2017/1001) și ale articolului 52 alin. (1) litera (b) din regulamentul menționat (devenit articolul 59 alin. (1) litera (b) din Regulamentul 2017/1001).

Prin decizia din 29 noiembrie 2016, Divizia de anulare a respins în întregime cererea de declarare a nulității, pentru motivul că cererea de marcă îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 207/2009 (devenit articolul 4 din Regulamentul nr. Regulamentul 2017/1001), coroborat cu articolul 7 alin. (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. Divizia de anulare a constatat că reprezentarea grafică și descrierea verbală a semnului au permis identificarea unui aranjament sistematic în care culorile erau utilizate într-un mod prestabilit și uniform.

La 26 ianuarie 2017, intervenienta a formulat recurs împotriva deciziei diviziei de anulare.

Prin decizia sa din 23 ianuarie 2018, Camera a doua de recurs a admis recursul, a anulat decizia diviziei de anulare și a declarat nulitatea mărcii în cauză în temeiul articolului 52 alin. (1) (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

Reclamanta A. a contestat la Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) decizia Camerei a doua de recurs a EUIPO din 23 ianuarie 2018 (cauza R 200/2017-2) referitoare la procedura în nulitate între B. și A., solicitând anularea deciziei atacate și obligarea EUIPO la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor de judecată în fața camerei de recurs.

Prin decizia din 24 martie 2021, Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) a anulat decizia Camerei a doua de recurs a Oficiului pentru Proprietate Intelectuală al Uniunii Europene (EUIPO) din 23 ianuarie 2018 (cauza R 200/2017-2), a obligat EUIPO să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de A., iar în ceea ce o privește pe B. S.R.L., aceasta urma să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din 24 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) a declarat la 25 mai 2021 recurs în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta B. S.R.L..

Prin decizia Curții (Camera care stabilește admisibilitatea în principiu a recursurilor) din 26 noiembrie 2021 s-a respins în principiu recursul declarat de B. S.R.L., aceasta suportând propriile cheltuieli de judecată.

La data de 22 februarie 2022, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei de față, fiind acordat termen de judecată la 17 mai 2022. La termenul astfel acordat, cauza a fost amânată pentru termenul din 25 octombrie 2022, când instanța a rămas în pronunțare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a invocat patru motive de casare, anume cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

a. Din perspectiva primului motiv de recurs, de ordin procedural, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, invocând faptul că unul din membrii completului de judecată, ulterior momentului încheierii rămânerii cauzei în pronunțare, a formulat cerere de abținere, aceasta fiindu-i respinsă, după care a fost pronunțată hotărârea recurată. Se susține că instanța nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, din moment ce un judecător s-a considerat incompatibil, după încheierea dezbaterilor și rămânerea dosarului în pronunțare.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, dezbaterile și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 18 ianuarie 2017, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, dar și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 01 februarie 2017.

Doamna judecător C. a formulat cerere de abținere de la soluționarea cauzei pendinte, la data de 18 ianuarie 2017, iar nu la 25 ianuarie 2017, cum greșit arată recurenta în cuprinsul motivelor de recurs. Judecătorul a motivat cererea invocând că a făcut parte din completul care a pronunțat decizia civilă nr. 547A/11.11.2015 în dosarul nr. x/2014, în care reclamantă a fost A. și pârâtă S.C. F. S.R.L. Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 42 pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu din 25 ianuarie 2017 de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a fost respinsă cererea de abținere formulată în cauză.

Într-adevăr, printre cazurile de nelegală compunere a completului se poate regăsi și situația în care la judecată a participat un judecător incompatibil.

În accepțiunea C. proc. civ., incompatibilitatea este absolută și obiectivă – cazul de la art. 41 Cod procedură civilă și, respectiv subiectivă, cazurile enumerate la art. 42 C. proc. civ. pentru ambele, remediile procesuale sunt cele consacrate de art. 43 și 44 din acelasi act normativ: declarația de abținere sau cererea de recuzare.

În prima ipoteză, motivele de incompatibilitate absolută pot fi invocate, cu valoarea unei excepții absolute, în orice stare a pricinii, deci și direct în recurs, dacă este vorba despre incompatibilitatea judecătorului care a intrat în compunerea completului în primă instanță. Aceasta, întrucât dispozițiile art. 45 C. proc. civ. arată că "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii".

În al doilea caz, incompatibilitatea judecătorului de la prima instanță va putea fi invocată în fața instanței de recurs numai de partea care a formulat o cerere de recuzare, iar aceasta a fost respinsă sau instanța de fond a omis să se pronunțe asupra ei, astfel încât cel recuzat a participat la soluționarea pricinii, la fel ca în prima ipoteză, dar și cu respectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, pentru a verifica dacă instanța ori părțile ar putea invoca direct în căile de atac împotriva hotărârii care vizează fondul pricinii (fie prin cererea de exercitare a căii de atac, fie pe cale de excepție) nelegala compunere a completului decurgând din incompatibilitate, trebuie verificat mai intâi în ce cazuri incompatibilitatea este reglementată prin norme imperative ori norme dispozitive; această premisă prezintă interes pentru că problema nelegalei compuneri a completului întemeiate pe existența incompatibilității, în căile de atac, poate viza numai aspectele de la art. 41 C. proc. civ., nu și cazurile de incompatibilitate relative (ipotezele prevăzute de art. 42 C. proc. civ.), pentru că numai în privința incompatibilității stabilite la art. 41 din C. proc. civ. nici părțile și nici judecătorul aflat în situația respectivă nu au un drept de apreciere, dat fiind caracterul imperativ, de ordine publică, al normei.

Remediul procedural în situația pronunțării unei soluții de către un judecător incompatibil în această ultimă situație este dat de calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, sens în care art. 53 alin. (1) și (3) C. proc. civ. statuează că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, o dată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Dacă instanța de apel constată că recuzarea a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și, dacă apreciază că este necesar, dovezile administrate la prima instanță. Când instanța de recurs constată că recuzarea a fost greșit respinsă, ea va casa hotărârea, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel sau, atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanță.

Or, în cauză de față, se constată, pe de o parte, că nu a existat o cerere de recuzare formulată de parte nici anterior, nici după rămânerea cauzei în pronunțare, până la momentul pronunțării soluției, iar, pe de altă parte, că temeiul de drept al cererii de abținere (respinse), l-au constituit prevederile art. 42 pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

Drept urmare, partea nu poate invoca direct în recurs decât o incompatibilitate absolută a judecătorului din apel, iar nu o incompatibilitate întemeiată pe prevederile art. 42 pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., în lipsa formulării unei cereri de recuzare.

Susținerile recurentei potrivit cărora, întrucât cauza de incompatibilitate a judecătorului din apel era cunoscută din momentul repartizării dosarului, aceasta avea obligația să se abțină de la judecarea cauzei urmează a fi înlăturate, având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (2) "Judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecarea pricinii. (3) Declarația de abținere se face în scris de îndată ce judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate sau verbal în ședință, fiind consemnată în încheiere".

În cauză, această cerere a fost formulată potrivit prevederilor legale mai sus evocate, de îndată ce judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate, cerere care însă a fost apreciată ca neîntemeiată și respinsă în consecință, anterior pronunțării unei soluții cu privire la cererea de apel.

Conform aceluiași raționament juridic, argumentele recurentei potrivit cu care formularea cu întârziere a cererii de abținere de către judecător a împiedicat-o să aibă acces la aceasta și să formuleze, la rândul său, o cerere de recuzare, încălcându-i-se dreptul la apărare, urmează a fi înlăturate de asemenea ca nefondate, întrucât nu există un raport de intercondiționalitate între cele două cereri; mai mult decât atât, împrejurarea pe care judecătorul care a formulat cerere de abținere s-a întemeiat (anume, că a făcut parte din compunerea completului care a pronunțat decizia civilă nr. 547A/11.11.2015 în dosarul nr. x/2014) nu era un element care să fie accesibil exclusiv judecătorului titular al cererii de abținere, astfel încât și recurenta era în măsură, dacă aprecia că este necesar, să formuleze, în temeiul propriilor sale diligențe, cerere de recuzare întemeiată pe acest motiv, chiar în absența cererii de abținere.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleași condiții, instanța va putea asculta și părțile".

Așadar, din norma citată rezultă că la judecarea cererii de recuzare, citarea părților nu este obligatorie, acest incident procedural nefiind soluționat cu participarea acestora decât în situația excepțională în care instanța ar aprecia necesar.

Pe cale de consecință, nu se identifică vreo încălcare, așa cum susține în mod greșit recurenta, a dreptului său la apărare, în limitele configurate de prevederile art. 13 Cod procedură civilă. Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat deja, nu exista niciun impediment pentru recurentă în a formula ea însăși cerere de recuzare, dacă, în temeiul propriilor sale diligențe, ar fi identificat și apreciat incident vreun motiv de incompatibilitate a judecătorului respectiv.

Instanța de recurs constată și faptul că și dacă s-ar ignora toate aceste considerente și s-ar aprecia, totuși, că întrucât motivul de incompatibilitate a fost cunoscut de recurentă ulterior terminării cercetării judecătorești în faza de apel, el nu ar mai fi putut fi formulat atunci de către pârâtă, decât prin calea de atac a recursului, cu toate acestea, instanța de recurs apreciază că aceste posibile critici sunt nefondate.

Astfel, împrejurarea că un judecător a participat anterior și într-un alt litigiu purtat de reclamanta intimată în care se puneau în discuție mărcile acesteia, nu este de natură a afecta imparțialitatea lui în judecarea litigiului ulterior, pendinte, atât timp cât litigiul anterior a vizat un alt raport juridic decât cel prezent, un alt pârât decât cel prezent, neconturându-se așadar, indicii rezonabile pentru o lipsă de imparțialitate obiectivă, din perspectiva art. 6 CEDO sau a dreptului procesual național, relevante în această direcție fiind și statuările instanței de contencios european din cauza Gillow împotriva Marii Britanii, cerere nr. 9063/80, hotărâre din 24.11.1986.

Așadar, față de ansamblul tuturor acestor constatări, se reține că în cauză nu sunt întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., acest prim motiv de recurs fiind nefondat.

b. Printr-un al doilea motiv de recurs, circumscris ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea normelor de drept material.

b.1. Arată recurenta că, în prealabil, instanța trebuia să efectueze un test primar, în concret de a verifica dacă, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 608/2013, produsele importate de către B. sunt sau nu contrafăcute, adică încalcă drepturile intimatei-reclamante Stihl, indicate în cuprinsul cererii de intervenție vamală, adică desene și modelele industriale, iar nu drepturile asupra mărcilor Uniunii ce îi aparțin, și doar în ipoteza în care considera că actul reținerii este unul legal, se putea trece la al doilea pas, anume verificarea pretinsei încălcări, prin aplicarea prevederilor Regulamentului nr. 6/2002 privind desenele și modelele comunitare. Or, arată recurenta, curtea de apel a ales ca temei exclusiv de drept material prevederile Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, Stihl întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe trei articole diferite care reglementează trei situații distincte, recurenta arătând că atât Stihl, cât și instanța de apel trebuiau să indice în mod clar care este situația premisă incidentă în cauză, respectiv textul de lege pe care îl consideră aplicabil.

Înalta Curte reține că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere în contrafacere a mărcilor sale europene nr. x/4.11.2005, nr. x/19.12.2008 și nr. x/03.09.2010, toate înregistrate pentru produse din clasa 7 – fierăstraie, mașini unelte, solicitând să se constate că produsele importate de pârâtă, reținute de autoritățile vamale la data de 21.07.2014, încalcă drepturile sale exclusive asupra mărcilor ce îi aparțin, să se dispună interzicerea importului și comercializării acestor produse de către pârâtă, interzicerea acestor operațiuni și pentru viitor, în privința produselor ce ar purta fără drept semne similare mărcilor reclamantei, precum și să se dispună distrugerea produselor reținute.

Ca temei juridic al cererii de chemare în judecată reclamanta a invocat prevederile art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, art. 23 din Regulamentul (UE) nr. 608/2013 și art. 11 și art. 17 din Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel nu era ținută de efectuarea unui așa-zis test primar, anume de a verifica dacă, potrivit prevederilor Regulamentului nr. 608/2013, produsele importate de către recurenta-pârâtă B. sunt sau nu contrafăcute, întrucât prevederile acestui regulament nu conferă judecătorului competențe în acest sens.

Art. 1 al Regulamentului (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului, prevede că "Prezentul regulament stabilește condițiile și procedurile de intervenție a autorităților vamale, în cazul în care mărfurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt sau ar fi trebuit să fie supuse supravegherii vamale sau controlului vamal pe teritoriul vamal al Uniunii, conform Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (10), în special în ceea ce privește mărfurile aflate în următoarele situații: (a) atunci când sunt declarate pentru punerea în liberă circulație, export sau reexport; (b) la intrarea sau părăsirea teritoriului vamal al Uniunii; (c) atunci când fac obiectul unei proceduri suspensive sau sunt plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber."

Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, domeniul de reglementare al acestui act normativ este procedura de intervenție a autorității vamale. În plus, potrivit alin. (6) al art. 1 din acest Regulament: "Prezentul regulament nu aduce atingere dreptului intern sau al Uniunii privind proprietatea intelectuală sau legislației statelor membre în ceea ce privește procedurile penale." Considerentul (10) prevede că "Prezentul regulament conține numai norme procedurale destinate autorităților vamale. Prin urmare, prezentul regulament nu prevede niciun fel de criterii de stabilire a existenței unei încălcări a unui drept de proprietate intelectuală."

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 23 din același act normativ european: "În situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu a confirmat în scris acordul său cu privire la distrugere și în situația în care declarantul sau deținătorul mărfurilor nu se consideră că și-a confirmat acordul cu privire la distrugere, în conformitate cu alin. (1) primul paragraf litera (c), în perioadele prevăzute la litera respectivă, autoritățile vamale informează imediat titularul deciziei în acest sens. În termen de 10 zile lucrătoare sau în termen de trei zile lucrătoare, în cazul mărfurilor perisabile, de la notificarea suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri sau de la reținerea acestora, titularul deciziei inițiază procedura pentru a stabili dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat".

Astfel, nu există o procedură prealabilă obligatorie înainte de a formula o acțiune în instanță cu privire la interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării respectivelor produse.

Susținerile recurentei potrivit cu care, doar în ipoteza în care considera că actul reținerii este unul legal, instanța ar fi putut proceda la constatarea încălcării, aplicând prevederile Regulamentului nr. 6/2002 privind desenele și modelele comunitare, nu pot fi reținute, urmând a fi înlăturate ca nefondate, întrucât instanța nu a fost învestită cu o astfel de cerere, o astfel de procedură, nefiind prevăzută, de altfel, de regulamentul menționat, astfel cum s-a arătat; în plus, Înalta Curte apreciază că dacă recurenta ar fi apreciat ca nelegală reținerea produselor de către autoritățile vamale, avea posibilitatea contestării actului administrativ respectiv, ceea ce nu s-a întâmplat, potrivit situației de fapt expuse de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reținut și curtea de apel, că în acord cu circumstanțele cauzei, în mod adecvat reclamanta a invocat dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 207/2009, dispozițiile art. 9 din acest Regulament reprezentând sediul materiei în privința posibilității pe care o are titularul mărcii europene de a solicita constatarea încălcării drepturilor sale și a solicita încetarea acestei încălcări.

b.2. În mod greșit arată recurenta că instanța s-a întemeiat exclusiv pe prevederile Regulamentului nr. 608/2013, deși cererea de chemare în judecată cuprindea trei acte normative.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a explicitat clar că, independent de împrejurarea că situația de fapt dedusă judecății este izvorâtă din desfășurarea unei proceduri de intervenție vamală guvernată de Regulamentul (UE) nr. 608/2013, în lipsa oricărei dispoziții procedurale sau care să permită stabilirea încălcării dreptului de proprietate intelectuală al titularului cererii de intervenție, în mod corect reclamanta s-a prevalat de dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 207/2009.

b.3. Și criticile referitoare la neindicarea de către reclamantă în mod expres doar a uneia din cele trei ipoteze distincte prevăzute de art. 9 din Regulamentului (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară, ceea ce a condus și la neindicarea de către instanța de apel doar a unei singure ipoteze, sunt apreciate a fi nefondate, întrucât nu există niciun motiv pentru care titularul de marcă nu ar putea invoca toate cele trei situații prevăzute la articolul menționat anterior, reclamanta argumentând în fapt și în drept fiecare dintre aceste ipoteze normative.

Cât timp norme sus-citată nu prevede trei ipoteze distincte care să se excludă una pe cealaltă, această critică privitoare la greșita interpretare a legii nu poate fi primită. În cuprinsul textului normativ nu există conjuncția "sau" care leagă propoziții care se exclud ca opuse, contradictorii sau alternative sau, corelativ, indică necesitatea de a alege între trei alternative.

De altfel, indicarea temeiului de drept a fost făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar cu privire la o pretinsă inaplicabilitate in integrum a articolului respectiv, recurenta nu a formulat niciun fel de critică nici pe fondul cauzei, nici în apel.

În mod similar, și criticile privitoare la caracterul contradictoriu al deciziei recurate, explicitate de parte prin prisma analizării greșite de către instanța de apel atât a unor condiții prevăzute la lit. b), cât și a unor condiții prevăzute la lit. c) din același articol, sunt apreciate ca nefondate potrivit aceluiași raționament.

b.4. În ceea ce privește criticile referitoare la riscul de confuzie, recurenta susține că instanța a motivat sumar riscul de confuzie între mărcile cromatice ale reclamantei și semnele aplicate pe produsele reținute, nu a aplicat și nu a respectat jurisprudența Înaltei Curți și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că mărcile Stihl reprezintă o combinație de culori argintiu cu portocaliu, raportul culorilor 50-50, reprezentat în mod abstract și fără niciun contur.

Indică recurenta că a făcut dovada necontestată că asocierea culorilor portocaliu cu argintiu este una comună pe piața motoferăstraielor și motocoaselor, acestea fiind culori comerciale, standard din care sunt făcute piesele electrice, iar portocaliul este o culoare de avertizare și semnalizare.

Se cuvine a fi menționat că riscul de confuzie trebuie apreciat în mod global, în funcție de percepția pe care o are publicul relevant asupra semnelor și asupra produselor sau serviciilor în discuție și ținând seama de toți factorii pertinenți în cauză, în special interdependența dintre similitudinea semnelor și cea a produselor sau serviciilor desemnate, așa încât, un grad mai mic de similaritate între produsele și serviciile desemnate poate fi compensat de un grad mai ridicat de similaritate între semne, și invers.

Înalta Curte constată că diferențele vizuale invocate de către recurentă nu sunt de natură să înlăture riscul de confuzie, astfel cum corect a stabilit instanța de apel.

Astfel, conform uneia dintre regulile aplicabile în stabilirea similarității semnelor și, implicit, a riscului de confuzie, ceea ce contează, în primul rând, sunt asemănările, și nu deosebirile, deoarece consumatorul nu are de regulă cele două semne în față, pentru a le compara cu atenție și a descoperi eventuale asemănări și deosebiri, el nu procedează la o comparație directă între semnele în conflict, ci se bazează pe imaginea imperfectă a mărcii anterioare, așa cum a păstrat-o în memorie, iar caracteristicile dominante și distinctive ale unui semn sunt mai ușor memorate.

Este întrunită în cauză premisa de încălcare a mărcilor intimatei-reclamante, riscul de confuzie nefiind înlăturat prin simplul fapt că, pe lângă preluarea identică a combinației de culori portocaliu-gri, protejată ca marcă de reclamantă, mai sunt folosite și alte elemente verbale sau figurative, atât timp cât mărcile intimatei-reclamante au o poziție distinctivă autonomă, în cadrul semnelor complexe utilizate de recurenta-pârâtă pentru produsele reținute de autoritățile vamale.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Tribunalului Uniunii Europene, două semne sunt similare atunci când, din punctul de vedere al publicului relevant, există între ele o identitate cel puțin parțială în ceea ce privește unul sau mai multe aspecte pertinente (Hotărârea Tribunalului din 23 octombrie 2003, Matratzen Concord/OAPI – Hukla Germany, T-6/01, pct. 30, confirmată de Ordonanța Curții din 28 aprilie 2004, C-3/03). Sunt pertinente aspectele de ordin vizual, auditiv și conceptual (Hotărârea CJUE din 11 noiembrie 1997, SABEL; C-251/95, pct. 23, și Hotărârea CJUE din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, pct. 25, Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 2013, Golden Balls Ltd/OAPI/Intra-Presse, T-437/11, pct., 32-33, 53-55).

De asemenea, în cauza C-120/04 Thomson s-a arătat că aprecierea globală a riscului de confuzie, în legătură cu similaritățile vizuale, acustice sau conceptuale ale mărcilor în litigiu trebuie să se bazeze pe impresia generală furnizată de mărci, ținând cont, în particular, de componentele lor distinctive și dominante. Percepția mărcilor de către consumatorul obișnuit al bunurilor sau serviciilor respective are un rol decisiv în aprecierea globală a riscului de confuzie. În această privință, consumatorul obișnuit percepe în mod normal marca drept un întreg și nu procedează la analiza detaliilor sale specifice (paragraful 28). În aceeași cauză, se face în acest sens, trimitere la cauza SABEL, paragraful 23, Lloyd Schuhfabrik Meyer, paragraful 25 și Matratzen Concord, paragraful 29).

În cauza de față, mărcile de culoare ale intimatei-reclamante - constând în combinația de culori portocaliu-gri - se regăsesc în mod identic în semnul utilizat de recurenta-pârâtă, dar și având aceleași nuanțe și aceeași dispunere a culorilor pe corpul drujbei - culoarea portocaliu fiind aplicată în partea de sus a carcasei dispozitivului și culoarea gri fiind aplicată în partea de jos a carcasei dispozitivului - (astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare al mărcii nr. x/04.11.2015 ce atestă condițiile în care au fost acordate drepturi exclusive în favoarea intimatei-reclamante), rezultă că mărcile astfel preluate nu sunt elemente neglijabile în ansamblul semnelor utilizate de recurentă, ci păstrează o poziție distinctivă, autonomă în cadrul acestora, privite ca întreg.

În aceste condiții, se constată că identitatea produselor în cauză, conjugată cu similaritatea ridicată la nivel vizual între mărcile aparținând reclamantei și semnul folosit de pârâtă, conduc la confirmarea concluziei instanței de apel referitoare la existența riscului de confuzie între acestea, incluzând riscul de asociere și, drept urmare, la o corectă constatare a incidenței art. 9 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009.

În mod just a reținut astfel, instanța de apel că nu se poate susține cu temei că între mărcile intimatei-reclamante și semnele pe care le poartă produsele importate de recurenta-pârâtă nu există similaritate, de vreme ce protecția obținută de intimata reclamantă privește folosirea culorilor portocaliu și gri în privința uneltelor pentru tăiat și moto-fierăstraielor, iar produsele reținute poartă aceste culori, tocmai în modalitatea descrisă în certificatul de înregistrare a mărcii de poziție a intimatei. Aceasta întrucât intimata A. este titular al drepturilor exclusive de proprietate intelectuală asupra mărcii comunitare nr. x/03.09.2010 (care conferă protecție pentru poziționarea culorilor portocaliu în partea de sus și gri în partea de jos), precum și asupra mărcii comunitare nr. x/19.12.2008 (care conferă protecție pentru poziționarea culorilor portocaliu în partea de jos și gri în partea de sus), certificate aflate la dosarul cauzei la dosarul Tribunalului București, vol. I.

De altfel, prin decizia din 24 martie 2021, pronunțată în cauza T – 193/18, Tribunalul Uniunii Europene (Camera a noua) a reținut, în cuprinsul paragrafelor 34-42 din considerente, următoarele:

"34. În speță, cu titlu preliminar, trebuie reamintit că, Camera de recurs a susținut definiția publicului relevant adoptată de Divizia de anulare, în temeiul căreia produsele pentru care este înregistrată marca, și anume "fierăstraie cu lanț" din Clasa 7, sunt destinate unui public specializat, respectiv grădinarilor profesioniști, muncitorilor silvici calificați și angajaților firmelor sau organismelor publice specializate în domeniul construcțiilor sau amenajării teritoriului. În plus, în măsura în care marca UE în cauză este o marcă de culoare care nu conține elemente verbale lizibile, a fost necesar să se țină seama de consumatorii din întreaga Uniune.

b.5. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa unei analize comparative a mărcilor europene Stihl cu mărcile aplicate produselor importate de recurentă, recurenta a susținut că instanța de apel a înlăturat în mod greșit elementele verbale D. și E., din ansamblul semnelor utilizate de recurentă, ceea ce vine în contradicție cu principiul evaluării globale a mărcilor și nu doar a unui element unic dispersat în ansamblul mărcilor sale complexe.

Această critică este, de asemenea, nefondată, având în vedere că adăugarea în ansamblul semnului folosit a unor alte semne distinctive, cum ar fi elemente verbale, ce reprezintă drepturi de proprietate intelectuală ce aparțin recurentei pârâte, nu înlătură concluzia încălcării mărcilor reclamantei.

Înalta Curte constată că instanța de apel, efectuând analiza susținerilor pârâtei, a subliniat în mod just că reclamanta nu a contestat dreptul pârâtei de a inscripționa propriile produse cu mărcile combinate D. și E., ci folosirea combinației de culori portocaliu/gri pe carcasa uneltelor în modalitatea pentru care ea a obținut protecție prin mărcile europene invocate în acțiune.

Astfel, nu pot fi primite criticile conform cărora instanța de apel ar fi înlăturat elementele verbale din analiza comparativă mărcile combinate D. și E., considerând că este total lipsit de relevanță faptul că produsele reținute poartă și mărcile D. și E., deoarece conflictul nu s-a născut din utilizarea acestor semne, ci a combinației de culori în ansamblul acestor semne într-o manieră ce încalcă drepturile exclusive ale reclamantei.

Se reține că instanța de apel a procedat la o corectă analiză a acestora, conformă criteriilor în materie, concluzionând că imaginea de ansamblu a semnelor aplicate pe produsele importate de pârâtă este foarte similară cu mărcile reclamantei, inscripționarea în ansamblul acestor semne și a elementelor verbale D. și E. (mărci ale recurentei) neputând să conducă la înlăturarea riscului de confuzie, întrucât consumatorul mediu poate lesne să considere că există o legătură economică între producătorul uneltelor D. și E. și titularul mărcilor dicromatice și de poziție Stihl, în condițiile în care riscul de asociere este doar o componentă a riscului de confuzie.

b.6. Recurenta formulează critici și în ceea ce privește problema distinctivității dobândite și reputația mărcilor Stihl.

Arată, pe de o parte, că instanța