ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1965/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 4 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata, cu titlu de daune morale, a sumei de 100.000 euro sau echivalentul în RON, respectiv 467.000, și a sumei de 881.627,80 RON cu titlu de daune materiale pentru rele tratamente în declanșarea urmăririi penale în dosarul nr. x/2013, împotriva sa în calitate de consilier local al Municipiului Mediaș, cu scopul vădit de a-l compromite în fața opiniei publice, de a-l denigra, lovind în demnitatea sa, întocmindu-i-se un rechizitoriu forțat și prezentat în fața camerei preliminare a Tribunalului Sibiu, catalogându-l ca "mare corupt’’, acuzându-l totodată de abuz în serviciu și declanșând astfel dosarul penal nr. x/2014, în cadrul secției penale a Tribunalului Sibiu. În drept au fost invocate dispozițiile art. 538, 539, 540 alin. (5), (54)1 alin. (2) și (3) C. proc. pen. coroborate cu art. 96 alin. (2) și (6) din Legea 303/2004, inclusiv art. 52 alin. (3) din Constituție.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin încheierea din 12 iunie 2019, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a mai propune alte probe decât cele indicate prin cererea de chemare în judecată, cu excepția cazurilor prevăzute expres de dispozițiile art. 254 C. proc. civ., iar prin sentința civilă nr. 976 din 4 iulie 2019 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Împotriva încheierii din 12 iunie 2019 și a sentinței, reclamantul a promovat apel.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1349 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Recursul exercitat în cauză Decizia de apel și încheierea din 16 septembrie 2021, de amânare a pronunțării cauzei, au format obiect al recursului promovat de reclamantul A.. Acesta și-a exprimat nemulțumirile față de hotărârea din apel în cadrul a două memorii de recurs, declarate în termen. Astfel, prin cererea formulată la 4 februarie 2022, a susținut greșita soluționare a apelului, întrucât instanța nu a ținut seama de soluția achitării, dispusă prin sentința penală nr. 127/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului, și de faptul că este o victimă a sistemului judiciar. Cum statul a pierdut procesul, urmare a achitării sale, a apreciat că este îndreptățit la plata despăgubirilor morale și materiale pentru ceea ce i-a lipsit în decursul celor 5 ani, cât și la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal. A criticat recurentul că instanța de apel nu a verificat situația de fapt expusă în acțiune și nu a cercetat dacă, în baza aceleiași sentințe de achitare, au fost declanșate alte procese similare. Prin cererea formulată la 7 februarie 2022, recurentul a invocat o serie de aspecte critice, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. A arătat că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate, nefiind cuprinse în dispozitiv calea de atac a recursului, termenul de exercitare și instanța la care se depune. Sancțiunea nulității operează și în privința schimbării temeiului juridic al acțiunii, în apel, deși recurentul a menționat în cursul litigiului, la primă instanță și apel, raportat la temeiul juridic al răspunderii statului, că operează o răspundere de apartenența dreptului public, delictuală, obiectivă, fără vinovăție, bazată pe obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. Curtea de Apel, în motivarea respingerii apelului, a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 și 539 C. proc. pen., neputându-se reține săvârșirea unei erori judiciare în sensul prevăzut de C. proc. pen., cât timp reclamantul nu a fost reținut, arestat, condamnat și ulterior achitat. A susținut recurentul că, în mod nelegal, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, deși acțiunea nu putea fi pusă în mișcare, deoarece exista unul din cazurile prevăzute de lege care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv inexistența unor probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă că ar fi săvârșit vreo infracțiune pentru care s-a început urmărirea penală. Într-o astfel de situație, circumscrisă art. 16 alin. (1) lit. a), b) și c) C. proc. pen., procurorul avea obligația să dispună încetarea urmăririi penale. Astfel, în raport de soluția achitării, pentru fapta ilicită a procurorilor, trebuie antrenată răspunderea civilă delictuală a statului. Culpa procurorilor este evidentă în condițiile trimiterii sale în judecată prin rechizitoriu, pentru o faptă neimputabilă, în lipsa probelor în cauză. Statul are obligația de a răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant a legalității și independenței actului de justiție, răspunderea civilă având un caracter obiectiv, fără vinovăție, bazată pe obligația de garanție care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. După cum a arătat în precedent, instanța de apel a schimbat temeiul juridic al acțiunii și a analizat speța din perspectiva art. 538 și 539 C. proc. pen., în loc să constate incidența dispozițiilor din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală a statului – răspundere ce prezintă caracteristicile arătate anterior. Această greșeală atribuită instanței se circumscrie și unei nemotivări a hotărârii, cererea de apel nefiind judecată în baza temeiului invocat de apelant în cadrul precizării scrise. De asemenea, a considerat nelegal argumentul instanței de apel de a reține că nu a făcut dovada cercetării disciplinare sau penale a celor doi procurori implicați, care să fie prealabilă formulării unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erori judiciare. Recurentul a sesizat Inspecția Judiciară cu o plângere împotriva ambilor procurori și a solicitat să fie pusă în mișcare acțiunea sau, dacă din probele administrate în dosarul penal rezultă că ar fi săvârșit o faptă penală, să înceapă urmărirea penală împotriva acestora. În considerarea formei de răspundere a statului pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare – o răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăție, bazată pe obligația de garanție, a apreciat că nu trebuie să dovedească vinovăția organelor judiciare care l-au trimis în judecată prin rechizitoriu. Hotărârea de achitare evidențiază exercitarea cu gravă neglijență a funcției către cei doi procurori. În lipsa probatoriului, aceștia au început urmărirea penală și au dispus trimiterea în judecată pentru o faptă neprevăzută de legea penală și care nu a fost săvârșită de recurent. Or, trimiterea sa în judecată în aceste condiții, constituie o încălcare a prezumției de nevinovăție de către organele judiciare ale statului român. A mai reținut greșit instanța de apel că desfacerea contractului de muncă, în pofida legăturii cu dosarul penal, nu atrage răspunderea statului, partea având la dispoziție formularea unei contestații împotriva deciziei de concediere la instanța competentă. De asemenea, cu încălcarea legii, a constatat că limitele normale ale procesului penal nu au fost depășite, iar termenul de efectuare a cercetărilor penale a fost rezonabil. Or, în cauză, durata procedurii de 4 ani și 3 luni nu poate fi privită rezonabilă, atât timp cât nu era necesar să fie pusă în mișcare acțiunea penală, fiind incidentă o cauză care împiedică punerea în mișcare a acesteia. Întreaga urmărire penală și trimiterea în judecată de cei doi procurori, în lipsa oricărui probatoriu din care să rezulte săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu poate fi considerată rezonabilă, întrucât datorită activității specifice a organelor judiciare, pe această durată, a suferit consecințe păgubitoare sub aspect material și moral. În aprecierea duratei rezonabile a procesului, instanța de apel s-a raportat greșit la complexitatea dosarului. Apreciind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, obiective, a intimatului, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel și admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată aferente celor trei faze procesuale, fond, apel și recurs.

Apărările formulate în recurs Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a arătat în cadrul întâmpinării depuse că recursul este nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 februarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate față de data inițială a dosarului, 4 ianuarie 2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă o acțiune în pretenții, prin care reclamantul solicită obligarea Statului român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de despăgubiri materiale și morale pentru consecințele suportate de declanșarea urmăririi penale împotriva sa, în calitate de consilier local al Municipiului Mediaș, trimiterea în judecată și soluționarea dosarului penal nr. x/2014 al Tribunalului Sibiu. În cauză, prin sentința penală nr. 127 din 2 decembrie 2016 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 419 din 18 mai 2018, s-a dispus achitarea reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Curtea de Apel, pronunțând decizia atacată pe calea prezentului recurs, a confirmat sentința primei instanțe, de respingere a acțiunii, statuând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 538 și 539 C. proc. pen. pentru angajarea răspunderii statului, cât timp reclamantul nu a fost reținut sau arestat, condamnat și ulterior achitat, astfel că nu se poate vorbi despre o eroare judiciară în sensul definit de C. proc. pen. Înalta Curte reține că, din conținutul celor două memorii de recurs, nu se pot identifica critici de nelegalitate la adresa hotărârii de apel, susceptibile de încadrare în motivele de casare indicate de parte, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Aspectele conținute în cererea de recurs din 4 februarie 2022, respectiv ignorarea de către instanța de apel a împrejurării că reclamantul a fost o victimă a sistemului judiciar, deși în cauză era pronunțată o soluție de achitare, neverificarea situației de fapt din acțiune și a altor procese similare, declanșate în baza hotărârii de achitare, reprezintă chestiuni de fond ce implică reanalizarea litigiului prin prisma evaluării situației de fapt și a probelor din proces. Or, asemenea chestiuni, de netemeinicie, nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs, situația de fapt și reaprecierea probatoriului intrând în atributul instanțelor de fond. Se impune a se menționa că recursul, prin specificul său, este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv acele critici ce vizează corecta interpretare și aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, în limita motivelor reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de recurs apreciază că nu constituie o critică aptă să declanșeze un control judiciar susținerea recurentului de a fi angajată răspunderea statului pentru recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, pe temeiul achitării, întrucât nu combate raționamentul instanței de apel care a determinat respingerea capătului de cerere cu acest obiect. Curtea de Apel a notat că statul nu poate răspunde în condițiile dreptului comun, ci numai în temeiul unor norme juridice speciale, derogatorii, iar dispozițiile art. 538-539 din C. proc. pen. și art. 96 din Legea nr. 303/2004 nu își găsesc incidența în cauză. Or, aprecierea părții că i se cuvin respectivele despăgubiri urmare a pierderii procesului de către stat, nu configurează o critică de recurs, de natură a antrena o analiză pe fond a pretenției, raportat la statuarea instanței. Cu privire la aspectele inserate în cererea de recurs din 7 februarie 2022, recurentul pretinde încălcarea, prin hotărârea contestată, a regulilor de procedură, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. I se reproșează instanței de apel că nu a cuprins, în dispozitiv, calea de atac a recursului, termenul de exercitare și instanța la care se depune, pe de o parte, și că a schimbat temeiul juridic al acțiunii, prin examinarea litigiului în temeiul art. 538 și 539 C. proc. pen., cu ignorarea normelor din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală a statului, invocate de reclamant, pe de altă parte. Constată instanța de recurs că aserțiunile nu sunt dezvoltate de natură a contura vreo critică subsumabilă motivului indicat și nici altor cazuri de recurs dintre cele configurate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Lipsa mențiunii căii de atac din dispozitivul hotărârii nu constituie un aspect de nelegalitate susceptibil de verificare în recurs, nepunându-se problema unei recalificări a căii de atac prin interpretarea dispozițiilor art. 457 C. proc. civ., ce consacră principiul legalității căilor de atac. Hotărârea instanței de apel beneficiază de calea de atac a recursului, în aplicarea dispozițiilor art. 97 pct. 1, 483 alin. (1) C. proc. civ. și prin raportare la dezlegările date prin Decizia nr. 54 din 14 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu modificările și completările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunțate în cererile formulate în temeiul art. 538 din C. proc. pen..’’ De altfel, această cale de atac a fost exercitată în speță, fiind apreciată admisibilă și declarată în termen. Critica privitoare la schimbarea temeiului juridic al acțiunii în apel nu este suficient de structurată pentru a declanșa o cenzură din perspectiva pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin urmare nu va fi examinată. O asemenea manieră de redactare a motivului, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanța de apel. Instanța de recurs constată că nu sunt încadrabile în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nemulțumirile recurentului prin care contestă măsurile dispuse în cadrul procesului penal - punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată prin rechizitoriu de către procurori. Aceste chestiuni nu prezintă legătură cu ceea ce s-a devoluat în calea de atac a apelului în litigiul pendinte, de natură civilă, partea dispunând de anumite pârghii în cauza penală, de a supune analizei organelor judiciare ierarhic superioare legalitatea adoptării respectivelor măsuri. Critica adusă reținerii instanței de apel în sensul inexistenței unor dovezi privind cercetarea disciplinară sau penală a magistraților implicați în cauză relevă o chestiune de apreciere a probelor, exclusă controlului judiciar al instanței de recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanșează un control de legalitate, și nu de temeinicie a hotărârii. Recurentul a mai susținut că instanța de apel a apreciat greșit asupra caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, de 4 ani și 3 luni, prin raportare la complexitatea dosarului. Perioada cât s-a desfășurat urmărirea penală și trimiterea în judecată de cei doi procurori, în lipsa probelor din care să rezulte săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu poate fi considerată rezonabilă, întrucât, ca persoană acuzată, a suferit consecințe păgubitoare pe plan material și moral datorită activității specifice a organelor judiciare. Asemenea aprecieri, pe anumite elemente ale situației de fapt și evaluarea probelor, nu îmbracă forma unei critici de nelegalitate, recurentul tinzând să repună în discuție fondul litigiului prin readucerea în discuție a unor aspecte invocate de la debutul pricinii, în scopul pronunțării unei alte soluții pe fond. În final, se observă că partea, deși aduce în discuție răspunderea statului pentru încetarea contractului individual de muncă încheiat cu S.C. Condmag S.A., nu formulează o critică concretă care să reflecte raționamentul eronat al instanței de apel, afirmând doar că "instanța de apel a reținut greșit că desfacerea contractului de muncă, în pofida legăturii cu dosarul penal, nu atrage răspunderea statului, partea având la dispoziție formularea unei contestații împotriva deciziei de concediere la instanța competentă.’’ Cum recursul nu conține critici subsumabile ipotezelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu se identifică, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu în ședință publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. combinat cu art. 489 alin. (2) din același cod, va dispune anularea acestuia. Față de soluția pronunțată, recurentul, ca parte căzută în pretenții, nu este îndreptățit a obține, în planul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recuperarea cheltuielilor de judecată de la intimat pentru toate cele trei etape procesuale.