Decizia nr. 1612/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 27.06.2017, reclamanta Uniunea Fundația augusta a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.2014 încheiat între Universitatea Tibiscus din Timișoara, în calitate de vânzătoare și A. S.R.L., în calitate de cumpărătoare, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor înscrise în cartea funciara nr. x - Dumbrăvița, nr. x - Dumbrăvița, nr. x - Dumbrâvița (foste nr. topo x și y Dumbrăvița) și restabilirea situației anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.05.2014, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers procesual. Ulterior, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând, în mod expres, că înțelege să se judece în contradictoriu doar cu pârâta A. S.R.L. și că solicită instanței să oblige pârâta să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, următoarele imobile: teren în suprafață de 4880 m.p., situat în comuna Dumbrăvița, înscris în CF nr. x; teren în suprafață de 2853 m.p., situat în comuna Dumbrăvița, înscris în CF nr. x; teren în suprafață de 25480 m.p., situat în comuna Dumbrăvița, înscris în CF nr. x. Pârâta A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanție a Universității Tibiscus Timișoara. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 260/16.10.2020, Tribunalul Timiș a respins acțiunea modificată formulată de către reclamanta Uniunea Fundația augusta în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție Universitatea Tibiscus Timișoara. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 44/23.03.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Uniunea Fundația augusta împotriva sentinței civile nr. 260 din 16.10.2020 a Tribunalului Timiș, pe care a păstrat-o. I.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamanta Uniunea Fundația augusta criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici: - prin soluția de respingere a cererii de suspendare a cauzei pronunțată prin încheierea din data de 09.03.2021, instanța de apel a încălcat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., critică întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. - arată că prin încheierea sus evocată, instanța de apel a respins cererea de suspendare pentru motivul că excepția de neconstituționalitate a fost invocată într-un alt dosar; - motivarea instanței de apel este străină de cauză, întrucât prevederile art. 413 alin. (1) pt. 1 C. proc. civ. au ca premisă tocmai existența unei alte judecăți de a cărei dezlegare depinde soluția ce se va pronunța în cauză; - instanța de apel trebuia să verifice dacă într-adevăr dezlegarea excepției de neconstituționalitate din Dosarul nr. 311 D/2019 va influența sau nu soluția ce va fi pronunțată în prezenta cauză, împrejurarea că această excepție a fost ridicată într-un alt dosar reprezentând un motiv străin de solicitarea reclamantei de suspendare a cauzei, dar și de norma de procedură în raport de care s-a solicitat suspendarea; - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, critică fondată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut faptul că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, "ignorând faptul că obiectul revendicării îl reprezintă bunuri imobile aflate în regim de carte funciară, pentru care atât noul C. civ., cât și reglementările anterioare prevedeau condiții speciale de probațiune, derogatorii de la dreptul comun aplicabil imobilelor aflate sub regimul vechiul C. civ. de transcripțiuni și inscripțiuni"; - instanța de apel nu a motivat și nu a explicat la ce fel de condiții speciale de probațiune se referă, în ciuda faptului că inclusiv acest aspect a stat la baza pronunțării soluției de respingere a cererii; - exprimarea instanței de apel prejudiciază în mod grav interesele reclamantei, în special din perspectiva încălcării dreptului acesteia la apărare față de aspectele reținute de instanța de apel; - invocând art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de apel a ignorat prevederile art. 481 C. civ. de la 1864, reținând în mod eronat faptul că reclamanta este cea care a transmis proprietatea bunurilor imobile către autoarea intimatei A. S.R.L., devenind astfel chiar autoarea acestei din urmă intimate; - instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 565 C. civ., potrivit cărora în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară; - instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 900 C. civ., reținând faptul că acestea ar institui o prezumție absolută de proprietate în favoarea celui înscris cu bună-credință în cartea funciară. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând instanței de recurs să dispună anularea cererii de recurs ca fiind netimbrată. În speță, dacă se va face dovada achitării taxei judiciare de timbru, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea ca temeinice și legale a încheierii din data de 09.03.2021 prin care s-a respins cererea de suspendarea a cauzei și a deciziei civile nr. 44/23.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care a fost respinsă cererea apelantei prin care s-a solicitat obligarea la a lăsa apelantului în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 4.880 mp înscris în CF nr. x - Dumbrăvița, terenul în suprafață de 2.853 mp înscris în CF nr. x - Dumbrăvița, terenul în suprafață de 25.480 mp înscris în CF nr. x - Dumbrăvița ca fiind nelegală, netemeinică și nefondată invocând în apărare și prezumția de lucru judecat. Solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. I.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Uniunea Fundația augusta împotriva încheierii din 9 martie 2021 și a deciziei nr. 44 din 23 martie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 27 septembrie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se referă la respingerea de către instanța de apel a unei cereri de suspendare a judecății formulată de reclamanta apelantă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către Curtea Constituțională a unei sesizări aflate pe rolul acesteia referitoare la Legea nr. 484/2002. Prin încheierea de ședință din data de 09.03.2021 (atacată și ea cu recurs de către reclamantă), Curtea de Apel Timișoara a respins această solicitare, cu argumentul că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în altă cauză. De principiu, Înalta Curte consideră pertinente argumentele recurentei reclamante în sensul că ridicarea excepției de neconstituționalitate în altă cauză nu era, de plano, un motiv care să determine respingerea cererii de suspendare a judecății pricinii. Cu toate acestea, existau suficiente alte argumente care să susțină în mod legal soluția de respingere a cererii de suspendare, argumente legate de însăși împrejurarea ridicării excepției în altă cauză, ce vor fi detaliate în cele ce urmează și care completează corespunzător motivarea încheierii recurate. Astfel, în primul rând se impune a consemna că suspendarea reglementată de art. 413 C. proc. civ. are caracter facultativ, astfel încât, chiar îndeplinite în mod formal cerințele textului, oportunitatea măsurii de suspendare este lăsată la latitudinea instanței; evident, această apreciere nu trebuie să aibă un caracter abuziv, ci să aibă în vedere un complex de factori relevanți, între care se numără și vechimea procesului pendinte, vechimea litigiului față de care se cere suspendarea, perspectiva temporală a soluționării definitive a acelui litigiu, seriozitatea pretențiilor ce fac obiectul său, etc. De aceea, existența unei alte pricini pe rol de a cărei soluționare să depindă dezlegarea cauzei pendinte nu reprezintă, per se, un motiv de nelegalitate a hotărârii recurate. În al doilea rând, apreciind asupra cerințelor necesare pentru a se dispune suspendarea, Înalta Curte observă că Curtea Constituțională nu este o instanță judecătorească în sensul legii și al Constituției și ea nu desfășoară o judecată în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ceea ce face ca aplicarea acestor prevederi legale situației în care se solicită suspendarea unei judecăți până la pronunțarea Curții Constituționale să se poată face numai prin aplicarea extensivă, prin analogie, a dispozițiilor procedurale. Or, prin ele însele normele care reglementează suspendarea judecății au caracter de excepție, de vreme ce reglementează cazuri exprese și limitative în care această măsură se poate dispune, astfel încât principiul aplicării prin analogie nu își are locul în acest raționament, normele fiind supuse unei interpretări restrictive. În al treilea rând, suspendării judecății pentru acest motiv i se opunea hotărârea definitivă prin care s-a respins în cauza de față solicitarea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 484/2002. După cum rezultă din lucrările dosarului, cererea de sesizare a Curții Constituționale mai sus amintită a fost respinsă de Tribunalul Timiș, încheierea fiind definitivă prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 477/12.09.2019 a Curții de Apel Timișoara. Din aceste hotărâri rezultă că instanțele au apreciat cu ocazia verificării admisibilității cererii de sesizare în sensul inexistenței unei legături cu cauza a prevederilor Legii nr. 484/2002 privind înființarea Universității Tibiscus, cerință obligatorie, prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Se bucură, deci, de autoritate de lucru judecat în cauza pendinte constatarea că dispoziția legală atacată de neconstituționalitate nu este determinantă pentru soluționarea cauzei de față, situație în care suspendarea judecății pentru soluționarea unei sesizări similare (sau chiar identice) era împiedicată de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a încheierii definitive mai sus evocate. În consecință, nu se poate reține motivul de nelegalitate mai sus analizat. În cuprinsul unei critici întemeiate pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se susține de către recurentă că, statuând în sensul că "ignorând faptul că obiectul revendicării îl reprezintă bunuri imobile aflate în regim de carte funciară, pentru care atât noul C. civ., cât și reglementările anterioare prevedeau condiții speciale de probațiune, derogatorii de la dreptul comun aplicabil imobilelor aflate sub regimul vechiul C. civ. de transcripțiuni și inscripțiuni", instanța de apel a omis a arăta în concret care erau aceste condiții speciale derogatorii de probațiune. În această privință, instanța de recurs observă că, deși nu s-a consemnat expres în decizia recurată o dezvoltare a regulii de principiu evocate mai sus, continuarea sa este implicită prin referirea făcută la regulile de carte funciară, care instituie prezumția de proprietate rezultată din înscrierea în cartea funciară (art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și respectiv art. 900 C. civ. 2009) și cărora instanțele de fond le-au dat curs atunci când au respins acțiunea în revendicare cu argumentul că dreptul pârâtei este preferabil, fiind singurul înscris în cartea funciară. De aceea, nu poate fi reținut un viciu referitor la argumentarea criticată a instanței de apel, raționamentul juridic ce a stat la baza sa putând fi cu ușurință identificat și cenzurat, ceea ce înlătură aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă dezvoltă argumente care, în esență, tind la fundamentarea concluziei că aceasta nu și-a exprimat voința de a înstrăina proprietatea asupra imobilelor revendicate către Universitatea Tibiscus la momentul încheierii protocolului de predare a bunului. Or, acestea sunt chestiuni care privesc interpretarea voinței părților la momentul încheierii unui act juridic și ele rezultă din verificarea conținutului probelor administrate în cauză; de aceea, ele sunt excluse de la controlul judiciar pe calea recursului, rezervat exclusiv cauzelor de nelegalitate expres și limitativ enumerate de lege. În schimb, în exercitarea atribuției legale de devoluare a cauzei în fapt și în drept, prevăzută de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel a observat că probele administrate nu susțin teza recurentei, respectiv a intenției de a transmite numai un drept de folosință asupra bunurilor imobile și nu însuși a dreptului de proprietate, mai ales în condițiile în care protocolul în discuție consemnează că este încheiat în baza Hotărârii autentificate nr. x, ce provine de la reclamantă, iar acest din urmă act juridic (ce ar fi putut aduce lămuriri suplimentare referitoare la atitudinea subiectivă a părții) nu a fost depus la dosar de reclamantă. În consecință, în privința chestiunii existenței unei voințe de a înstrăina bunurile revendicate, controlul judiciar este limitat la observarea realizării unei analize complete și pertinente de către instanța de apel a probelor administrate, fără a se identifica vicii în conținutul raționamentului juridic și nici alte motive de nelegalitate, cu atât mai puțin dintre cele care pot fi încadrate în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Susținând încălcarea art. 481 C. civ. 1864 la data încheierii protocolului în discuție, recurenta argumentează că, prin edictarea Legii nr. 484/2002, a avut loc în realitate o privare de proprietate ce nu îndeplinește cerințele normei evocate, deoarece în absența voinței sale exprimate legal de a înstrăina, acesta este efectul legii respective. Potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 484/2002 privind înființarea Universității Tibiscus,din Timișoara: "(1) Universitatea înființată dispune de patrimoniu propriu, înscris în anexa care face parte integrantă din prezenta lege. (2) Patrimoniul prevăzut în anexă este proprietatea Universității "Tibiscus" din Timișoara prin efectul legii.", anexa indicată cuprinzând la pct. I.B. imobilele revendicate în cauză. Mai mult, nota inserată la finalul legii consemnează că "Prezenta anexă are la bază protocolul de predare-primire a patrimoniului dintre Uniunea Fundația " augusta" din Timișoara și Universitatea "Tibiscus" din Timișoara, care se înființează prin lege." Față de acestea, calificarea legii ca având un efect privativ de proprietate nu poate fi primită, în coordonatele în care instanțele de fond au considerat protocolul a fi expresia voinței de transmitere a bunurilor către Universitatea ce se înființa (plecând de la dispoziția cuprinsă în art. II al actului: "Uniunea Fundația augusta predă conform Hotărârii autentificate sub nr. x/29 nov 2001 (anexa 1 la prezentul Protocol), definitiv și irevocabil, cu titlu gratuit, sub condiție suspensivă, respectiv intrarea în vigoare a legii de înființare a instituției de învățământ superior, baza materială afectată procesului de învățământ, formată din bunurile mobile și imobile enumerate în fișa de inventariere (anexa nr. 2 la prezentul Protocol) către instituția de învățământ superior Universitatea "Tibiscus" din Timișoara"). Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, s-a reținut existența voinței sale de a transmite Universității imobilele în litigiu și această chestiune exclude aplicarea art. 481 C. civ. 1864. Se mai reproșează Curții de apel în cadrul criticilor întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. că nu s-a dat prioritate principiilor prior tempore, potior jure și nemo dat quod non habet, dar cu privire la această chestiune Înalta Curte observă că regula prior tempore potior jure se aplică în concursul dintre doi titulari diferiți ai dreptului de proprietate care au un autor comun. Or, dacă bunul a trecut de la Fundația augusta la Universitatea Tibiscus în temeiul Hotărârii autentificate sub nr. x/2001 și al Protocolului ce i-a urmat, iar Universitatea l-a înstrăinat apoi prin vânzare pârâtei intimate, rezultă că în cauză nu se regăsește ipoteza premisă a aplicării regulii invocate de recurenta-reclamantă, deoarece reclamanta și pârâta nu au un autor comun. În ceea ce privește regula nemo dat quod non habet, ea putea fundamenta o cerere care să aibă ca obiect nevalabilitatea transmiterii bunului de la Universitate la pârâta A. S.R.L., dar o asemenea solicitare nu face obiectul învestirii instanței. În schimb, contrar susținerilor recurentei, conflictul dedus judecății, ce presupune compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei și al pârâtei terț subdobânditor cu titlu oneros al imobilului, este guvernat de regula aplicată corect de instanțele de fond, aceea a înscrierii în cartea funciară, care dă prevalență titlului pârâtei. Mai arată recurenta sub cazul de casare ce sancționează greșita aplicare a regulilor de drept material că în mod greșit i s-a reproșat că nu a produs o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nevalabilitatea transmisiunii bunurilor către Universitate și că restrângerea acestei posibilități (de a invoca numai pe cale de acțiune și nu și pe cale de excepție nevalabilitatea transmisiunii) este nelegală, mai ales cât timp excepția de neconstituționalitate invocată în cauza de față a fost respinsă ca inadmisibilă. Înalta Curte observă, pe de-o parte, că în cadrul acțiunii în revendicare cerința desființării titlului uneia dintre părți nu este obligatorie, revendicarea neexcluzând existența a două titluri de proprietate valabile; cu toate acestea, deoarece argumentarea Curții de apel nu este determinantă în soluționarea revendicării, chestiunea nu afectează celelalte coordonate – corecte – în care pricina a fost soluționată. Pe de altă parte, împrejurarea respingerii cu caracter definitiv a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 484/2002 se impune instanțelor care soluționează cauza pe fond, fără vreo altă observație, iar măsura nu poate fi reevaluată în prezenta cale de atac, astfel încât linia de argumentație ce privește incidentul sesizării Curții Constituționale nu este relevantă în economia prezentului recurs. Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 565 C. civ. 2009 ("În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară."), recurenta a susținut că această dispoziție legală nu este aplicabilă cauzei, față de dispozițiile tranzitorii ale art. 56 din Legea de punere în aplicare a C. civ., nr. 71/2011. Înalta Curte observă că, potrivit art. 56 alin. (1) LPA, în forma modificată prin Legea nr. 60/2012, "Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ - teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Or, prevederile art. 565 C. civ. fac vorbire despre dovada dreptului de proprietate și nu se referă la efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, astfel încât ele nu sunt înlăturate de la aplicare de textul din legea de punere în aplicare invocat. În schimb, relevante pentru soluționarea cauzei de față sunt dispozițiile art. 900 C. civ. 2009, care sunt aplicabile efectelor înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei (ce a dobândit imobilul în anul 2014 și al cărei drept a fost înscris în cartea funciară ulterior acestui moment) față de dispozițiile art. 76 din Legea nr. 71/2011: "Dispozițiile art. 876-915 din C. civ. privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.." Potrivit art. 900 C. civ.: "(1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. (3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum și pe calea acțiunii în rectificare." Cu privire la art. 900 C. civ., reclamanta recurentă a susținut greșita interpretare a normei în sensul că prezumția de proprietate rezultată din text ar avea caracter absolut, afirmând astfel caracterul relativ al prezumției legale. În acord cu recurenta, Înalta Curte constată că natura juridică a prezumției instituite prin art. 900 C. civ. este una relativă, însă nu rezultă din hotărârile instanțelor de fond și nici din dezvoltarea criticilor din recurs că o atare prezumție a fost răsturnată în condițiile legii. Dimpotrivă, actul juridic în temeiul căruia pârâta a dobândit imobilul în anul 2014 este prezumat valid până la desființarea sa, iar susținerile recurentei deferitoare la inexistența unei operațiuni juridice valabile de transmitere a imobilelor din patrimoniul său către Universitatea Tibiscus au fost deja înlăturate, după cum rezultă din cele ce preced. Prin urmare, eroarea de argumentare a instanței de apel este lipsită de efecte juridice, astfel încât ea nu este de natură a atrage nelegalitatea deciziei recurate. În consecința ineficienței argumentelor recurentei în sensul că dreptul de proprietate nu a fost transmis Universității, rezultă și netemeinicia argumentelor care valorifică existența titlurilor de proprietate prin care reclamanta a dobândit bunurile imobile revendicate; validitatea lor nu a fost contestată, dar după înstrăinarea bunurilor, aceste titluri nu pot fundamenta o acțiune în revendicare a acelorași bunuri de la terțul dobânditor, pârâta A. S.R.L.. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.