ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1489/2022

Ședința publică din data de 28 iunie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 noiembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantului A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și B., ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate că masa succesorala rămasă după defunctul C., decedat la data de 22.11.2011, se compune din suprafața de 85,33 ha teren cu vegetație forestieră în Vișeul de Sus, identificat în x cuprins în Hotărârea nr. 744/1/C/16.10.2006 a Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor din județul Maramureș și din suprafața de 85 ha teren cu vegetație forestieră în Vișeul de Sus, identificat în CF x și CF x Vișeul de Sus, respectiv în UP III și UP VII a Ocolului Silvic Vișeul de Sus;

- să se constate că vocație succesorală la masa succesorală rămasă de pe urma defunctului C. o are pârâta de ord. 1, în calitate de soție supraviețuitoare, în cotă de 1/4 și pârâta de ord. 2, în calitate de fiică, în cotă de 3/4 parte:

- să se dispună predarea succesiunii, conform cotelor mai sus arătate, ca urmare a acceptării tacite a moștenirii;

- să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 108.700 euro conform punctului 3 din "Acordul de mediere" încheiat la data de 10.11.2011 între reclamant și defunctul C..

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1108, art. 1110 alin. (1) și (2), art. 1114 alin. (1) și (2) și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2482 din 04 aprilie 2017, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sighișoara.

Prin sentința civilă nr. 795 din 14 iunie 2018, Judecătoria Sighișoara a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamantul A. și pârâtele B. și B.; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a suspendat judecarea cauzei; a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 3484 din 05 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentința civilă nr. 1543 din 05 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale, invocate de pârâte; a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin încheierea de ședință din 30 ianuarie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă, a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisurile depuse la dosar; a încuviințat proba cu interogatoriul părților; cu privire la utilitatea, pertinența și concludenta celorlalte probe solicitate, a dispus pronunțarea asupra acestora, după administrarea interogatoriului părților.

Prin sentința civilă nr. 325 din 20 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. și B. și, în consecință, a constatat că masa succesorală rămasă după defunctul C., decedat la data de 22.11.2011, se compune din: terenul în suprafață de 170 ha, situat în UP VII Vișeu de Sus x, cuprins în Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/21.01.2019, emis de Comisia Locală Vișeu de Sus; a constatat că vocație succesorală la masa succesorală are pârâta B., în calitate de soție supraviețuitoare, în cotă de 1/4 parte și pârâta B., în calitate de fiică, în cotă de 1/4 parte; a obligat pârâtele ca de cel mult 15 de zile de la emiterea titlului de proprietate cu privire la terenurile cuprinse în procesul-verbal sus-menționat, să procedeze la executarea obligațiilor principale stabilite la pct. 1 din acordul de mediere încheiat între părți la data de 10.11.2011 și ratificat de Tribunalul Specializat Cluj prin încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011, pronunțată în dosar nr. x/2010, respectiv la transmiterea cotei abstracte de 25% din dreptul de proprietate asupra întregului material lemnos care se regăsește pe terenul în suprafață de 170 ha, situat în UP VII Vișeu de Sus x; a respins petitul subsidiar din acțiunea principală modificată și cererea reconvențională la acest petit subsidiar, formulată de reclamantele B. și B.; a obligat pârâtele să achite reclamantului suma de 31.030 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbre aferentă petitelor admise.

Prin încheierea civilă nr. 57 C. civ. din 09 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Cluj, secția civilă, din oficiu, a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 325/20.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, în sensul că în pag. 13 alin. (9) din considerente, numele pârâtelor se scrie corect B. în loc de B., B. în loc de B., iar cota ce revine pârâtei B. din masa succesorală se scrie corect 3/4 parte, în loc de 1/4 parte, în aliniatul 1 din dispozitiv numele pârâtelor se scrie corect Rondolean în loc de Randolean, în aliniatul 3 din dispozitiv, prenumele pârâtei, fiică a defunctului, se scrie corect B. în loc de Maria, iar cota parte din masa succesorală ce-i revine acesteia, se scrie corect 3/4 parte, în loc de 1/4 parte.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 158 A din 16 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele B. și B. împotriva încheierii din 30 ianuarie 2020 și a sentinței civile nr. 325 din 20 iulie 2020, ale Tribunalului Cluj, secția civilă; a obligat apelantele să plătească intimatului A. suma de 27.425 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 158 A din 16 iunie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs pârâtele B. și B..

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de pârâtele B. și B. a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, au expus următoarele critici:

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ., în sensul în care nu a pus în discuție la ultimul termen, cu ocazia dezbaterilor pe fond, chestiunea ce ține de cuantumul onorariului avocațial solicitat și încuviințat intimatului cu titlu de cheltuieli de judecată, iar faptul necomunicării cuantumului de către intimat sau de către instanță a determinat imposibilitatea exprimării unei poziții cu privire la acest aspect.

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul, având în vedere că art. 1279 C. civ. instituie pentru obligațiile de a contracta născute din promisiuni o procedură de executare silită atipică ce înlocuiește executarea silită reglementată de C. proc. civ.

- excepția lipsei de interes a unei acțiuni prin care beneficiarul promisiunii ar urmări exclusiv obținerea unui titlu executoriu este întemeiată în condițiile în care promisiunea nu urmează calea executării silite clasice, condiționate de existența prealabilă a titlului executoriu și chiar dacă ar fi posibilă, obținerea titlului executoriu ar fi inutilă pentru creditor atât timp cât aceeași hotărâre are aptitudinea de a realiza însăși executarea silită, nu doar de a o pregăti;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. în privința criticilor de apel care vizau greșita respingere a excepției tardivității precizării acțiunii depuse de intimat la termenul din 9 iulie 2019, nelegalitate procedurală ce derivă din faptul că instanța de apel, prin compararea cererii introductive și a celei a cererii precizatoare din 9 iulie 2019, a omis precizarea acțiunii din 07 martie 2017, în contextul în care, prin cererea inițială, intimatul-reclamant a solicitat exclusiv restituirea sumei de 108.700 euro, fără a avea în vedere un capăt subsidiar cu privire la executarea obligațiilor născute din Acordul de mediere;

- instanța de apel a stabilit în concret că ar fi vorba despre "o precizare și explicitare a cererii introductive, în condițiile art. 204 alin. (2) C. proc. civ..", însă nu a indicat care este situația de excepție dintre cele reglementate expres și limitativ de textul legal menționat în care s-ar încadra "precizarea" depusă de intimat la mai puțin de 4 ani de la data cererii introductive și la 2 ani de la singura modificare a acțiunii realizată de acesta;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel a apreciat că nu a avut loc o renunțare expresă la o parte dintre capetele de cerere deduse judecății, însă, prin inversarea ordinii capetelor principale de cerere, intimatul a renunțat la judecarea prioritară a cererii principale întemeiate pe pactul comisoriu cuprins în art. 3 din "Acordul de mediere" și consecințele care decurg de aici, cu intenția plasării în prim plan a petitului de executare în natură a contractului; or, unei asemenea renunțări, efectuată ulterior primului termen de judecată, prin prisma prevederilor menționate, recurenții s-au opus în mod expres;

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 397 alin. (1) C. proc. civ., în sensul în care a confirmat inclusiv soluția instanței de fond și sub aspectul termenului de 15 zile de la data emiterii titlului de proprietate acordat pentru executarea obligațiilor antecesorului recurenților, deși intimatul nu a solicitat stabilirea unui termen de executare a obligațiilor prin cererea introductivă și niciuna dintre cererile modificatoare (din 7.03.2019 și din 9.07.2019); or, prin acest demers s-a recunoscut, implicit, că în lipsa emiterii titlului de proprietate asupra terenului pe care se află masa lemnoasă (obiect al viitorului potențial transfer al dreptului de proprietate), obligația recurentelor nu ar putea fi executată;

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 397 alin. (3) C. proc. civ., în sensul în care termenul de grație era acordat în beneficiul debitorului, nicidecum în interesul creditorului, după cum reiese din speță, iar termenul de grație [reglementat de art. 1101 alin. (2) C. civ. de la 1865] nu se găsește instituit cu titlu general în actuala reglementare a C. civ. ori a C. proc. civ.

- acordarea prin hotărârea de condamnare a unui termen suplimentar de executare nu mai este în prezent la discreția instanței de judecată, o atare amânare a plății, implicit, a executării silite, va putea fi consfințită de instanță doar în ipotezele particulare în care legea o autorizează în acest sens (cazul angajării răspunderii civile pentru prejudicii viitoare);

- instanța de apel a încălcat normele de drept material aplicabile în materia promisiunilor de a contracta (art. 1279 C. civ.) atunci când a consfințit amânarea plății în condițiile în care prevederile legale nu oferă instanței posibilitatea de a oferi termene suplimentare de plata debitorului; chiar în ipotezele limitative de aplicare a art. 397 alin. (3) C. proc. civ., principiul disponibilității, reiterat de fraza finală a textului, dictează că o atare amânare a plății poate fi oferită de instanță doar la solicitarea debitorului, ceea ce, în speță, nu se verifică;

- termenul de grație, respectiv termenul suplimentar de executare la care face referire art. 397 C. proc. civ., presupun o obligație scadentă și neexecutată, respectiv o hotărâre de condamnare a debitorului care nu a executat obligația scadentă, însă, în speță, obligația recurentelor nu a devenit scadentă în condițiile în care promisiunea a fost încheiată tocmai în considerarea faptului că antecesorul acestora nu deținea calitatea de proprietar al bunurilor promise, părțile și-au asumat implicit încheierea contractului de vânzare la momentul la care antecesorul recurentelor ar fi fost în măsură să transmită proprietatea, adică, la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra sursei de proveniență a masei lemnoase;

- prin instituirea termenului de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate acordat în beneficiul creditorului, respectiv a intimatului, acțiunea acestuia a devenit admisibilă, deoarece în lipsa titlului de proprietate (dobândirii calității de proprietar) emis în favoarea recurentelor acestea nu ar putea transmite nici dreptul de proprietate asupra bunurilor existente pe teren; termenul suplimentar de executare se poate acorda doar în măsura în care obligația deja este scadentă, însă, în speță, obligația recurentelor nu poate fi scadentă, în condițiile în care părțile, la încheierea Acordului de mediere, erau în cunoștință de cauză că promitentul vânzător nu are calitatea de proprietar;

- hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în sensul în care, în analizarea tardivității modificării de acțiune depuse de către intimat la termenul din 09 iulie 2019, instanța de apel, printre altele, a arătat că în cuprinsul unor considerente, pretinse a fi decizorii, din decizia civilă nr. 11 l/A/15.07.2020 a Curții de Apel Cluj, s-ar fi stabilit că obiectul cererii introductive și obiectul precizării din 09 iulie 2019 ar fi unul și același, însă, obiectul analizei instanței în cadrul acelui litigiu s-a limitat la verificarea naturii cererilor, în ansamblul lor, iar stabilirea identității conținutului cererii introductive și a unei precizări de acțiune nu susține în vreun fel soluția pronunțată pe cererea de sechestru judiciar;

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul în care criticile privind lipsa interesului prin raportare la modalitatea de formulare a acțiunii au fost înlăturate sub titulatura unui caracter "vădit nefondat", fără ca instanța de apel să lămurească rațiunea unei atari calificări și a înlăturării lor, în ansamblu.

- în privința criticilor subsumate nevalidității Acordului de mediere, prin prisma prevederilor art. 540 C. civ. coroborat cu prevederile art. 1226, art. 1227 și art. 1247 alin. (3) C. civ., instanța de apel s-a rezumat să arate că obiectul obligației la care s-a angajat antecesorul recurenților a fost " bine stabilit", despre "clauza din acordul de mediere" că nu " intră în vreun fel sub incidența art. 1227 C. civ..", că oricum nulitatea absolută a clauzelor acordului de mediere nu ar putea fi reținută în condițiile în care acesta a fost consfințit printr-o hotărâre judecătorească "prilej cu care, dacă în cuprinsul Acordului de mediere Tribunalul Specializat ar fi constatat prezența unei clauze nule, este evident că nu ar fi putut pronunța hotărârea judecătorească prin care s-a luat act de acordul de mediere", afirmații ce reprezintă doar contrazicerea sumară a ceea ce au susținut recurenții în cuprinsul apelului, fără a se arata motivele concrete pentru care acestea ar fi nejustificate;

- instanța de apel nu a analizat în niciun fel criticile privind lipsa de obiect a obligației asumate de intimat în beneficiul autorului recurentelor în condițiile în care din motivarea deciziei nu rezultă dacă s-a trecut peste acest motiv de apel și s-a analizat executarea acelor obligații despre care au susținut că ar fi lipsite de obiect sau s-a omis analizarea lor; nu există o motivare care să stea la baza acordării termenului suplimentar de executare de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate în beneficiul recurenților;

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul în care deși au fost respinse criticile în privința soluției referitoare la compunerea masei succesorale rămase după antecesorul recurentelor sub aspectul includerii terenului pe care încă nu a fost emise titlul de proprietate, instanța de apel a confirmat că obligația acestora ar putea fi executată abia după emiterea titlului de proprietate pentru terenuri prin instituirea termenului suplimentar de executare; acel termen de 15 zile a fost acordat tocmai pentru că în prezent acel bun nu se află în masa succesorală lăsată după antecesorul recurentelor, astfel că, la data pronunțării hotărârii instanței de fond, inclusiv, a deciziei din apel, acel bun nu se află în patrimoniul succesoral, însă temeinicia unor pretenții se apreciază prin raportare la starea de fapt reieșită din probațiunea administrată până la închiderea cercetării judecătorești, iar nu în funcție de un eveniment viitor și nesigur;

- un alt aspect de contrarietate cuprins în decizia recurată constă în faptul că, pe de o parte, recurentele au fost obligate să execute acele obligații născute din acordul de mediere, constatându-se implicit o culpă în sarcina acestora, iar, pe de alta parte, aceeași instanță a stabilit implicit că obligațiile acestora nu pot fi executate în lipsa dobândirii calității de proprietar prin instituirea termenului suplimentar de executare; coerența raționamentului ar fi impus ca acțiunea reclamantului să fi fost respinsă tocmai pe considerentul că în sarcina recurentelor nu poate fi reținută vreo culpă în neexecutare cât timp nu dobândesc calitatea de proprietari asupra terenurilor pe care se află masa lemnoasă - obiect al transmisiunii viitoare.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1091 alin. (1) lit. b) C. civ. privind determinarea masei succesorale;

- soluția asupra cererii de constatare a compunerii masei succesorale a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1091 alin. (1) lit. a) C. civ. ce indică momentul de raportare la care are loc stabilirea activului brut, respectiv componenta activă a masei succesorale, în sensul în care instanța de apel a apreciat ca fiind netemeinice criticile referitoare la compunerea masei succesorale în considerarea inexistenței titlului de proprietate emis în beneficiile autorului recurentelor și faptului că ar trebui să-și execute obligațiile în 15 zile de la emiterea titlului, considerent ce încalcă și regulile în materie succesorală care stabilesc momentul de referință pentru stabilirea componenței masei succesorale.

Astfel, terenurile pe care s-ar află masa lemnoasă care ar trebui să facă obiectul viitorului transfer al dreptului de proprietate, nu numai că la data deschiderii succesiunii nu se aflau în patrimoniul succesoral, după cum nici în prezent nu se află; recurentele, prin raportare la momentul deschiderii succesiunii (anul 2011) puteau dobândi cel mult un drept de creanță de la autorul lor, creanță care consta în dreptul de a li se emite acel titlu de proprietate.

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 2278 alin. (1) C. civ., în sensul în care argumentele referitoare la validitatea obligației asumate de antecesorul recurentelor, prin raportare la prevederile art. 540 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1226, art. 1227 și art. 1247 alin. (3) C. civ., au fost înlăturate pentru că acordul de mediere a fost consfințit printr-o hotărâre judecătorească, deși textul de lege încălcat nu numai că nu exclude analiza valabilității unor astfel de contracte, ci prevede expres o asemenea posibilitate, iar natura juridică a convenției a fost consfințită prin încheierea nr. 616/2011 pronunțată de Tribunalul Specializat în dosarul nr. x/2010;

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 540 alin. (1) C. civ. coroborate cu prevederile art. 1226, art. 1227 și art. 1247 alin. (3) C. civ., în sensul în care aprecierea valabilității obligației asumate de antecesorul recurenților nu se putea rezuma la sensul literal al termenilor convenției, ci putea fi stabilită doar prin prisma interpretării prevederilor contractuale, context în care instanța de apel a omis a avea în vedere faptul că părțile nu au determinat, prin acordul lor, caracterul de bunuri mobile prin anticipație a masei lemnoase, ci au stabilit că se va înstrăina o "cotă abstractă de 25% din întregul material lemnos", adică părțile trebuiau să se refere la arborii care urmau a rezulta în urma tăierii viitoare pentru a putea vorbi despre bunuri mobile prin anticipație, însă o atare referință nu există în contract. De altfel, părțile nici nu ar fi putut stabili caracterul masei lemnoase ca un bun mobil prin anticipație, pentru că nu cunoșteau întinderea volumului masei lemnoase ce reprezenta cota de 25% - obiectul unei viitoarei înstrăinări și nici momentul în care urma să aibă loc înstrăinarea. În atare condiții, obligația asumată de recurente (autorul lor) era imposibil de executat la momentul încheierii acordului de mediere, ceea ce atrage nulitatea absolută a contractului, prin prisma prevederilor art. 1226 C. civ., nulitate absolută care trebuia avută în vedere din oficiu chiar de către instanța de fond, potrivit prevederilor 1247 alin. (3) C. civ.

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1226 C. civ. privind lipsa de obiect a obligației asumate de intimat față de antecesorul recurentelor, în măsura în care informațiile pe care trebuia să le comunice le erau deja cunoscute la momentul încheierii acordului de mediere, context în care instanța de apel ar fi trebuit să aplice sancțiunea nulității absolute prevăzute de art. 1226 alin. (2) C. civ.

- hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1279 și art. 1516 C. civ., în sensul în care, menținând soluția primei instanțe de obligare a recurenților la încheierea contractului, instanța de apel a nesocotit regimul legal al mijloacelor prin care creditorul poate obține executarea silită a obligației de a contracta, atunci când a considerat că în cazul acesteia este posibilă pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să se rezume la obligarea debitorului la îndeplinirea prestației contractuale atât timp cât în cazul acestei obligații, creditorului nu îi este deschisă calea clasică ce presupune obținerea titlului executoriu urmată de declanșarea de către executorul judecătoresc a procedurii de executare silită;

- instanța de apel a suspendat în mod nepermis și în lipsa unei solicitări a recurenților caracterul executoriu al propriei hotărâri până la împlinirea unui termen de cel mult 15 zile de la emiterea titlului de proprietate cu privire la terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. x/21.01.2019;

- instanța de apel a ignorat prevederile art. 1516 C. civ., în sensul în care orice demers de executare silită a obligației contractuale poate fi declanșat doar în măsura în care poate fi stabilită neexecutarea culpabilă/imputabilă a debitorului, iar culpa va putea fi reținută numai dacă obligația a ajuns la scadență;

- nu poate fi primită nici justificarea instanței de apel în sensul că reclamantul ar fi cerut doar obligarea recurentelor la îndeplinirea prestațiilor contractuale, iar nu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contractul translativ de proprietate, în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța este ținută, indiferent de formularea concretă a pretențiilor reclamantului, să dea calificarea juridică corectă, cu punerea acesteia în discuția părților; fiind vorba de o obligație de a contracta, instanța de apel ar fi trebuit să arate că creditorul este în măsura să solicite o hotărâre care să țină loc de contract, nicidecum un titlu executoriu pentru o executare silită viitoare.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 26 octombrie 2021 (data depunerii la oficiul poștal), în termenul legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și alte cheltuieli ce urmează a fi justificate și dovedite.

În susținerea excepției nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, atât timp cât recurentele, fiind nemulțumite de hotărârea atacată, tind la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, aspecte ce sunt incompatibile cu calea de atac a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se proceda la o verificare a temeiniciei hotărârii recurate.

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele B. și B. împotriva deciziei civile nr. 158/A din 16 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 14 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, instanța reținând că în cauză nu este operantă excepția nulității recursului, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de admitere în principiu.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtele B. și B. este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ., în sensul în care nu a pus în discuție la ultimul termen, cu ocazia dezbaterilor pe fond, chestiunea ce ține de cuantumul onorariului avocațial solicitat și încuviințat intimatului cu titlu de cheltuieli de judecată.

Se mai invocă de către recurentele pârâte faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. în privința criticilor de apel care vizau greșita respingere a excepției tardivității precizării acțiunii depuse de intimat la termenul din 9 iulie 2019, nelegalitate procedurală ce ar deriva din omisiunea de către instanță a modificării acțiunii din 07 martie 2017, în contextul în care, prin cererea introductivă, intimatul-reclamant a solicitat exclusiv restituirea sumei de 108.700 euro; de asemenea, s-a susținut și încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare a interesul procesual de a acționa, invocându-se greșita soluționare a criticilor din apel referitoare la excepție lipsei de interes a intimatului-reclamant în formularea acțiunii.

Criticile formulate sub acest aspect sunt parțial fondate, potrivit celor ce se vor arăta.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului contradictorialității, astfel cum acesta este reglementat de art. 14 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentelor-pârâte nu pot fi primite.

Recurentele invocă aceasta pretinsă neregularitate în legătură cu cererea intimatului-pârât de a-i fi acordate cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant, cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului declarat de pârâte, a formulat, prin apărătorul său, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de acesta în calea de atac, în temeiul prevederilor 453 din C. proc. civ. astfel cum reiese din consemnările inserate în practicaua deciziei recurate, cu toate că apărătorului apelantelor-pârâte i s-a acordat cuvântul în replică înainte de închiderea dezbaterilor pe fond, acesta nu a solicitat instanței să îi pună în vedere reprezentantului apelantelor să îi comunice cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de la apelante cu acest titlu, obligație de diligență ce decurge din ansamblul reglementării de la art. 10 din C. proc. civ. având denumirea marginală – obligațiile părților în desfășurarea procesului; o atare concluzie se impune cu atât mai mult cu cât apelantele au beneficiat de asistență juridică de specialitate, fiind reprezentate de un avocat (cu delegație de substituire, la termenul în discuție).

Drept urmare, nu se poate imputa instanței o pretinsă lipsă de rol activ, având în vedere și împrejurarea că, deși o poate face, dispozițiile procedurale nu stabilesc o obligație a instanței de a chestiona părțile cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată pretinse de fiecare.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că recurentele-pârâte, cu privire la această chestiune, se află în situația de a-și invoca propria culpă în susținerea acestei pretinse neregularități, ceea ce contravine dispozițiilor art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât nu se poate reține incidența motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la criticile prin care se susțin neregularități privind cadrul procesual obiectiv al pricinii – încălcarea ori greșita aplicare a dispozițiilor art. 204 din C. proc. civ. -, în ceea ce privește cererea precizatoare depusă de reclamant la 9 iulie 2019 în fața primei instanțe, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel cum recurentele însele învederează în cuprinsul memoriului de recurs, reclamantul, după învestirea instanței de judecată prin cererea introductivă, a formulat o cererea modificatoare la data de 7 martie 2017 prin care a completat petitul inițial cu cererea de obligare a pârâtelor la acordarea de daune moratorii reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculate de la data scadenței și până la momentul plății efective a sumei de 108.700 euro solicitate de la pârâte, obiect al pretenției din petitul 4 al cererii de chemare în judecată și, în al doilea rând, a arătat că, în subsidiar, în cazul în care instanța stabilește că apărările din întâmpinarea pârâtelor sunt pertinente, solicită obligarea acestora la executarea obligațiilor principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părți la de 10.11.2011 și ratificat de Tribunalul Specializat Cluj, prin încheierea de expedient nr. 6161/4.11.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010, precum și daune interese.

Prin cererea depusă la 9 iulie 2019, același reclamant a solicitat, în principal, obligarea pârâtelor la executarea obligației principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părți la de 10.11.2011 și, în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata sumei de 108.700 de euro, datorată de către acestea, potrivit acordului de mediere încheiat între părți la data de 10.11.2011, ratificat de Tribunalul Specializat Cluj prin încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2010, precum și acordarea de daune moratorii, reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculate de la data scadenței și până la momentul plății efective.

Drept urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că inversarea – prin cererea din 9 iulie 2019 - a ultimelor două capete de cerere (capătul subsidiar devenind capăt principal și cel subsidiar, principal) nu poate primi valența unei modificări a cererii de chemare în judecată; precizarea cererii putând fi făcută oricând în cursul judecății la prima instanță, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond, iar nu numai până la primul termen de judecată (ca în cazul cererii modificatoare), rezultă că în mod corect s-a respins de prima instanță excepția tardivității depunerii cererii din data de 9 iulie 2019, în aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a stabilit curtea de apel care a conchis în mod legal că în speță nu era incidentă ipoteza de la art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurente starea procedurală anterior expusă este susceptibilă de încadrare în prevederile art. 204 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ. pe baza argumentului a majori ad minus, norma evocată încadrând transformarea unei cereri în constatare într-o cerere în realizarea dreptului, atunci când cererea în constare este admisibilă, în noțiunea juridică procedurală de cerere precizatoare; deci, cu atât mai mult, simpla inversare a unor petite din cererile care au învestit instanța în mod legal (asupra cererii din 7 martie 2017, pârâtele neformulând apărări procedurale în sensul unei eventuale tardivități), nu poate primi semnificația de cerere modificatoare, acesta fiind o simplă precizare a cadrului obiectiv al judecății (ansamblul cererilor deduse judecății), în sensul menționării explicite a ordinii de analiză pe care reclamantul o solicită instanței în privința cererilor cu care a învestit-o.

De altfel, interdicția de modificare a cererii de chemare în judecată dincolo de primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, astfel cum prevede art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., are în vedere disciplinarea conduitei procesuale a părților de a nu formula, într-un stadiu tardiv al procesului (eventual, după administrarea unor probe, circumscrise unor teze probatorii care să tindă la a susține pretențiile și apărările formulate deja), cereri care să deturneze sensul și scopul cererii introductive (completate/modificate în condițiile legii și cu respectarea termenelor legale imperative), care să facă inutile sau ineficace anumite măsuri procedurale dispuse de instanță, probe administrate etc. sau care ar fi de natură să afecteze durata optimă a procesului, garanțiile procedurii echitabile și, nu în ultimul rând, securitatea raporturilor procesuale, întrucât atât instanța cât și părțile sunt obligate la consecvență și coerență procesuală, în sensul celor prevăzute de art. 10 din C. proc. civ. (în privința părților) și de art. 22 din C. proc. civ. (în ceea ce privește instanța de judecată).

În același context, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel în mod nelegal nu a constatat că reclamantul, prin depunerea cererii din 9 iulie 2019, ar fi renunțat la o parte dintre capetele de cerere formulate prin cererea introductivă.

Asupra acestei chestiuni, Înalta Curte reține că în mod legal curtea de apel a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 406 din C. proc. civ., având în vedere că o atare manifestare de voință nu poate fi dedusă pe cale de interpretare, ci ea trebuie să fie manifestă, explicită și neechivocă în acest sens, provenind din partea celui care se presupune că formulează un astfel de act procedural de dispoziție.

Înalta Curte constată însă a fi fondate criticile dezvoltate de către recurente pe temeiul aceluiași motiv de casare – art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. – referitoare la confirmarea respingerii de către tribunal a excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea cererii.

Din acest punct de vedere, se reține că instanța de apel a stabilit că reclamantul "justifică pe deplin interesul în promovarea acțiunii în raport de obligațiile pe care antecesorul apelantelor și le-a asumat prin acordul de mediere, obligații pe care nici acesta – C. – și nici moștenitoarele lui nu le-au executat de bună voie, deși este bine cunoscut faptul că succesorul succede în toate drepturile și obligațiile pe care le-a avut defunctul.(...)

Prin urmare, în condițiile în care nici autorul apelantelor și nici acestea nu au înțeles să execute de bună-voie obligația pe care autorul lor C. și-a asumat-o este evident că reclamantului nu îi rămânea altceva de făcut decât să promoveze prezentul demers judiciar, interesul său în declanșarea prezentului litigiu existând pe deplin, fiind determinat, legitim, personal, născut și actual.

Trimiterile pe care apelantele le fac la dispozițiile art. 1669 alin. (1) și ale art. 1528 alin. (1) din C. civ. în dorința de a sublinia faptul că solicitarea reclamantului de a fi obligate pârâtele să îi transmită cota de 25% material lemnos și nu de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract, sunt neavenite cauzei și se impun a fi înlăturate, în condițiile în care reclamantul nu a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtelor la încheierea unui act autentic susceptibil să strămute proprietatea asupra a 25% din materialul lemnos în favoarea reclamantului, în caz de refuz hotărârea urmând să țină loc de act autentic, ci a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtelor la a executa obligațiile principale stabilite la pct. 1 din Acordul de mediere."

Interesul procesual reprezintă acea condiție de exercitare a acțiunii civile constând în folosul practic pe care eventuala admitere a cererii de chemare în judecată o aduce titularului ei, cererea de chemare în judecată fiind o formă de procedură prin care reclamantul urmărește să își asigure constatarea sau realizarea unui drept ori interes legitim împotriva celui chemat în judecată.

Or, din modalitatea în care curtea de apel a procedat la analiza criticilor pârâtelor din motivele de apel referitoare la respingerea excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea și susținerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și precizată, Înalta Curte nu poate determina care a fost raționamentul instanței de apel în confirmarea soluției date de tribunal asupra acestei excepții, astfel încât, urmează a reține caracterul fondat al motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Astfel, deși a reținut în mod explicit că obligațiile autorului lor, decurgând din acordul de mediere consfințit prin pronunțarea unei hotărâri de expedient (încheierea nr. 6161/14.11.2011 a Tribunalului Specializat Cluj), au fost transmise pe cale succesorală la moștenitoarele acestuia (pârâtele cauzei, soție supraviețuitoare și fiică), dezbaterea succesiunii având loc chiar anterior inițierii litigiului de față (potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2012), curtea de apel nu a arătat raționamentul logico-juridic și nici normele legale pe baza cărora a concluzionat că "reclamantului nu îi rămânea altceva de făcut decât să promoveze prezentul demers judiciar, interesul său în declanșarea prezentului litigiu existând pe deplin, fiind determinat, legitim, personal, născut și actual", astfel încât concluzia enunțată nu este demonstrată juridic în vreun fel în cuprinsul considerentelor decizie atacate.

În plus, și înlăturarea "ca neavenite" a apărărilor pârâtelor referitoare la invocarea prevederilor art. 1669 ori a art. 1528 din C. civ. sau art. 1516 din același cod, nu după demonstrarea aplicării unor alte norme prioritare față de cele invocate de pârâte, reprezintă o dezlegare care nu este demonstrată în cuprinsul considerentelor.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel nu a arătat, cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de ce a considerat că în speță nu sunt întrunite cerințele incidenței normelor invocate de pârâte pentru analizarea interesului reclamantului în promovarea cererii, în acord cu cele prevăzute de art. 33 din C. proc. civ., pentru a fi susținută concluzia caracterului neavenit al acestor apărări ale pârâtelor.

Totodată, în condițiile în care, pe de o parte, art. 1516 din C. civ. descrie, din punct de vedere substanțial, drepturile pe care legea le pune la dispoziția creditorului unei obligații pentru a obține realizarea dreptului său de la cel obligat în raportul juridic și, pe de altă parte, art. 1669 din C. civ. [normă ce reprezintă o particularizare a dispoziției legale de la art. 1516 alin. (2) pct. 3 din C. civ..] stabilește, în contextul specific al unei promisiuni de a contracta, care este calea de urmat de către creditorul unei promisiuni de a contracta pentru a obține realizarea dreptului său împotriva celui ce s-a obligat prin promisiunea de a încheia contractul (ceea ce corespunde unei executări silite în natură), nu poate fi identificată rațiunea pentru care instanța de apel a înlăturat aceste norme ca fiind apărări "neavenite" ale pârâtelor, în contextul argumentelor invocate de acestea pentru susținerea excepției lipsei de interes în formularea cererii (cel puțin sub aspectul petitului privind obligarea lor la executarea obligației principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părți la de 10.11.2011).

De asemenea, Înalta Curte observă că deși instanța de apel a constatat că între autorul recurentelor-pârâte și intimatul-reclamant s-a încheiat un acord de mediere, consfințit prin pronunțarea unei hotărâri de expedient, în care calitatea de debitor al promisiunii de vânzare a avut-o autorul pârâtelor, în contextul în care s-a reținut transmiterea succesorală a obligațiilor autorului lor la pârâtele însele, nu a explicat care este beneficiul legal suplimentar ce se procură reclamantului prin obținerea unui nou titlu executoriu cu exact același conținut ca și obligația contractuală însăși, menționată în cuprinsul unui act autentic, precum hotărârea de expedient, hotărâre care, potrivit art. 63 lin. (3) din Legea nr. 192/2006 are valoare de titlu executoriu; în plus, nici nu s-a demonstrat cum această concluzie se armonizează cu prevederile art. 1528 din C. civ. și cum, într-o eventuală procedură de executare silită a hotărârii, s-ar ajunge în mod efectiv la realizarea dreptului intimatului-reclamant, pentru a se putea reține în mod real interesul procesual al cererii.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de apel era ținută a evalua interesul procesual al reclamantului pornind de la aceste circumstanțe legale esențiale și să demonstreze, eventual, că pronunțarea unei hotărâri în cauza de față în sensul celor solicitate de reclamant prin cererea de obligare a pârâtelor la executarea obligațiilor principale stabilite la punctul 1 din acordul de mediere încheiat între părți la de 10.11.2011 și ratificat de Tribunalul Specializat Cluj, prin încheierea de expedient nr. 6161/4.11.2011, reprezintă o dezlegare de drept diferită de cea care este proprie forței obligatorii a contractului (promisiune de vânzare), fie cel încheiat sub semnătură privată (acordul de mediere, care, potrivit art. 58 alin. (7) din Legea nr. 192/2006 are caracter obligatoriu pentru părți), fie acordul de voință inserat în cuprinsul unui act autentic (încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011), ce reprezintă titlu executoriu.

În acest context, se apreciază a fi fondate și criticile prin care recurentele au susținut greșita raportare a instanței de apel în evaluarea chestiunii interesului procesual în formularea cererii la modalitatea în care reclamantul și-a formulat pretențiile cu care a învestit instanța, întrucât, cum corect susțin recurentele, principiul disponibilității părților nu are o valoare absolută, imuabilă, ci își găsește o limitare legală în rolului judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum acesta este configurat cu valoare de principiu fundamental al procesului civil prin norma de la art. 22 din C. proc. civ. și în care sunt stabilite și obligații imperative în sarcina instanței.

Corolarul acestei normei evocate este acela că judecătorul soluționează litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile (alin. (1), iar, între altele, la alin. (4), se stabilește că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire; în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nu este posibilă verificarea legalității soluției date de instanțele de fond cu privire la excepția lipsei de interes în formularea cererii, astfel cum a fost modificată și completată de reclamant, reținându-se a fi întrunite cerințele cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Totodată, se reține că recurentele invocă și greșita acordare a unui termen de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate pentru terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. x/21.01.2019, emis de Comisia Locală Vișeul de Sus, termen în care pârâtele să procedeze la executarea obligației principale stabilite la pct. 1 din acordul de mediere.

Referitor la aceste aspect, recurentele prezumă că instanța de apel ar fi avut în vedere dispozițiile art. 397 alin. (3) din C. proc. civ.

Înalta Curte nu decelează însă în cuprinsul considerentelor deciziei atacate niciun considerent cu privire la confirmarea soluției primei instanțe în ceea ce privește acordarea termenului de 15 zile de la emiterea titlului de proprietate pentru executarea obligațiilor de către pârâte, fie pe temeiul art. 397 alin. (3) din C. proc. civ., fie în baza altei norme juridice ori clauze contractuale, astfel încât, criticile formulate de recurente pe fondul acestei chestiuni nu pot fi evaluate omisso medio, așadar în absența unei analize nemijlocite și explicite a instanței de apel cu privire la acest aspect; atare obligație de verificare a legalității acordării termenului de 15 zile pentru executarea obligației va reveni instanței de rejudecare, în măsura în care se va trece peste excepția lipsei de interes în formularea cererii și dacă pârâtele au susținut astfel de critici și prin motivele de apel.

Vor fi înlăturate ca nefondate susținerile recurentelor privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. (nefiind suficientă simpla referire la prevederile art. 430 alin. (2), astfel cum recurentele au procedat), sub aspectul reluării calificării juridice capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat executarea obligației principale de la pct. 1 din Acordul de mediere (drept de creanță), calificare dată de instanțele anterioare învestite în dosarul nr. x/2015 în cuprinsul unor considerente decizorii ale Curții de Apel Cluj în cuprinsul deciziei civile nr. 111A/15.07.2020.

Or, chiar dacă obiectul cauzei evocate (cerere de instituire a unui sechestru judiciar) a fost unul diferit față de obiectul pricinii pendinte, instanțele învestite cu acel litigiu– derivat din cele de față – se puteau pronunța pe calea unor considerente decizorii sau chiar decisive asupra calificării obiectului pretenției deduse judecății de intimatul-reclamant, dezlegare care, pronunțată fiind între aceleași părți, a dobândit autoritate de lucru judecat ce se opune cu efectul pozitiv și în prezentul dosar, conform normei de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, din această perspectivă, motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., apare fondată critica invocată de recurentele pârâte, referitoare la faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 2278 alin. (1) C. civ., în sensul în care argumentele referitoare la validitatea obligației asumate de antecesorul lor, prin raportare la prevederile art. 540 C. civ. coroborat cu art. 1226, art. 1227 și art. 1247 alin. (3) C. civ., au fost înlăturate pentru aceea că acordul de mediere a fost consfințit printr-o hotărâre judecătorească, hotărâre prin care s-a încuviințat învoiala părților în condițiile Legii nr. 192/2006 (art. 441 din C. proc. civ.).

Dintr-o atare premisă, instanța de apel a stabilit că aceste apărări ale pârâtelor (invocarea unor motive de nevalabilitate a acordului de mediere) nu ar putea fi analizate în pricina de față, fără a indica însă temeiul legal din care reiese un atare impediment, în condițiile în care hotărârea de expedient nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât nu este rezultatul evaluărilor jurisdicționale ale instanței de judecată, pronunțate ca urmare a unor dezbateri contradictorii, ci, prin aceasta, doar se încuviințează învoiala părților, prin transpunerea convenției dintre ele în dispozitivul hotărârii.

S-a mai susținut de către recurente că textul de lege invocat (art. 1669 din C. civ.) nu numai că nu exclude analiza valabilității promisiunii, ci prevede expres o asemenea posibilitate, din perspectiva cerinței din alin. (1) teza finală a acestei norme – "dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite".

Deși o atare susținere este în acord cu o corectă calificare a pretențiilor deduse judecății și o legala evaluare a interesului procesual, eventuala incidență a art. 1669 din C. civ. va fi verificată de instanța de rejudecare, iar analizarea pe fond a acestor apărări ale pârâtelor va fi realizată, dacă va fi cazul.

Doar din perspectivă procedurală, și, deci, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod greșit curtea de apel a reținut că nu le poate analiza numai pentru aceea că acordul de mediere a fost consfințit prin încheierea de expedient nr. 6161/14.11.2011, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2010.

În sfârșit, este de precizat că potrivit prevederilor art. 2278 alin. (1) C. civ., tranzacția care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desființat