ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 752/2023

HOTĂRÂRE

23.03.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 752/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 04.05.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâul Fondul de garantare a asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâtul la soluționarea de îndată a cererii de plată pe care i-a transmis-o la 21.10.2021 și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1816/17.10.2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, deși nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, întrucât finalitatea urmărită de reclamantă este aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată, iar lipsa unui răspuns din partea pârâtului este asimilată unei decizii de respingere a cererii.

A mai reținut că prin norma legală enunțată a fost atribuită instanțelor de drept comun competența de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor Fondului.

Totodată, a subliniat că în cazul falimentului unui asigurător, instanțele civile de la sediul Fondului au competență materială și teritorială exclusivă, fapt ce nu poate fi înlăturat de părți, aceleași reguli de competență aplicându-se, din rațiuni de simetrie, și în cazul refuzului de a soluționa o cerere sau a nesoluționării acesteia în termen rezonabil.

Făcând trimitere la aplicarea în timp a prevederilor din O.U.G. nr. 102/2021, cu referire la art. VI din actul normativ și ale art. 24 C. proc. civ., a reținut că procesul a început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură și că cererea de plată a fost depusă la pârât la o dată ulterioară momentului modificărilor legislative intervenite, astfel că și din această perspectivă noile norme procedurale referitoare la competența materială de soluționare a cererii sunt incidente.

Așadar, aplicând art. 100, rap. la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., a reținut competența materială a judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial a evidențiat că legea specială a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului.

Prin sentința civilă nr. 489/26.01.2023, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că acțiunea se circumscrie unei cereri în contencios administrativ, fiind totodată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

A mai reținut că, nu pot fi aplicate însă prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare.

Totodată, a apreciat că această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de garantare a asiguraților, prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ.

Soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în niciun caz nu se poate extinde sfera de competență a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de garantare a asiguraților.

Evocând art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că instanța competentă să soluționeze cauza este curtea de apel de la sediul reclamantei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 03.03.2023.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta, creditor de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, a învestit instanța de judecată cu o cerere privind obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată formulată la 21.10.2021, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Divergența care a dus la crearea prezentului conflict de competență a fost determinată de calificarea diferită dată acțiunii de cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanței competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanța creditorului.

Din analiza art. 12 și urm. din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Într-o astfel de situație, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

În altă ordine de idei, se reține că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de garantare a asiguraților nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației revin spre competentă soluționare instanțelor civile de la sediul Fondului.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz tot la instanțele civile de la sediul Fondului.

Reținând, așadar, că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fond este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este unul de contencios administrativ, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de garantare a asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.