ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 753/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 09.05.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâtul la soluționarea de îndată a cererii de plată pe care i-a transmis-o la 24.10.2021 și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1609/27.09.2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, deși nu există o reglementare expresă privitoare la instanța competentă de a cenzura refuzul Fondului de garantare a asiguraților de soluționare a cererii de plată, iar dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 stabilesc în competența instanței civile soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziei emise de Fond, nu există nicio justificare rezonabilă ca litigiile precum cel pendinte să atragă competența curții de apel.

A mai reținut că această concluzie se impune în scopul stabilirii unui regim unitar al tuturor acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, fie că privesc actul motivat de respingere a sumelor pretinse, fie lipsa răspunsului Fondului privind solicitarea plății despăgubirilor.

În acest context, a constatat că revine instanței civile competența materială de soluționare a cauzei, iar nu celei de contencios administrativ.

Totodată, referitor la art. VI din O.U.G. nr. 102/2021, a subliniat că acesta reglementează normele de drept aplicabile procedurii administrative din fața Fondului, și nu procedurii judiciare, pentru care sunt aplicabile dispozițiile noi de procedură, conform art. 24 C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la obiectul acțiunii deduse judecății, art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ., și făcând aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 327/19.01.2023, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în contencios administrativ, întemeiată pe art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că nu poate fi schimbată cauza acțiunii.

A mai apreciat că nu pot fi aplicate prin analogie prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanță, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, deoarece normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare.

Totodată, a apreciat că această concluzie este și mai evidentă, în condițiile în care legiuitorul a dat în competența instanțelor civile litigii având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de garantare a asiguraților, prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ și de principiul specialia generalibus derogant, întrucât este în discuție o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, prin care competența de soluționare a contestației împotriva deciziei Fondului a fost stabilită în favoarea instanțelor civile, așa încât sfera de aplicare a normei și sfera de competență a instanțelor civile nu pot fi extinse la orice cauze ce implică Fondul de garantare a asiguraților.

Referitor la cauza acțiunii, a subliniat că reclamanta a menționat în mod expres că a formulat o acțiune în contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică.

Evocând art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a apreciat că instanța competentă să soluționeze cauza este curtea de apel de la sediul reclamantei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 03.03.2023.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta, creditor de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, a învestit instanța de judecată cu o cerere privind obligarea pârâtului la soluționarea de îndată a cererii de plată formulată la 24.10.2021, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Divergența care a dus la crearea prezentului conflict de competență a fost determinată de calificarea diferită dată acțiunii de cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei.

Prin urmare, în stabilirea instanței competente material, se impune, în prealabil, calificarea raportului juridic din care derivă creanța creditorului.

Din analiza art. 12 și urm. din Legea nr. 213/2015 reiese că interpunerea Fondului în raportul juridic de garantare existent între creditorul de asigurări și asigurător intervine în situația insolvabilității sau falimentului asigurătorului și urmărește satisfacerea creanței de asigurări din disponibilitățile Fondului.

Într-o astfel de situație, natura dreptului pe care îl dobândește creditorul de asigurări este cea a unui drept subiectiv patrimonial, iar decizia Fondului privește aplicarea dispozițiilor legale în materie de asigurări și interpretarea contractului de asigurare încheiat de părți.

În altă ordine de idei, se reține că Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de garantare a asiguraților nu emite o decizie de respingere a cererii de plată/de despăgubiri. Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Prin urmare, sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației revin spre competentă soluționare instanțelor civile de la sediul Fondului.

Simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, se impune ca, și în cazul refuzului Fondului de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz tot la instanțele civile de la sediul acestuia.

Reținând, așadar, că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fond este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este unul de contencios administrativ, sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise în baza dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de garantare a asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație, neexistând nicio rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Nici faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, în considerarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege greșit invocat de parte.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2023.