ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 434/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 mai 2022 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la soluționarea cererii de plată transmisă pârâtului la data de 21.10.2021, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că, prin cererea de plată transmisă pe e-mail FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, conform art. 12 alin. (1)

1

din Legea nr. 213/2015, în data de 21 octombrie 2021, reclamanta a solicitat plata sumei de 3407,46 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B.. Dreptul A. la încasarea acestei sume derivă din dreptul de regres al asigurătorului de asigurare facultativă împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate de producerea riscului asigurat, consacrat de art. 2210 C. civ.

Prin decizia nr. 1148/17.09.2021 ASF a hotărât retragerea autorizației de funcționare și demararea procedurii falimentului cu privire la B.. Prin sentința civilă nr. 507 din 09.02.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 Tribunalul București a admis cererea ASF de deschidere a procedurii falimentului față de B..

În aceste condiții, în temeiul art. 2 alin. (1) și art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, A. a depus cererea de plată a sumei datorate de B., împreună cu toate documentele care fac dovada pretențiilor A. la FGA.

În ciuda faptului că în temeiul art. 13 alin. (1) din Legea 213/2015 FGA este în drept să procedeze la plata creanțelor de asigurare în termen de 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de retragere a autorizației de funcționare a B., nici până în acest moment FGA nu a procedat la plată în contul creanței de asigurare deținută de A..

În probațiune, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile atașate prezentei acțiuni.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004.

Pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a depus note scrise prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1804 din 14 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021 (în vigoare începând cu data de 24.09.2021): "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În ceea ce privește susținerile legate de ipoteza că legea nu ar fi de imediată aplicare, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021: "Procedurile administrative gestionate de Fondul de garantare a asiguraților pentru plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări ai asigurătorilor pentru care a fost deschisă deja procedura de faliment, proceduri care au fost începute anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, rămân supuse legii aplicabile la data începerii acestora".

Din analiza acestui text de lege, instanța a arătat că se referă exclusiv la "procedurile administrative", nu și la cele jurisdicționale. În privința acestora din urmă, norma de competență din Legea specială nr. 213/2015 face trimitere expresă la normele de competență generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Or, potrivit dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Cum prezentul proces a început după data intrării în vigoare a legii noi de procedură, aceasta este de imediată aplicare, numai actele și operațiunile administrative în curs de emitere/efectuare fiind vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condițiilor legale și al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privința căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcție de norma de competență în vigoare la data începerii procesului.

Curtea a constatat că însăși cererea de plată a fost depusă la pârât la o dată ulterioară momentului modificărilor legislative intervenite, astfel că și din această perspectivă noile norme procedurale referitoare la competența materială de soluționare a cererii sunt incidente.

Așa fiind, s-a reținut că acțiunea dedusă judecății este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și, prin urmare, fiind o cerere evaluabilă, sub 200.000 de RON, competența materială revine judecătoriei, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului, respectiv în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 2 București – secția Civilă, prin sentința civilă nr. 16 din 10 ianuarie 2023, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a reținut că reclamanta a invocat ca temei juridic, în special, dispoziții din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Mai mult decât atât, reclamanta a menționat în mod expres în cererea introductivă de instanță că este vorba despre o "acțiune în contencios administrativ".

Astfel, Judecătoria Sectorului 2 București a apreciat că reclamanta a intentat o acțiune în contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică, sens în care cauza cererii, prin care se înțelege situația de fapt calificată juridic sau, într-o altă exprimare, fundamentul pretenției deduse judecății, nu comportă discuții.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, pârâtul Fondul de garantare a asiguraților se constituie ca persoană juridică de drept public care își exercită atribuțiile și competențele potrivit prevederilor prezentei legi.

Or, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

Sub acest aspect, pârâtul este o autoritate publică centrală despre care se afirmă că ar fi refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparținând reclamantei, sens în care ne aflăm în prezența unui litigiu de contencios administrativ. Astfel, este fără absolut nicio urmă de îndoială că pârâtul este persoană juridică de drept public, fiind integrat în noțiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, a mai arătat Judecătoria Sectorului 2 București, textul de lege invocat de către prima instanță - art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (conform căruia în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare), este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speță.

Așa fiind, având în vedere toate aspectele de fapt și de drept reținute, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ., în referire la art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2), a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, competența materială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, dar și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la B., aflată în prezent în procedura falimentului.

Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, în vigoare la momentul formulării cererii înregistrate de către reclamantă la Fondul de Garantare a Asiguraților: "(1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

În cauză, Înalta Curte reține că demersurile reclamantei se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de reclamantă în scopul obținerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la B., aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reține, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competență este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Lege nr. 213/2015, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, alin. (5

1

) stabilește că hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamanta se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată, trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi-autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

În altă ordine de idei, în condițiile în care prin normele citate legiuitorul a înțeles să instituie o competență materială în favoarea instanțelor civile de la sediul Fondului, această competență materială devine aplicabilă și asupra cererilor care vizează nesoluționarea în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor, în caz contrar fiind înfrântă voința legiuitorului și rațiunea legii de a deferi instanțelor civile litigiile legate de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015.

Se apreciază că pot fi aplicate speței, mutatis mutandis, dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronunțată în recurs în interesul legii, astfel reținând că, pentru identitate de rațiune, dacă se instituie o competență civilă contestațiilor formulate împotriva deciziilor de respingere a acordării daunelor morale, aceeași competență civilă trebuie să existe și în cazul nesoluționării în termen legal a cererii de acordare a despăgubirilor.

Astfel, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 213/2015 invocă împotriva asigurătorului un drept de creanță, drept subiectiv civil patrimonial, cum deciziile privind plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Înalta Curte subliniază că, deși în speță nu se critică o decizie emisă de pârât de respingere a sumelor pretinse, acțiunea este circumscrisă art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, finalitatea urmărită fiind aceea de acordare a sumei solicitate prin cererea de plată.

Cum, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. judecătoria judecă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 de RON inclusiv, iar din punct de vedere teritorial, legea specială a stabilit competența teritorială exclusivă în favoarea instanței civile de la sediul Fondului, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului București, competentă să soluționeze prezenta cauză este Judecătoria Sectorului 2 București.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă, așa încât, cu aplicarea prevederilor 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București – secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2023.