ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5266/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea parțială a Deciziei nr. 21676/18.11.2019 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 1498/27.07.2016, Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus retragerea autorizației de funcționare și solicitarea intrării în procedura de faliment a societății B. S.A.

Potrivit prevederilor art. 14 din Legea 213/2015, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de Garantare a Asiguraților (FGA), începând cu data publicării Deciziei ASF în Monitorul Oficial (Monitorul Oficial nr. 586/02.08.2016), Tribunalul Sibiu a decis prin sentința civilă nr. 132 din data de 16.02.2017, deschiderea procedurii falimentului împotriva societății B.. S.A, decizie ce a rămas definitivă la data de 09.03.2017.

De la această dată, plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii de către C. este asigurată de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege, respectiv 450.000 RON pentru fiecare persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări.

În conformitate cu prevederile legale menționate, în calitate de creditor de asigurare, care avea încheiată asigurarea CMR la B. S.A., reclamanta s-a adresat Fondului pentru încasarea contravalorii despăgubirii cuvenite ca urmare a avarierii mărfii transportate, întrucât, până la data intrării în faliment, asigurătorul B. S.A. nu a efectuat plata cuvenită.

Astfel, deși contravaloarea despăgubirii cuvenite contestatoarei A. S.R.L. rezultă din dispozitivul sentinței civile nr. 1937/28.02.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 202/07.05.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis numai parțial cererea de plată.

Prin sentința civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, instanța a obligat pârâta B.. S.A. la plata sumei de 60.535,71 RON reprezentând despăgubirea cuvenită ca urmare a avarierii mărfii transportate, 2.959,20 RON dobândă legală calculată până la data introducerii cererii, precum și dobândă legală calculată începând cu data de 05.04.2016 până la achitarea debitului principal. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 9.907,69 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

Așadar, din valoarea totală a sumelor datorate, prin Decizia nr. 24624/26.04.2017 Fondul de Garantare a Asiguraților a respins solicitarea de plată a dobânzii legale calculată după data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului, respectiv 16.02.2017 până la achitarea debitului principal.

Prin sentința civilă nr. 341 din data de 03 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenței asigurătorului nu reprezintă creanță de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. C. datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluționat de Judecătoria Ploiești, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului.

Ca urmare, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligația de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Împotriva sentinței nr. 341/03.06.2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea în tot a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii contestației, anulării deciziei FGA nr. 21676/18.11.2019 și, în principal, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal, iar, în subsidiar obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal astfel cum a fost solicitată prin cererea de plată nr. x/26.04.2017. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a unor precizări prealabile și a situației de fapt, că prin sentința recurată prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 2, art. 4, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încălcând aceste prevederi legale.

Astfel, a arătat că prima instanță și-a însușit opinia Fondului de Garantare a Asiguraților, reținând că acesta a dat efect hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2016, iar sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, în realitate reprezintând despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului.

Contrar argumentelor primei instanțe, recurenta-reclamantă a susținut teza potrivit căreia Fondul de Garantare a Asiguraților datorează și dobânda legală penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal, în acest sens făcând trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum și la prevederile art. 2210 din C. civ., pe care le-a enunțat în cuprinsul cererii de recurs, conchizând în sensul că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea piederii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, a arătat că societatea B.. S.A. datorează penalitățile/dobânzile și cheltuielile de judecată astfel cum au fost obținute de reclamantă în dosarul nr. x/2016 soluționat de Judecătoria Ploiești, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci urmarea culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în declanșarea acelui litigiu, obligații care au fost preluate de către FGA odată cu preluarea dosarului de daună de la B.. S.A.

Cu alte cuvinte, a subliniat că drepturile pe care le are față de FGA sunt aceleași pe care le-ar fi avut și față de asigurătorul în faliment B.. S.A., drepturi care au fost recunoscute în mod definitiv prin sentința civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Totodată, împrejurarea că este nevoită să solicite plata despăgubirii de la Fondul de Garantare a asiguraților în locul asigurătorului intrat în faliment, nu poate să-i îngrădească dreptul de a recupera integral despăgubirea, o interpretare contrară fiind discriminatorie și contravenind astfel dispozițiilor legale și scopului pentru care a fost constituit Fondul, și anume acela de a garanta plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

În plus, a susținut recurenta, dreptul de creanță al persoanei păgubite include, sub aspectul întinderii sale, pe lângă despăgubirea propriu-zisă, toate accesoriile constând în dobânda legală și cheltuieli de judecată, astfel cum au fost stabilite prin sentința civilă nr. 1937/28.02.2017.

În altă ordine de idei, a arătat că în cuprinsul deciziei nr. 21676/18.11.2019 Fondul de Garantare a Asiguraților nu face nicio referire la sentința civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, prin care s-a stabilit cu titlu definitiv obligația de plată a pârâtei B.. S.A. la plata dobânzii legale calculată începând cu data de 05.04.2016, până la achitarea debitului principal, ignorând astfel cu totul puterea definitivă a unei hotărâri judecătorești și interpretând în mod greșit Legea nr. 213/2015 în sensul că nu ar datora dobânda legală calculată după data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului, respectiv 16.02.2017, și până la achitarea debitului principal.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a argumentat motivul pentru care decizia nr. 21676/18.11.2019 a admis la plată suma de 2.959,20 RON cu titlu de dobândă legală, calculată până la data introducerii cererii și suma de 9.907,69 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Mai mult, prin decizia nr. 21676/18.11.2019 Fondul de Garantare a Asiguraților a respins în mod arbitrar solicitarea sa de plată a dobânzii legale începând cu data deschiderii insolvenței asigurătorului B. S.A., respectiv 16.02.2017 până la achitarea debitului principal, fără a argumenta în mod justificat motivul respingerii începând cu data intrării asigurătorului în faliment. Sub acest aspect, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 rezultă că legiuitorul a prevăzut cu titlu general plata dobânzilor/cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, neexistând nicio distincție cu privire la dobânzile datorate până la data intrării asigurătorului în faliment și dobânzile datorate după data intrării asigurătorului în faliment.

În final, recurenta a susținut că prin emiterea deciziei de admitere parțială a cererii sale de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților se abate de la scopul pentru care a fost înființat, respectiv acela de a garanta plata de indemnizații sau despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, de asigurătorul în insolvență.

Întrucât art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 definește Fondul ca fiind un garant al plății de indemnizații și despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, de asigurătorul în insolvență, acesta având drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin refuzul Fondului de a achita integral despăgubirea la care este îndreptățită reclamanta în temeiul poliței de asigurare nr. x din 14.05.2014 emisă de B.. S.A., sunt încălcate prevederile legale menționate.

Pentru considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât, prin care a solicitat respingerea apărărilor acestuia ca neîntemeiate și a reiterat argumentele prezentate în cererea de recurs.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs și de apărările formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea parțială a Deciziei nr. 21676 din 18.11.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

Soluționând cauza, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenței asigurătorului nu reprezintă creanță de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. C. datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluționat de Judecătoria Ploiești, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului.

Ca urmare, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci, reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligația de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Împotriva hotărârii primei instanțe a exercitat recurs reclamanta A. S.R.L, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate antereferit, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, în considerarea argumentelor ce succed.

Așa cum s-a arătat în precedent, prima instanță a reținut, în esență, că dobânda legală penalizatoare calculată după data deschiderii insolvenței asigurătorului nu reprezintă o creanță de asigurări, întrucât aceasta nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare. C. datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată acordate în dosarul soluționat de Judecătoria Ploiești, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci, ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului.

Totodată, a considerat că sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, pârâtul neavând obligația de a plăti dobânda legală penalizatoare din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Înalta Curte nu poate valida raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, deoarece relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în domeniul soluționării cererilor de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraților.

În esență, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea de fond pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 2, art. 4, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, afirmând că prima instanță și-a însușit în mod eronat opinia pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților în sensul în care acesta a dat efect hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2016, iar sumele pretinse de reclamantă nu au legătură cu raportul de asigurare, reprezentând despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului.

Instanța de control judiciar reține că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă și le va răspunde prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora.

Un prim aspect de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă cu privire la hotărârea de fond vizează greșita apreciere de către prima instanță a sumei solicitate cu titlu de dobânzi legale penalizatoare, după data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) și până la plata efectivă, ca nereprezentând o creanță de asigurare deoarece nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare, considerând că a interpretat și aplicat astfel în mod eronat dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum și prevederile art. 2214 din C. civ.

Criticile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă sunt întemeiate. Reține instanța de control judiciar că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În acest sens sunt avute în vedere dispozițiile art. 2210 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, precum și dispozițiile art. 2214 din același Cod, care prevăd că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite".

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanța de asigurare este orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

În acest context normativ rezultă în mod neîndoielnic, contrar raționamentului instanței de fond, că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de despăgubirea propriu-zisă, ci de contravaloarea integrală a pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de către persoana asigurată sau de beneficiarul asigurării, respectiv toate sumele rezervate creditorului în temeiul contractului de asigurare, deci, inclusiv elementele datoriei necunoscute încă, cum ar fi dobânda legală și cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește solicitarea de plată a dobânzii legale calculată după data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului, respectiv 16.02.2017, până la data achitării debitului principal, se observă că aceasta a fost generată de culpa asigurătorului B.. S.A. în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor la care era îndreptățită reclamanta și a culpei în declanșarea litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 1937/28.02.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, obligații ce au fost preluate de Fondul de Garantare a Asiguraților odată cu dosarul de daună preluat de la asigurătorul în faliment B.. S.A.

Prin hotărârea amintită, nr. 1937/28.02.2017 pronunțată de Judecătoria Ploiești, a fost obligată societatea B.. S.A. la plata sumei de 60.535,71 RON reprezentând despăgubirea cuvenită ca urmare a avarierii mărfii transportate, 2.959,20 RON dobândă legală calculată până la data introducerii cererii, precum și dobândă legală calculată începând cu data de 05.04.2016 până la achitarea debitului principal. Totodată, a fost obligată societatea asigurătoare să plătească reclamantului suma de 9.907,69 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Așadar, dreptul de creanță al reclamantei, în calitate de persoană păgubită, rezultă din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment B.. S.A. și include, sub aspectul întinderii sale, atât despăgubirea propriu-zisă, cât și accesoriile sale, astfel cum au fost stabilite prin sentința civilă nr. 1937/28.02.2017, până la data achitării debitului principal.

Ca urmare, nu pot fi reținute apărările intimatului-pârât conform cărora dobânzile datorate după data intrării în faliment până la data plății debitului, nu sunt pretinse sume reprezentând creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare și că Legea nr. 213/2015 nu ar fi prevăzut o garanție legală în ceea ce privește plata dobânzilor solicitate de reclamantă, deoarece aceste aspecte nu se verifică în cauză, alegațiile părții fiind consecința propriei interpretări a cadrului normativ incident, în scopul justificării soluției adoptate prin actul administrativ contestat și menținerii ca atare a acesteia.

Sub acest aspect, în acord cu susținerile recurentei-reclamante, se observă că legiuitorul nu a făcut distincție în cuprinsul Legii nr. 213/2015 în ceea ce privește plata dobânzilor/cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, datorate până la data intrării acestuia în faliment și cele datorate ulterior acestui moment, ceea ce înseamnă că acestea sunt datorate, deopotrivă, atât anterior intrării asigurătorului în procedura falimentului, cât și ulterior acestui moment, până la stingerea debitului principal, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 1535 C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 și art. 1535 C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor și, cum obligația de plată a dobânzii izvorăște din lege (răspunderea civilă delictuală) recurenta-reclamantă este îndreptățită și la plata dobânzii legale penalizatoare ce se impune a fi calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plății despăgubirii cuvenite.

Relevantă în acest sens este Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În aceste condiții, având în vedere că s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc în mod nemijlocit la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante, sens în care va admite demersul judiciar al acesteia și va reforma sentința de fond recurată.

Pentru argumentele prezentate la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea reclamantei, va anula în parte Decizia nr. 21676/18.11.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și îl va obliga pe pârât la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 341 din 3 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite cererea reclamantei A. S.R.L.

Anulează în parte Decizia nr. 21676/18.11.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului (16.02.2017) până la achitarea debitului principal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.