SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SCASSERRA c. ITALIA (solicitarea nr. 43458/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 septembrie 2007 DEFINITIVF 20/12/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Scanserra c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din F. Tulkens, președintă, dnii I. Cabral Barreto, R. Türmen, dl Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Popović, judecători, și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 30 august 2007, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată de procedură La originea cazului se află o cerere (n 43458/04) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Claudio Vittorio Scasserra, a sesizat Curtea la 29 noiembrie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Giovanni Romano, avocat în Benevent. Guvernul italian ( La 13 octombrie 2005, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile prevăzute la articolele 8 și 13 din convenție. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Prin hotărârea pronunțată la 8 ianuarie 1992, Tribunalul din Benevent a declarat falimentul personal al reclamantului și a stabilit la 23 septembrie 1992 ședința pentru verificarea stării datoriei. La 6 aprilie 1992, sindicatul a prezentat un raport. Între 28 ianuarie 1992 și 5 martie 1999, 48 de cereri de admitere la pasiv a falimentului au fost depuse la Tribunal. Între timp, în urma a trei audieri, la 15 decembrie 1993, situația pasivului falimentului a fost declarată executorie. Între 10 iunie 1997 și 17 mai 2004, judecătorul delegat a stabilit șase audieri pentru licitația anumitor bunuri care fac parte din activele falimentului. În luna iulie 2004, în urma a opt încercări de vânzare prin licitație, un bun imobil care face parte din activul falimentului a fost vândut. 12. La datele nespecificate, lichidatorul a pus la dispoziție două proiecte de repartizare parțială a falimentului. 13. Procedura introdusă în conformitate cu Legea Pinto 14. La 26 octombrie 2004, reclamantul a introdus o acțiune în fața Curții de Apel din Roma în conformitate cu Legea Pinto. 15. Printr-o decizie depusă la 7 iulie 2005, Curtea de Apel a considerat că durata procedurii nu a fost rezonabilă; având în vedere, printre altele, prelungirea incapacităților civile și politice care derivă din falimentul reclamantului, Curtea de Apel a acordat acestuia din urmă 10 000 EUR ca compensație morală. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 16. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 8 ȘI 10 DIN CONVENȚIE, CU PRIVIRE LA DREPTUL LA CORESPONDANȚA, 1 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIA ȘI 2 DIN PROTOCOLUL N 4 ÎN CONVENȚIA 17. Invocând articolele 8 și 10 din convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la corespondență și la limitarea libertății sale de exprimare din cauza faptului că corespondența celui ratat este supusă controlului lichidatorului. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge că declarația de faliment l-a privat de bunurile sale, în special din cauza duratei procedurii. Invocând art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, denunță limitarea libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...) și a corespondenței acesteia. Nu poate exista o interferență a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora. art. 10 din Convenție Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a lua în considerare granița (...). Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică (...) protecției (...) drepturilor altora (...). art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber acolo și de a-și alege liber reședința. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției drepturilor și libertăților altora. 18. În ceea ce privește art. 10 din convenție, Curtea arată de la început că acest articol interzice în principal unui guvern să împiedice pe cineva să primească informații pe care alții le doresc sau pe care alții le pot oferi (a se vedea Leander c. Suedia, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A n Cu toate acestea, în ceea ce privește cazul în speță al controlului corespondenței falimentarului, raportorul consideră că motivul reclamantului trebuie examinat numai din perspectiva articolului 8 din Convenție (Colaril c. Italia, n 10644/02, 8 iunie 2006). 19. În ceea ce privește restul acestor obiecțiuni, Curtea arată că, în hotărârea sa n 362 din 2003, depus la 14 ianuarie 2003, Curtea de Casație a recunoscut pentru prima dată că despăgubirea morală pentru durata procedurilor de faliment trebuie să țină seama, printre altele, de prelungirea incapacităților care derivă din statutul de "avariat." 20. Curtea reamintește că, începând cu 14 iulie 2003, hotărârea nr. 362 din 2003 nu mai poate fi ignorat de public și, începând cu această dată, reclamanții trebuie să utilizeze această cale de atac în sensul articolului 35 1 din convenție (a se vedea Sgattoni c. Italia, nr. 77132/01, § 48, 6 octombrie 2005 21. În cazul de față, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a omis să se încaseze împotriva deciziei Curții de Apel de la Roma depusă la 7 iulie 2005 (a se vedea Martellacci c. Italia, n 33347/02, §§ 39-40, 28 septembrie 2006 22. Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL N 1 CONVENȚIA 23. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de limitarea drepturilor sale electorale, iar acest articol este formulat astfel încât Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere la vot secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. 24. Curtea ia notă de faptul că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, această hotărâre fiind depusă la 8 ianuarie 1992, reclamantul ar fi trebuit să-și prezinte plângerea până la 8 iulie 1997, având în vedere, de asemenea, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Întrucât cererea a fost depusă la 29 noiembrie 2004, Curtea consideră că acest motiv este întârziat și ar trebui respins în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE CARE CONVENȚIE CU PRIVIRE LA DREPTUL LA RESPECTUL VIETII RĂSPUNSE ȘI FAMILIALE 25. Invocând art. 8 din Convenție (precitate), reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, în măsura în care, din cauza înscrierii numelui său în registrul persoanelor care nu au fost rănite, acesta nu poate desfășura nicio activitate profesională sau comercială. În plus, acesta denunță faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea acesteia, care pune capăt acestor deficiențe personale, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. În ceea ce privește partea din acest motiv referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea constată că reclamantul a omis să îl susțină și decide să o respingă pentru nefondare vădită în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din convenție. 27. În ceea ce privește restul plângerii, referitoare la dreptul la respectarea vieții private, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Curtea consideră că, având în vedere natura automată a înscrierii numelui reclamantului în registrul persoanelor care nu au fost afectate, lipsa unei evaluări și a unui control jurisdicțional cu privire la aplicarea incapacităților aferente, precum și intervalul de timp prevăzut pentru obținerea reabilitării, a existat o interferență în dreptul reclamantului de a-și respecta viața privată. 29. Curtea a tratat deja cazuri care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din convenție, dat fiind că o astfel de interferență nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia , citată anterior, § 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62). 30. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) ȘI 13 DIN CONVENȚIA 31. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de incapacitatea sa de-a lungul întregii proceduri de faliment. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitate 32. Curtea observă de la început că, în Hotărârea Bottaro c. Italia 56298/00, din 17 februarie 1995, Curtea constată că În iulie 2003, Comisia a constatat încălcarea articolului 13 din Convenție din cauza lipsei unei căi de atac efective pentru a se plânge de limitarea prelungită a dreptului la corespondență al reclamantului și, prin urmare, consideră că motivul invocat de prezentul solicitant trebuie examinat numai din perspectiva acestei dispoziții. 33. În al doilea rând, în ceea ce privește partea plângerii referitoare la limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție), a corespondenței (art. 8 din convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr. 2) 4 la Convenție), Curtea reamintește că a ajuns la concluzia inadmisibilității acestor obiecții și, prin urmare, consideră că, în cazul în care nu este vorba de un motiv întemeiat în raport cu Convenția, această parte a travaliului întemeiat pe art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind în mod evident nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 34. În ceea ce privește partea plângerii referitoare la lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care persistă până la obținerea reabilitării civile, Curtea constată că aceasta nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea subliniază că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 35. Curtea a tratat deja cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea, printre altele, Botaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia , citată anterior, §§ 67-77). 36. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să ducă la o concluzie diferită în cazul de față. 37. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 443,08 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 40. Guvernul se opune acestor pretenții. 41. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările încălcărilor prevăzute în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă. Comisioane și cheltuieli de judecată 42. Reclamantul solicită, de asemenea, 15 43. Guvernul se opune acestor pretenții. 44. Curtea constată că reclamantul a fost admis în beneficiul asistenței judiciare și a primit 850 EUR de la Consiliul Europei în acest sens. Având în vedere activitatea desfășurată de reprezentantul său, Curtea consideră că nu trebuie acordată nicio sumă suplimentară reclamantului în acest sens. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe articolele 8 din Convenție (respectarea vieții private) și 13 din Convenție, în ceea ce privește lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incompetențele personale care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care nu au fost supuși și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție A declarat că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris 20 septembrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
SCASSERRA c. ITALIE
(Requête n
o
43458/04)
ARRÊT
20 septembre 2007
20/12/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Scasserra c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente,
MM.
M
me
M.
juges,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 août 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
43458/04) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Claudio Vittorio Scasserra («
le requérant
»), a saisi la Cour le 29
novembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M
e
Giovanni Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ivo Maria Braguglia, son coagent, M. Francesco Crisafulli, et son coagent adjoint, M.
Nicola Lettieri.
3.
Le 13 octobre 2005, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1944 et réside à Bénévent.
1.
La procédure de faillite
5.
Par un jugement déposé le 8 janvier 1992, le tribunal de Bénévent déclara la faillite personnelle du requérant et fixa au 23 septembre 1992 l'audience pour la vérification de l'état du passif.
6.
Le 6 avril 1992, le syndic déposa un rapport.
7.
Entre le 28 janvier 1992 et le 5 mars 1999, quarante-huit demandes d'admission au passif de la faillite furent déposées devant le tribunal.
8.
Entre-temps, à la suite de trois audiences, le 15 décembre 1993, l'état du passif de la faillite fut déclaré exécutoire.
9.
Entre le 10 juin 1997 et le 17 mai 2004, le juge délégué fixa six audiences pour la vente aux enchères de certains biens faisant partie de l'actif de la faillite.
10.
Le 27 mai 2003, le syndic déposa un rapport.
11.
Au cours du mois de juillet 2004, à la suite de huit tentatives de vente aux enchères, un bien immeuble faisant partie de l'actif de la faillite fut vendu.
12.
A des dates non précisées, le syndic déposa deux projets de répartition partielle de la faillite.
13.
Selon les informations fournies par le requérant, la procédure était pendante au 9 mai 2007.
2.
La procédure introduite conformément à la loi Pinto
14.
Le 26 octobre 2004, le requérant introduisit un recours devant la cour d'appel de Rome conformément à la loi Pinto.
15.
Par une décision déposée le 7 juillet 2005, la cour d'appel estima que la durée de la procédure n'avait pas été raisonnable. Compte tenu, entre autres, du prolongement des incapacités civiles et politiques dérivant de la mise en faillite du requérant, elle accorda à ce dernier 10
000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral.
II.
16.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 8 ET 10 DE LA CONVENTION, QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE, 1 DU PROTOCOLE N
o
o
17.
Invoquant les articles 8 et 10 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de la correspondance et de la limitation de sa liberté d'expression en raison de ce que la correspondance du failli est soumise au contrôle du syndic. Invoquant l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, il se plaint que la déclaration de faillite l'a privé de ses biens, notamment en raison de la durée de la procédure. Invoquant l'article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention, il dénonce la limitation de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Ces articles sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 8 de la Convention
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...) et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
Article 10 de la Convention
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière (...).
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique (...) à la protection (...) des droits d'autrui (...).
»
Article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
Article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention
«
1.
Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d'un Etat a le droit d'y circuler librement et d'y choisir librement sa résidence.
2.
Toute personne est libre de quitter n'importe quel pays, y compris le sien.
3.
L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection des droits et libertés d'autrui.
»
18.
Quant à l'article 10 de la Convention, la Cour relève d'emblée que cet article interdit essentiellement à un gouvernement d'empêcher quelqu'un de recevoir des informations auxquelles d'autres aspirent ou que d'autres peuvent consentir à lui fournir (voir
Leander c. Suède
, arrêt du 26 mars 1987, série A n
o
116, § 74). Toutefois, s'agissant dans le cas d'espèce du contrôle de la correspondance du failli par le syndic de la faillite, le rapporteur estime que le grief du requérant doit être examiné uniquement sous l'angle de l'article 8 de la Convention (
Collarile c. Italie
, n
o
10644/02, 8 juin 2006).
19.
En ce qui concerne le restant de ces griefs, la Cour relève que, dans son arrêt n
o
362 de 2003, déposé le 14
janvier 2003, la Cour de cassation a pour la première fois reconnu que le dédommagement moral relatif à la durée des procédures de faillite doit tenir compte, entre autres, de la prolongation des incapacités dérivant du statut de failli.
20.
La Cour rappelle avoir retenu que, à partir du 14 juillet 2003, l'arrêt n
o
362 de 2003 ne peut plus être ignoré du public et que c'est à compter de cette date qu'il doit être exigé des requérants qu'ils usent de ce recours aux fins de l'article 35
§
1 de la Convention (voir
Sgattoni c. Italie
, n
o
77132/01, § 48, 6
octobre 2005).
21.
Dans le cas d'espèce, la Cour note que le requérant a omis de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d'appel de Rome déposée le 7 juillet 2005 (voir
Martellacci
c. Italie
, n
o
33447/02, §§ 39-40, 28
septembre 2006).
22.
La Cour estime partant que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N
o
23.
Invoquant l'article 3 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant se plaint de la limitation de ses droits électoraux. Cet article est ainsi libellé
:
«
Les Hautes Parties contractantes s'engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l'opinion du peuple sur le choix du corps législatif.
»
24.
La Cour note que la perte des droits électoraux suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement ayant été déposé le 8 janvier 1992, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 8 juillet 1997, compte tenu aussi du délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 29 novembre 2004, la Cour considère que ce grief est tardif et devrait être rejeté conformément à l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
III.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 8 DE LA CONVENTION QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE ET FAMILIALE
25.
Invoquant l'article 8 de la Convention (précité), le requérant se plaint d'une atteinte à son droit au respect de sa vie privée et familiale dans la mesure où, en raison de l'inscription de son nom dans le registre des faillis, il ne peut exercer aucune activité professionnelle ou commerciale. En outre, il dénonce le fait que, selon l'article 143 de la loi sur la faillite, sa réhabilitation, qui met fin à ces incapacités personnelles, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite.
A.
Sur la recevabilité
26.
Quant à la partie de ce grief portant sur le droit au respect de la vie familiale, la Cour note que le requérant a omis de l'étayer et décide de la rejeter pour défaut manifeste de fondement selon l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
27.
Quant au restant du grief, portant sur le droit au respect de la vie privée, la Cour constate que celui-ci n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
28.
La Cour estime que, compte tenu de la nature automatique de l'inscription du nom du requérant dans le registre des faillis, de l'absence d'une évaluation et d'un contrôle juridictionnels sur l'application des incapacités y relatives ainsi que du laps de temps prévu pour l'obtention de la réhabilitation, il y a eu ingérence dans le droit du requérant au respect de sa vie privée.
29.
La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 8 de la Convention, étant donné qu'une telle ingérence n'était pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l'article 8 § 2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres,
Campagnano c. Italie
, précité, §§
50-66,
Albanese c.
Italie
, précité, §§ 50-66 et
Vitiello c. Italie
, précité, §§
44-62).
30.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle estime donc qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION
31.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d'un recours effectif pour se plaindre des incapacités le touchant tout au long de la procédure de faillite. Ces articles sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
A.
Sur la recevabilité
32.
La Cour note d'emblée que, dans l'arrêt
Bottaro c. Italie
(n
o
56298/00, du 17
juillet 2003), elle a constaté la violation de l'article 13 de la Convention en raison de l'absence d'un recours effectif pour se plaindre de la limitation prolongée du droit au respect de la correspondance du requérant. Elle estime donc que le grief soulevé par le présent requérant doit être examiné uniquement sous l'angle de cette disposition.
33.
Ensuite, quant à la partie du grief lié à ceux concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention), la Cour rappelle avoir conclu à l'irrecevabilité de ces griefs. Elle estime donc que, ne s'agissant pas de griefs «
défendables
» au regard de la Convention, cette partie du grief tiré de l'article 13 de la Convention doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l'article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
34.
Quant à la partie du grief portant sur l'absence d'un recours effectif pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l'inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu'à l'obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate qu'elle n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
35.
La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres,
Bottaro c. Italie
, précité, §§ 41-46 et
Campagnano c. Italie
, précité, §§ 67-77).
36.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
37.
Partant, la Cour conclut qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention.
V.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
38.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
39.
Le requérant réclame 412
443,08 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.
40.
Le Gouvernement s'oppose à ces prétentions.
41.
La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à toutes les circonstances de l'affaire, les constats de violations figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
42.
Le requérant demande également 15
754,78 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
43.
Le Gouvernement s'oppose à ces prétentions.
44.
La Cour constate que le requérant a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire et a reçu 850 EUR par le Conseil de l'Europe à ce titre. Eu égard à l'activité déployée par son représentant, la Cour estime qu'aucune somme additionnelle ne doit être accordée au requérant à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention (respect de la vie privée), et 13 de la Convention, en ce qui concerne l'absence d'un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l'inscription du nom du failli dans le registre des faillis, et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
20 septembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
Greffière
Présidente