ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 165/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta FONDUL de GARANTARE a ASIGURAȚILOR au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei decizii, respectiv a unui act administrativ prin care să soluționeze cererea de plată, precum și obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la achitarea integrală a debitului reprezentat de cheltuielile de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, art. 194, art. 453 și art. 455 C. proc. civ.

La primul termen de judecată din 13.07.2022, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și a pus în discuție excepția necompetentei teritoriale a Curții de Apel Cluj invocată de pârâtă prin întâmpinare și a reținut cauza în pronunțare asupra excepțiilor invocate.

Prin sentința civilă nr. 215 din 13.07.2022, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale și a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București – secția Civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, urmare a retragerii autorizației de funcționare a C. S.A. și deschiderii procedurii falimentului acestei societăți, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată prin care solicită obligarea pârâtei la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată având ca obiect despăgubiri - daune morale și materiale.

După redarea dispozițiilor art. 13 alin. (1), (4), (5), (5)

1

, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (1) și (2), și art. 17 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, instanța a reținut că, pentru stabilirea instanței competente să soluționeze acțiunea este esențială intenția exprimată de legiuitor, ca urmare a modificărilor operate prin O.U.G. nr. 102/2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 916 din 24 septembrie 2021, în ceea ce privește procedura de soluționare a cererilor de despăgubire adresate Fondului, respectiv aceea de a acorda instanțelor civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală prevăzute de Legea nr. 134/2010, competența de soluționare a litigiilor având ca obiect deciziile de respingere a cererilor de despăgubire adresate Fondului.

Astfel, arată că dispozițiile Legii nr. 213/2015 trebuie coroborate cu cele ale Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, întrucât instituie o procedură specială (administrativă) pe care creditorii de asigurări sunt obligați să o parcurgă pentru a obține plata despăgubirii, după intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă, dispozițiile acestei legi având caracter de normă specială, derogatorie de la norma generală, aplicându-se prioritar față de aceasta.

În esență, reține că atât timp cât soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului, în mod evident și soluționarea acțiunilor având ca obiect obligarea Fondului la emiterea acestor decizii este tot de competența acelorași instanțe, nefiind admisibilă partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

A mai arătat instanța că, noțiunea de "contencios administrativ" nu o implică în mod necesar și pe cea de "instanță de contencios administrativ", organul de jurisdicție competent a realiza controlul judecătoresc fiind cel stabilit de legiuitor, iar art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Un alt argument expus de instanță în sprijinul susținerii competenței materiale procesuale a instanței civile este reprezentat și de faptul că legiuitorul, la art. 13 alin. (5)

1

din Legea nr. 213/2015 a reglementat drept cale de atac împotriva soluției primei instanțe căile de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, respectiv apelul, cale de atac specifică materiilor civile, în timp ce potrivit art. 25 din legea contenciosului administrativ, calea de atac împotriva soluției pronunțate de prima instanță este recursul, apelul fiind reglementat doar cu titlu de excepție și numai în materia executării silite.

Concluzionând, instanța a reținut că litigiul dedus judecății se circumscrie dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar competența dată de lege instanțelor civile de la sediul pârâtei este una exclusivă.

Cererea fiind evaluabilă în bani și având o valoare de peste 200.000 RON, față de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel Cluj și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 10.08.2022, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2363 din 14.10.2022, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj. Totodată, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin cererea dedusă judecății reclamanții solicită obligarea pârâtei, persoană juridică de drept public, la emiterea actului administrativ de soluționare a cererii de plată, având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Așa fiind, instanța consideră că din perspectiva competenței materiale, cererea reclamantei se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, având în vedere și dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. iar din perspectiva competenței teritoriale, reține că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

Arată că prevederea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma modificată prin O.U.G. nr. 101/2021 nu se poate aplica prin analogie situației deduse judecății în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare.

Pe cale de consecință, apreciind că legiuitorul a dat în competența instanțelor civile doar litigiile având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ, instanța a concluzionat în sensul că soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competență a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Apreciind că litigiul nu pune în discuție raporturi juridice aparținând altor ramuri de drept, ci un raport juridic de drept administrativ între o persoană juridică de drept public și o persoană vătămată, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată din oficiu și a declinat compentența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 05.12.2022, sub același număr de dosar.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Curtea de Apel Cluj și Tribunalul București – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au interpretat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Cererea introductivă are ca obiect solicitarea reclamantelor de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii de soluționare a cererii de plată precum și obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor de judecată și la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la achitarea integrală a debitului reprezentat de cheltuielile de judecată.

În susținerea acțiunii, reclamanții arată că au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv au înaintat cererea de plată Fondului de Garantare a Asiguraților la 26.10.2021 prin care au solicitat plata despăgubirilor - daune materiale și morale - urmare a producerii riscului asigurat, invocând nerespectarea de către pârâtă a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, "În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege."

Totodată, potrivit dispozițiilor alin. (4), (5) și (5

1

) al aceluiași articol: "(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, "Orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12

1

și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept."

Înalta Curte reține că ipoteza mai sus menționată reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraților, ipoteză care nu se regăsește în speță, întrucât reclamantele se plâng de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraților, la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condițiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraților nu emite decizia nu se poate însă refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit la despăgubiri de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituția României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanței competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menționat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluționeze contestația împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum și calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunțate în soluționarea contestației sunt instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca și în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluționa cererea de plată, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanțele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Lacuna legislativă în discuție nu poate împiedica persoana îndreptățită să își valorifice drepturile și nici nu o poate pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li s-au soluționat cererile de plată.

Totodată trebuie reținut că natura juridică a pretențiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanță izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport între persoana vătămată în drepturi și autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competență generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competență prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competență procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Așa fiind, în mod corect a apreciat Curtea de Apel Cluj, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, că nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea acestuia la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

Nici faptul că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reținerea competenței materiale a instanței de contencios administrativ. Aceasta întrucât, pe de o parte, omisiunea de a soluționa o cerere ce vizează un drept eminamente civil nu poate fi considerată act administrativ asimilat, iar, pe de altă parte, judecătorul restabilește calificarea juridică exactă a actelor juridice deduse judecății, nefiind ținut de textul de lege invocat de parte, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, precum și a principiului simetriei actelor juridice, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2023.