ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, la data de 12.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta Agenția de Plăți și Investiție pentru Agricultură (APIA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A.: angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pentru fapta proprie, în temeiul art. 1357 C. civ., respectiv obligarea acestuia la restituirea sumei de 228.925,29 RON (prejudiciu pe campaniile 2008-2011-P.F.A. B.); obligarea pârâtului la plata dobânzilor și penalităților calculate conform Codului de procedură fiscală, de la data efectuării fiecărei plăti și până la data achitării efective a debitului; menținerea sechestrului asigurător instituit prin sentința penală nr. 436/17.09.2019, asupra bunurilor imobile menționate (teren intravilan-curți construcții în suprafață de 1000 mp, pe care se află o casă având suprafața construită de 117 mp și valoarea de impozitare de 54 054 RON, situat în comuna Valea Stanciului, sat Horezu Poenari, str. x, jud. Dolj; teren în suprafață de 25.000 mp, situat în comuna Valea Stanciului, sat Horezu Poenari, jud. Dolj, având conform Titlului de proprietate cu nr. x/24.07.1998, numerele topografice: x, 0645 mp, y, 2060 mp, z,4482 mp, w-8 606 mp, având cartea funciară cu nr. x Valea Stanciului); obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, 1357 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința nr. 82/18.02.2022, Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 228 925,29 RON, cu titlu de daune materiale; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 227/15.06.2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Agenția de Plăți și Investiție pentru Agricultură (APIA) și de pârâtul A. împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți. Recurenta-reclamantă Agenția de Plăți și Investiție pentru Agricultură (APIA) a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea în tot a acțiunii. După ce a expus pe larg situația de fapt dedusă judecății în etapele procesuale anterioare, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, fără a ține cont că în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să fie acordate dobânzi și penalități întemeiate pe acest text legal, dispozițiile art. 174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 invocate prin hotărârea atacată nu pot fi aplicate. Recurentul-pârât A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii. A arătat recurentul că instanțele anterioare au ignorat că pe rolul Tribunalului Dolj se află în faza judecății în fond dosarul nr. x/2019, în care au fost deferiți instanței autorii principali ai infracțiunii, respectiv beneficiarii sumelor obținute pe nedrept. De asemenea, instanța de apel a ignorat cazul de suspendare invocat de către recurent și nu a analizat incidența în cauză a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., aspect de nelegalitate ce afectează decizia recurată și o supune sancțiunii nulității, întrucât instanța nu s-a pronunțat cu privire la această chestiune. Mai arată recurentul că instanța de apel a înlăturat, fără o analiză de legalitate, aspectul lipsei calității procesuale active APIA, în condițiile în care recurentul a învederat că această legitimare aparținea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă Agenția de Plăți și Investiție pentru Agricultură (APIA) a solicitat respingerea recursului pârâtului și a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, condiții care au fost analizate și în cadrul dosarului penal nr. x/2019, în cadrul căruia inculpatul a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției. Potrivit art. 1443 și art. 1447 alin. (1) C. civ., suma datorată de debitori nu se împarte, toți debitorii fiind obligați la plata integrală a aceleiași sume. Întrucât APIA a verificat documentația pentru obținerea sprijinului financiar, iar plata a fost efectuată tot de către APIA, rezultă că aceasta are calitate procesuală activă în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului fondat al căii de atac promovate de reclamantă, în timp ce recursul declarat de pârât apare ca fiind nefondat, potrivit celor ce urmează. a) Recursul declarat de reclamantă a contestat legalitatea deciziei atacate sub aspectul unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, cât privește soluția adoptată în cauză cererii sale de acordare a accesoriilor (dobânzi și penalități calculate conform Codului de procedură fiscală) la sumele ce constituie debit principal, calculate de la data fiecărei plăți și până la achitarea efectivă a debitului. În conformitate cu dispozițiile art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 "Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele", dobânzi și penalități care – potrivit instanței de apel – au a fi stabilite prin decizii ale organelor fiscale, în conformitate cu prevederile art. 174 alin. 1din Legea nr. 207/2015, iar nu de către instanța de judecată. Prin decizia sa, motivată succint, instanța de apel a validat soluția de primă instanță care a respins cererea reclamantei, de acordare a accesoriilor calculate la sumele ce constituie debit principal, cu justificarea că, deși aceasta ar fi îndreptățită la aplicarea art. 73 1 din Legea nr. 500/2002, instanțele judecătorești civile pot acorda doar dobânzi legale în temeiul O.G. nr. 13/2011 (ceea ce însă reclamanta nu a solicitat), dar nu și dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere care pot fi calculate, în conformitate cu art. 173 alin. (5) și art. 174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, de către organele fiscale competente, prin intermediul unor decizii emise în acest sens. Critica reclamantei este îndreptățită având în vedere contextul cauzei, în care instanțelor civile le-a fost dedusă spre soluționare acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Craiova, lăsată însă nesoluționată ca urmare a pronunțării sentinței penale nr. 436/17.09.2019 a Tribunalului Dolj (dosar nr. x/2019), de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției și de condamnare cu suspendare a pârâtului A.. Soluționând cererea în privința debitului principal, instanțele civile au pronunțat o soluție (definitivă la acest moment prin necontestarea sa în limita acestei pretenții) de obligare a pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 228.925,29 RON cu titlu de daune materiale produse prin săvârșirea faptei penale, în privința căreia a intervenit acordul de recunoaștere a vinovăției, constând în ajutorul dat de pârât P.F.A. B. în obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă săvârșită în formă continuată. Temeiul de drept care a stat la baza soluționării pretenției principale a fost indicat cu trimitere la dispozițiile art. 998 – 999 C. civ. de la 1864 pentru faptele savârșite până la 1 octombrie 2011, și cu trimitere la dispozițiile art. 1349 și 1357 din noul C. civ., pentru faptele ulterioare acestei date. Așadar, latura civilă a procesului penal lăsată nesoluționată în cadrul acestuia a fost rezolvată de instanțele civile pe tărâmul dreptului comun, al răspunderii civile pentru fapta proprie, guvernată atât în reglementarea vechiul C. civ., cât și a celui actual de principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat în prezent prin dispozițiile art. 1349 alin. (2) și 1381 din C. civ. Aplicarea acestui principiu în cazul dedus judecății, odată ce au fost stabilite ca întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtului, a fost în mod greșit refuzată sub motiv că accesoriile pe care legea le prevede în cazul sumelor ce constituie fonduri publice – cum s-a stabilit că sunt cele a căror recuperare se urmărește de către reclamantă prin acțiunea pendinte – ar fi unele aplicabile doar de către organele fiscale competente, neaflate însă la dispoziția jurisdicției civile care poate acorda doar dobânzi legale în temeiul O.G. nr. 13/2011 (nesolicitate de reclamantă în actuala procedură) în vederea asigurării unei reparări integrale a prejudiciului provocat prin efectuarea de plăți nelegale. Dezlegarea instanțelor de fond în acest sens este greșită întrucât principiul reparării integrale a prejudiciului este asigurat prin complinirea nu cu regulile după care funcționează jurisdicția care soluționează litigiul, ci cu acelea care dau regimul legal al creanței deduse judecății. Cum această creanță s-a stabilit că intră sub regimul aplicabil fondurilor publice, deoarece prin fapta sa pârâtul (împreună cu numiții C. și B., ca reprezentanți ai P.F.A. B.) a produs un prejudiciu concret și efectiv bugetului general al Uniunii Europene prin obținerea ilegală de fonduri în valoare totală de 228.925,29 RON, ei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 potrivit cărora recuperarea sumelor ce reprezintă plăți nelegale din fonduri publice se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pe perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până se recuperează sumele. De altfel, prin hotărârea primei instanțe, tribunalul a recunoscut îndreptățirea reclamantei la aplicarea acestor prevederi legale speciale atrase de natura creanței în litigiu, care este una bugetară, considerând greșit însă, ca și instanța de apel, că aplicarea și calcularea accesoriilor la datoria principală este doar atributul organelor fiscale competente. O atare împrejurare nu se poate opune însă recunoașterii de principiu a dreptului reclamantei la acordarea accesoriilor calculate la sumele ce constituie debit principal întrucât într-o corectă interpretare și aplicare corelată a dispozițiilor art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 și a art. 173 alin. (5) și art. 174 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, adaptate circumstanțelor cauzei, decizia pe care o emit în mod obișnuit organele fiscale competente este substituită, în cazul dedus judecății, de hotărârea instanțelor judecătorești care stabilește existența prejudiciului și dispune recuperarea sa integrală, potrivit regimului legal sub care se află creanța. De altfel, într-o aplicare mutatis mutandis, în același sens a decis Înalta Curte de Casație și Justiție – completul competent să judece recursul în interesul legii prin decizia nr. 17/2015, prin care a hotărât că "În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligații fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală", unificând o jurisprudență care, în cauze similare cu cea dedusă prezentei judecăți, acorda (în una din orientările jurisprudențiale contrare), sub formă de accesorii calculate la debitul principal, dobânzi legale calculate în baza O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, în loc de dobânzi, penalități și majorări de întârziere calculate în temeiul Codului de procedură fiscală. Apreciind, pentru motivele anterior prezentate, că soluția instanței de apel, de respingere a cererii reclamantei de recunoaștere a dreptului la calcularea și încasarea accesoriilor aferente debitului principal în temeiul art. 73 1 din Legea nr. 500/2002 corespunde unei dezlegări date cu greșita interpretare și aplicare a dreptului material aplicabil, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. corelat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantei în privința cererii de acordare a accesoriilor aferente sumei recunoscute cu titlu de daune materiale, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei. b) Recursul declarat de pârât a criticat pentru nelegalitate soluția instanței de apel, invocând, pe de o parte, nesocotirea relevanței existenței pe rolul Tribunalului Dolj a dosarului penal nr. x/2019 în care au fost deferiți justiției autorii principali ai infracțiunii și beneficiarii reali ai sumelor nelegal solicitate și încasate de la A.P.I.A., iar pe de altă parte, neanalizarea chestiunii invocate a lipsei calității procesuale active a A.P.I.A. Recursul pârâtului, ce va fi analizat, raportat la conținutul criticilor, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este însă nefondat. Aceasta întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, existența pe rolul instanțelor a dosarului penal în care au fost deferiți justiției autorii principali ai infracțiunii, ce a determinat angajarea răspunderii penale și a pârâtului în calitate de complice la folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta a avut ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, este nerelevantă sub aspectul judecării cauzei de față, ce a avut ca finalitate angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru fapta proprie. În consecință, existența tuturor elementelor proprii acestei răspunderi au fost verificate și confirmate ca întrunite în persoana pârâtului, motiv pentru care s-a și dispus în sensul angajării răspunderii sale materiale, aspecte cu care și acesta s-a declarat a fi de acord. În egală măsură, existența pe rolul instanțelor a dosarului în care se urmărește tragerea la răspundere penală și corelativ, a angajării răspunderii materiale a celor doi autori principali ai infracțiunii și beneficiari ai plăților nelegal obținute de la APIA pentru faptele proprii ale acestora nu avea a influența în vreun fel judecata dosarului pendinte, nejustificând aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a căror ignorare și nesocotire a fost criticată de către pârât. Singurul plan în care cele două cauze ar putea interfera, ar fi cel subsecvent al executării dispozițiilor ce s-ar stabili la finalul procedurilor judiciare în cazul fiecărora dintre aceștia, în vederea recuperării prejudiciului (unic) produs prin încasarea sumelor obținute în mod ilicit cu titlu de sprijin financiar nerambursabil în cuantum de 228.925,29 RON, la care se calculează și accesorii potrivit legii, însă părțile dispun în acest sens de o acțiune (de drept comun sau contestație la executare) pentru determinarea contribuției fiecăruia la producerea prejudiciului și, funcție de aceasta, a părții de prejudiciu a cărei acoperire le revine. Prin urmare, nu există temeiuri de a considera că instanța de apel era datoare a face în cauză aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în raport de existența dosarului penal nr. x/2019 Cât privește chestiunea lipsei calității procesuale active a APIA, critica pârâtului – care nu face decât să reia critica identică în conținut formulată în etapa apelului – este fără legătură cu considerentele deciziei contestate, deoarece afirmă că instanța de apel ar fi înlăturat fără o analiză de legalitate respectiva critică. Or, contrar acestor susțineri, decizia din apel analizează chestiunea calității procesuale active a APIA la filele x, pe care o justifică în mod legal atât din punct de vedere al raportului juridic dedus judecății, cât și în raport de statutul juridic al acestei instituții publice centrale conferit prin Legea nr. 1/2004, care funcționează în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și care are personalitate juridică proprie. Astfel fiind, în considerarea celor anterior reținute, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca fiind nefondat.