ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 7 august 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.070 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnității și reputației sale. Prin cerere modificatoare de acțiune a majorat cuantumul pretențiilor la 1.008.070 de RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciile aduse onoarei, demnității și reputației sale. Ca urmare a formulării succesive a unor cereri de strămutare care au fost admise, cauza a fost strămutată de la Tribunalul București la Tribunalul Ialomița, apoi la Tribunalul Prahova, la Tribunalul Buzău și, în final, la Tribunalul Dâmbovița.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Dâmbovița Prin încheierea din 29 martie 2021, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea de recuzare formulată de reclamantul A. cu privire la judecătorul C.. Prin sentința civilă nr. 1027 din 9 aprilie 2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins acțiunea reclamantului. D. a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul apelantului A., cerere ce a fost respinsă de instanța de apel prin încheierea din 15 noiembrie 202 și neatacată cu recurs. Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, care a trimis dosarul cauzei spre soluționare Curții de Apel Brașov, întrucât a fost admisă cererea de strămutare.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia civilă nr. 1695 Ap din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 1027 din 9 aprilie 2021 și împotriva încheierilor din 9 martie 2021, 23 martie 2021, 29 martie 2021 și 6 aprilie 2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1695 Ap din 20 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamantul A., formulând următoarele critici: Sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor de strămutare și regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 alin. (6), art. 53 alin. (3) și art. 42 alin. (13) C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul reclamantului împotriva sentinței și a încheierilor din 29 martie 2021, 9 martie 2021, 23 martie 2021 și din 6 aprilie 2021. Prin încheierea din 29 martie 2021, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea de recuzare formulată de reclamant și i-a permis judecătorului C. să soluționeze cauza, deși se afla în starea de incompatibilitate raportat la dispozițiile art. 42 alin. (13) C. proc. civ. Prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2019, dosarul nr. x/2018 a fost strămutat de la Tribunalul Prahova, reținându-se că există o bănuială legitimă cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza faptului că reclamantul a avut calitatea de judecător la Judecătoria Ploiești și Tribunalul Prahova. Lipsa imparțialității și starea de incompatibilitate a judecătorului C., judecător al Judecătoriei Ploiești, era dovedită cu putere de lucru judecat prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2019 și din 27 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020, care au constatat ca judecătorii de la Judecătoria Ploiești și Tribunalul Prahova nu puteau fi imparțiali și nu puteau judeca o cauza în care reclamantul este parte. Cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel nu a procedat la rejudecarea cauzei și a respins apelul reclamantului împotriva încheierilor din 9 martie 2021, 23 martie 2021, 6 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 1027 din 9 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului repartizării aleatorii. În dezvoltarea acestor critici, recurentul-reclamant a arătat că, ulterior strămutării, prezenta cauza a fost repartizată aleatoriu, pentru judecata pe fond, judecătoarei E. de la Tribunalul Dâmbovița, care a procedat la încuviințarea și administrarea probei cu martori și cu interogatoriu. Însă, după administrarea probelor și exact în momentul în care urmau dezbaterile, judecătoarea E. a fost înlocuită, printr-un act administrativ al președintei Curții de Apel Ploiești, care a delegat-o pe judecătoarea menționată de la Tribunalul Dâmbovița la o altă instanță. Acest act administrativ, semnat de președinta Curții de Apel Ploiești, are un vădit caracter ilegal, în opinia recurentului-reclamant, de vreme ce delegarea judecătoarei E., fusese avizată negativ de Tribunalul Dâmbovița, instanță cu deficit de judecători. După administrarea probelor, prezenta cauza a fost atribuită manual (nu aleatoriu informatizat sau ciclic) judecătorului C., care tocmai fusese delegat din cadrul Judecătoriei Ploiești la Tribunalul Dâmbovița, tot printr-un act administrativ semnat de președinta Curții de Apel Ploiești. O astfel de repartizare manuală (nu aleatorie informatizată sau ciclică) a avut drept consecință înlocuirea judecătoarei E., desemnată aleatoriu să judece cauza, cu C., "ales" sau impus să judece cauza prin acte administrative ale președintei Curții de Apel Ploiești, împrejurare ce a determinat încălcarea principiului repartizării aleatorii și, pe cale de consecință, încălcarea dreptului la un proces echitabil. CEDO a statuat că noțiunea "instanță stabilită prin lege" presupune asigurarea garanțiilor privind organizarea și compunerea tribunalului, iar noțiunea de "lege" avută în vedere de art. 6 par. 1 este extensivă, privește "nu numai legislația referitoare la stabilirea și competența organelor judiciare, dar și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularității participării unui membru al formațiunii de judecată la soluționarea unei cauze". În susținerea acestor critici, recurentul-reclamant a indicat deciziile Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018 și nr. 685/2018 pentru a evidenția argumentul că impunerea unor membri în compunerea completului de judecată prin intermediul unor acte administrative este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil, încălcând principiul repartizării aleatorii, garanție aferentă imparțialității obiective a instanței. Această încălcare a principiului repartizării aleatorii și a dreptului la un proces echitabil nu a fost remediată de Curtea de Apel Brașov, întrucât apelul reclamantului a fost respins. Recurentul-reclamant a apreciat că instanța de apel a încălcat regulile de procedură în ceea ce privește încuviințarea și administrarea probelor, după cum urmează: Împrejurarea că judecătorul de la prima instanță, care a audiat martorii, a fost schimbat, iar judecătorul care a pronunțat sentința și instanța de apel nu au ascultat vreun martor echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil. (cauza Cutean împotriva României, parag. 72) Deși la termenul din 6 decembrie 2021 instanța de apel a respins cererea reclamantului de administrare a probei cu martora F., judecător în cadrul Curții de Apel București, ca nemaifiind utilă în raport cu teza probatorie și probele deja administrate, apelul său a fost respins, reținându-se că nu a dovedit existența unui prejudiciu semnificativ, precum și că nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, caracterul mincinos/calomnios al acuzației aduse de pârâtă. A apreciat că, procedând în acest mod, instanțele i-au încălcat dreptul la apărare, aspect ce intra în sfera nelegalității. De asemenea, pentru acest motiv a susținut că decizia atacată, din care face parte și încheierea de dezbateri și de amânare a pronunțării este și contradictorie, context în care devine incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. O altă neregularitate precizată de recurentul-reclamant privește faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra probelor a căror administrare a cerut-o prin cererea de apel (capitolul V. punctele 3,4, 5, 6 teza finala și 7). În ceea ce privește administrarea probei cu înregistrarea audio a ședinței de judecată desfășurate în prezenta cauză la Tribunalul Dâmbovița, la termenul din 20 octombrie 2020, precum și a înregistrării ședinței de judecată desfășurate la Curtea de Apel București la termenul din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, recurentul-reclamant a criticat că instanța de apel nu a audiat aceste înregistrări în ședință publică, precum și lipsa unui proces-verbal care să confirme audierea înregistrărilor de către instanță și desigilarea plicurilor în care se găseau suporturile acestora. Față de aceste împrejurări, a apreciat că au fost nesocotite principiile contradictorialității și publicității, fiind încălcat dreptul său la apărare, aspect ce intra în sfera nelegalității. Invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a efectuat o judecată sumară, bazată pe motive străine de aspectele litigioase și fără luarea în considerare a probelor și argumentelor sale, soluționând procesul fără a intra în judecata fondului. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susținut că soluționarea apelului s-a realizat superficial, deoarece probatoriul administrat a dovedit caracterul mincinos/calomnios al acuzației aduse de pârâta B. în înscrisul depus în luna iunie 2018 la Președintele secției l penale a Curții de Apel București, sens în care a făcut trimitere la următoarele mijloace de probă: înregistrarea audio a ședinței de judecată în care a fost audiată martora G., declarația dată de această martoră, declarația martorei H., interogatoriul pârâtei și înscrisurile depuse la dosar. A mai criticat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât instanțele de fond ar fi apreciat că declarațiile notariale nu au valoare probatorie, acestea nefiind luate în considerare raportat la principiul nemijlocirii, care a fost aplicat în mod nelegal. Totodată, și-a exprimat nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel nu a constatat că pretinsa discuție telefonică pe care ar fi avut-o cu pârâta în timpul programului de lucru nu face obiectul prezentei cauze și că nu există vreo probă care să confirme că discuția ar fi avut conținutul invocat de pârâtă. Printr-o altă critică a susținut că instanța de apel nu a motivat deloc cum a ajuns să o exonereze pe pârâtă de răspunderea civilă delictuală pentru faptele descrise în completarea/modificarea pe care a adus-o cererii de chemare în judecată la 18 martie 2019, deși înscrisurile dovedesc caracterul ilicit și scopul tendențios urmărit de pârâtă. În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a enumerat numeroase aspecte de fapt și probe referitoare la modul în care pârâta a efectuat transcrierea ședinței de judecată din 14 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015, aspecte despre care afirmă că nu au fost analizate de instanța de apel, dar care, în aprecierea sa, dovedesc scopul pe care pârâta l-a avut în vedere atunci când a comis faptele descrise în cererea modificatoare, și anume sustragerea sa și a judecătorului I. de la răspunderea penală. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 30 și art. 51 din Constituția României, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 58, art. 70, art. 72, art. 75, art. 252 și art. 1.357 din C. civ. În esență, a susținut că instanța de apel a ignorat că, potrivit art. 72 și art. 75 din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără respectarea limitelor constând în exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință. A arătat că exercitarea dreptului la libera exprimare și la petiționare nu este absolută, presupunând limite cum ar fi buna-credință de care trebuie să dea dovadă titularul acestor drepturi. În această privință, a apreciat că în cazul pârâtei nu poate fi vorba despre bună-credință, de vreme ce aceasta a afirmat în mod fals că reclamantul a trântit ușa sălii de judecată. A mai precizat că reaua-credință a pârâtei este reliefată și de faptele descrise în cererea de completare a cererii de chemare în judecată, fapte care nu au fost analizate de instanța de apel, cât și de atitudinea procesuală a pârâtei, care nu a dorit să recunoască faptul că nu l-a văzut trântind ușa. Totodată, a susținut că drepturile sale, prevăzute de art. 58, art. 72 și art. 252 din C. civ., au fost încălcate, deoarece instanța a reținut că fapta pârâtei nu prezintă un nivel de gravitate care să facă aplicabil art. 8 din Convenție. Instanța de apel a interpretat eronat normele de drept material menționate, dar și art. 1.357 din C. civ., reținând greșit faptele în raport cu exigențele textelor de lege. A precizat că atingerea reputației sale era suficient conturată de probele administrate în cauză, sens în care a enumerat mai multe înscrisuri referitoare la buna sa reputație profesională. De asemenea, a criticat că instanța de apel a ignorat faptul că prezenta cauză privește chestiuni esențiale pentru prestigiul actului de justiție, dar și chestiuni legate de disciplina magistraților și a grefierilor. A mai precizat că faptele pârâtei, respectiv afirmația că a trântit ușa sălii de judecată și alterarea cuprinsului transcrierii ședinței de judecată din 14 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015 au fost săvârșite pentru a abate atenția de la acțiunile pe care le-ar fi comis împreună cu judecătorul I., când după dictarea acestuia a consemnat altceva decât ce declara martora J.. În final, recurentul-reclamant a susținut și că apelul său a fost respins fără ca instanța să se pronunțe asupra faptei pârâtei de a altera cuprinsul transcrierii complete a ședinței de judecată din 14 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015. Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la 18 martie 2019, cu consecința obligării pârâtei la plata despăgubirilor pentru daunele aduse onoarei, demnității și reputației sale. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare la 30 aprilie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare la 3 mai 2022, prin care a arătat intimata-pârâtă nu a combătut criticile sale de nelegalitate a deciziei recurate.

Procedura de filtrare Prin încheierea din 22 septembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1695Ap din 20 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, stabilind termen de judecată la 17 noiembrie 2022, când instanța a amânat judecata cauzei la 9 februarie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, pe baza motivelor de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Prima critică din recurs privește încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor de strămutare, aceasta urmând să fie analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se critică nerespectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a susținut că lipsa imparțialității, precum și starea de incompatibilitate a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță era dovedită cu putere de lucru judecat prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2019 și prin hotărârea din 27 octombrie 2020 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2020, având în vedere că judecătorul C. a fost delegat de la Judecătoria Ploiești. Înalta Curte constată că prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2019, dosarul nr. x/2018 a fost strămutat de la Tribunalul Prahova la Tribunalul Buzău, iar prin hotărârea din 27 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020, dosarul nr. x/2019 a fost strămutat de la Judecătoria Ploiești la Judecătoria Buzău. Se reține astfel că recurentul-reclamant invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a unor hotărâri de strămutare, efect reglementat de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Cum efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este atașat considerentelor, iar hotărârea pronunțată asupra unei cereri de strămutare se da fără motivare, potrivit art. 144 alin. (2) C. proc. civ., din conținutul acesteia lipsind considerentele, rezultă astfel că părțile nu se pot prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat în cadrul unui litigiu având ca obiect soluționarea unui astfel de incident procedural. Într-adevăr, au fost admise cele două cereri de strămutare întemeiate pe bănuială legitimă, iar conform art. 140 alin. (2) C. proc. civ., bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale. Însă, strămutarea rămâne un incident procedural privitor la competența instanței, reprezentând o formă de prorogare judecătorească a competenței, iar nu un incident procedural privind constituirea instanței. Mai mult, întrucât are ca finalitate înlăturarea suspiciunilor ce pot apărea în legătură cu imparțialitatea judecătorilor unei instanțe, nu se poate reține că aceste hotărâri tranșează asupra chestiunii incompatibilității magistratului învestit cu judecarea cauzei. Pe de altă parte, incompatibilitatea este un incident privitor la constituirea instanței, care este definit ca fiind situația în care un judecător este oprit să ia parte la soluționarea unei pricini, respectiv se poate cere îndepărtarea unui judecător de la soluționarea unei anumite cauze, în cazurile expres prevăzute de lege; ca atare, incompatibilitatea este analizată în concret, în raport cu unul sau mai mulți judecători (sau a altui participant la procesul civil). Normele de procedură civilă reglementează abținerea și recuzarea ca mijloace de invocare, pe parcursul procesului, a incompatibilității absolute, cât și a celei relative. În consecință, deoarece hotărârile de strămutare invocate nu au statuat asupra lipsei imparțialității sau stării de incompatibilitate a judecătorului C., care a soluționat cauza în primă instanță, nu se poate reține că a avut loc o încălcare a autorității lucrului judecat, critica fiind nefondată. Prin prisma aceluiași motiv de recurs, s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 alin. (6), art. 53 alin. (3) și art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a procedat la rejudecarea cauzei, respingând apelul reclamantului împotriva încheierilor din 29 martie 2021, 9 martie 2021, 23 martie 2021, 6 aprilie 2021 și împotriva sentinței civile nr. 1027 din 9 aprilie 2021, pronunțate de Tribunalul Dâmbovița. În dezvoltarea criticilor a făcut referire la încheierea din 29 martie 2021 a Tribunalului Dâmbovița, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului C., fără a expune însă argumentele pentru care respingerea apelului împotriva acestei încheieri este nelegală din perspectiva textelor de lege invocate, în condițiile în care cererea de recuzare a fost respinsă ca tardivă. Fiind invocat un caz de incompatibilitate relativă în motivarea cererii de recuzare, prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., neregularitatea putea fi invocată în termenul prescris de art. 41 din același cod, iar nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a-l recuza pe cel în cauză. Astfel, față de dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, cu excepția cazului prevăzut de alin. (2), potrivit căruia, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată de acestea îi sunt cunoscute. Având în vedere că reclamantul a comunicat cererea de recuzare, prin e-mail, la 22 martie 2021, cauza rămânând în pronunțare la 9 martie 2021, precum și împrejurarea că acesta nu a făcut dovada că a cunoscut motivul de incompatibilitate după începerea dezbaterilor, Înalta Curte reține că în mod corect a fost menținută soluția de respingere a cererii de recuzare ca fiind tardivă, prevederile art. 44 C. proc. civ. fiind aplicate în mod legal. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că a fost încălcat principiul repartizării aleatorii și, pe cale de consecință, dreptul la un proces echitabil. Din această perspectivă, a argumentat că, ulterior strămutării la Tribunalul Dâmbovița, dosarul a fost repartizat aleatoriu judecătoarei E., care a procedat la administrarea probelor, iar după acest moment, doamna judecător a fost delegată la o altă instanță, urmând ca domnul judecător C. să fie învestit cu soluționarea cauzei, acesta fiind delegat din cadrul Judecătoriei Ploiești la Tribunalul Dâmbovița. A apreciat recurentul-reclamant că, în aceste împrejurări, a avut loc o repartizare manuală a cauzei unui judecător impus să judece cauza prin acte administrative emise de Curtea de Apel Ploiești. Dezvoltarea acestor critici face posibilă însă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deoarece s-a invocat nerespectarea repartizării aleatorii și schimbarea compunerii completului căruia pricina i-a fost repartizată aleatoriu. Criticile sunt nefondate. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului continuității, textul legal stipulând că se poate cere casarea dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii. Potrivit art. 19 coroborat cu art. 214 C. proc. civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății, înlocuirea fiind posibilă numai pentru motive temeinice și, în toate cazurile, înainte de a se da cuvântul în fond. Rezultă că principiul continuității nu este absolut, astfel încât, în condițiile legii, poate interveni schimbarea completului de judecată sau componența acestuia, fără a atrage casarea hotărârii de fond pronunțate. Cazurile și condițiile în care pot interveni aceste schimbări trebuie însă să fie prevăzute de lege, fie de C. proc. civ., fie de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Nerespectarea reglementărilor de organizare judiciară, care privesc cazurile și condițiile în care poate fi schimbată compunerea completului căruia pricina i-a fost repartizată aleatoriu poate atrage casarea, căci printr-o astfel de schimbare efectuată în condiții de neregularitate se poate eluda repartizarea aleatorie și scopul acesteia, de a evita o desemnare individuală, potențial arbitrară a judecătorului care soluționează cauza. Învestită fiind cu aceste critici, instanța de recurs nu are misiunea de a verifica dacă delegarea magistratului la o altă instanță este obiectiv justificată, deoarece o asemenea verificare transcende controlul judiciar într-un caz determinat și privește actele administrative emise în legătură cu delegarea. Acesta este argumentul pentru care nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant referitoare la presupusul caracter nelegal al delegării doamnei judecător E.. Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu reprezintă o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și art. 53 din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data inițierii litigiului), cu scopul de a conferi o garanție independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stipulează că repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, iar conform alin. (2) al aceluiași text legal, cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege. În completare vin prevederile art. 52 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești. Potrivit art. 19 alin. (1) lit. j) din Regulamentul de ordine interioară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1.375 din 17 decembrie 2015, Colegiul de conducere aprobă, în mod excepțional, schimbarea membrilor completelor de judecată și a asistenților judiciari, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta. Înalta Curte constată că, ulterior strămutării la Tribunalul Dâmbovița, prezenta cauză a fost repartizată aleatoriu completului de judecată F12, din compunerea căruia a făcut parte doamna judecător E., după cum rezultă din referatul de repartizare aleatorie de la dosarul Tribunalului Dâmbovița. Împrejurarea că, ulterior, prin delegarea doamnei judecător E. la Curtea de Apel Ploiești s-a ajuns la schimbarea sa cu domnul judecător C., fiind astfel modificată componența completurilor din care doamna judecător făcea parte, inclusiv a completului F12, astfel cum rezultă din hotărârea Colegiul de Conducere al Tribunalului Dâmbovița nr. 6 din 8 februarie 2021, nu este de natură a conduce la încălcarea principiului continuității și nici a principiului repartizării aleatorii. Hotărârea Colegiul de Conducere al Tribunalului Dâmbovița nr. 6 din 8 februarie 2021 atestă motivul schimbării componenței completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei, și anume delegarea doamnei judecător E. la Curtea de Apel Ploiești. Ca atare, nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant în sensul că a avut loc o repartizare manuală a cauzei, deoarece aceasta a rămas la completul inițial învestit, care și-a schimbat componența ca urmare a unui motiv obiectiv – delegarea judecătorului. Într-adevăr, legalitatea unei instanțe trebuie neapărat să acopere și componența sa (cauza Buscarini împotriva San Marino), astfel că înlocuirea unui judecător trebuie să fie lipsită de arbitrar (cauza Biagioli împotriva San Marino, pct. 77-78 și pct. 80). Nu se poate reține că domnul judecător C. a fost "impus" prin acte administrative să soluționeze cauza, din moment ce, pe de-o parte, înlocuirea sa este consecința unor motive obiective, iar pe de altă parte, delegarea judecătorilor este permisă de lege și se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, la solicitarea președintelui curții de apel în circumscripția căreia se cere delegarea și cu avizul președintelui curții de apel unde aceștia funcționează, potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Față de aceste considerații, Înalta Curte reține că, în litigiul pendinte, înlocuirea judecătorului de la prima instanță s-a realizat în coordonatele prescrise de dispozițiile legale. Cât privește considerentele Deciziei nr. 685/2018 a Curții Constituționale, pe care recurentul-reclamant le-a invocat în susținerea criticilor sale, Înalta Curte notează că această decizie a avut ca obiect sesizarea privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora au fost desemnați prin tragere la sorți doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători. În acest context, Curtea Constituțională a reținut că, prin impunerea unor membri de drept în componența Completurilor de 5 judecători, pe calea unor acte administrative, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puțin, constând într-o ezitare/lipsă de dorință a judecătorilor de a-i contrazice pe aceștia. Or, după cum s-a argumentat, circumstanțele litigiului nu se înscriu în această ipoteză, în condițiile în care s-a realizat repartizarea aleatorie a cauzei, ulterior fiind schimbată compunerea completului ca urmare a delegării judecătorului care făcea parte din compunerea completului învestit cu soluționarea cauzei. Drept urmare, în mod judicios a apreciat curtea de apel că nu a fost încălcat principiul repartizării aleatorii, garanție a dreptului la un proces echitabil, decizia recurată fiind legală și sub acest aspect. Prin al treilea motiv de recurs au fost invocate nereguli privind încuviințarea și administrarea probelor în fața instanțelor de fond, care însă nu se confirmă. Recurentul-reclamant a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare ca urmare a împrejurării că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au ascultat martorii, cererea sa de administrare a probei cu martora F. fiind respinsă de către instanța de apel. În ceea ce privește nerespectarea dreptului la apărare, Înalta Curte reține că reclamantul nu a formulat critici corespunzătoare în apel, motiv pentru care, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu poate fi invocată și analizată direct în recurs. Aceasta, deoarece obiectul recursului îl constituie decizia din apel, prin urmare nu pot fi supuse controlului instanței de recurs, omisso medio, neregularități ivite la prima instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. Cu referire la critica în sensul că instanța de apel nu a ascultat martorii și a respins cererea de administrare a probei cu martora F., Înalta Curte reține că nu a avut loc încălcarea principiului nemijlocirii sau a dreptului la apărare. Principiul nemijlocirii, garanție a aflării adevărului în procesul civil, presupune ca probele să fie cercetate de către instanța care pronunță soluția finală în cauză, iar nu de către o instanță diferită, regula fiind subliniată în art. 261 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate. C. proc. civ. reglementează o serie de derogări de la principiul nemijlocirii, cazuri în care instanța care soluționează cauza nu este aceeași cu cea în fața căreia au fost administrate dovezile (spre exemplu, administrarea probelor prin comisie rogatorie și administrarea dovezilor prin procedura asigurării probelor). După cum rezultă din cuprinsul art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu este obligată să încuviințeze refacerea probelor administrate în prima instanță ori administrarea unor probe noi, chiar cerute în termen, căci nu doar concludența, ci și utilitatea probei va fi verificată de instanța de control judiciar. Aceasta este în drept să-și formeze convingerea prin raportare la probele administrate la prima instanță, pe care le poate reaprecia. Înalta Curte constată că în litigiul pendinte nu au fost încălcate prevederile legale menționate, probele încuviințate în apel fiind administrate de către instanța învestită cu soluționarea apelului. Împrejurarea că instanța de apel nu a ascultat niciun martor, aceștia fiind audiați de către prima instanță, nu este de natură a aduce o încălcare principiului nemijlocirii sau a dreptului la apărare, față de dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ. Având libertate deplină a aprecia cu privire la necesitatea administrării unor probe noi, instanța de apel a considerat că proba cu martora F. nu este utilă soluționării cauzei. Prin urmare, critica privitoare la proba a cărei administrare nu a fost încuviințată nu poate fi analizată, deoarece în materia probelor poate fi cenzurată în recurs doar legalitatea (admisibilitatea) probei, nu însă concludența și utilitatea probei, instanța de fond fiind suverană în această privință. Deși recurentul invocă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a critica neîncuviințarea unei probe pe care o socotește concludentă și utilă, acest motiv excedează unei veritabile critici de nelegalitate și tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanța de apel. Trebuie avut în vedere și că principiul continuității instanței, reglementat prin art. 214 C. proc. civ., presupune ca membrii completului care judecă procesul să rămână aceiași în tot cursul judecății, aceștia putând fi înlocuiți în cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei. După înlocuire, judecata va continua cu noul judecător, ceea ce înseamnă că acesta nu va reface actele de procedură ori probele administrate de judecătorul înlocuit. Dacă înlocuirea a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților, cauza se repune pe rol, astfel cum prevede art. 214 alin. (3) C. proc. civ. Raportat la aceste reguli, se constată că, în speță, nu se poate reține nici încălcarea principiului continuității instanței, deoarece înlocuirea judecătorului de la prima instanță a avut loc înainte de a se da cuvântul în fond părților. În ceea ce privește omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra probelor a căror administrare a fost cerută în capitolul V, pct. 3, 4, 5, 6 teza finală și 7 din cererea de apel, examinând încheierea de dezbateri din 6 decembrie 2021, Înalta Curte constată că susținerea recurentului-reclamant nu se confirmă. Din cuprinsul acestei încheieri, reiese că reclamantul a solicitat instanței de apel încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosarele de fond și înscrisurile atașate cererii de apel, precum și proba cu un martor, respectiv martora F., judecător în cadrul Curții de Apel București. Reclamantul este cel care a susținut că reaudierea martorei G. nu se mai impune pentru că declarația sa a fost clară, fiind dată în condiții de contradictorialitate în fața unui judecător de la Tribunalul Dâmbovița, care a fost desemnat aleatoriu. Totodată, a precizat că solicită proba cu înregistrarea ședințelor de judecată din 14 noiembrie 2017 de la Curtea de Apel București, din 20 octombrie 2020 de la Tribunalul Dâmbovița, ședința în cadrul căreia au fost audiate martora G. și martora H., fiind totodată administrată și proba cu interogatoriul. Deliberând asupra probelor solicitate, instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu audierea înregistrării ședinței de judecată din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, când a avut loc incidentul, precum și cea din 20 octombrie 2020, când în prezenta cauză a fost audiată martora G.. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel s-a pronunțat asupra probei cu înscrisuri, astfel cum a fost propusă de către reclamant în cadrul dezbaterilor, fiind încuviințată proba cu înscrisurile depuse la dosar (primă instanță și apel), nefiind obligatorie enumerarea fiecărui înscris depus la dosar, din moment ce niciunul dintre înscrisuri nu a fost exclus. Referitor la proba cu martora G., se constată că sunt incidente dispozițiile art. 257 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul renunțând la această probă atunci când a afirmat că reaudierea martorei nu se mai impune. Prin urmare, este limpede că instanța nu mai trebuia să se pronunțe cu privire la încuviințarea acestei probe. Așadar, cum instanța de apel s-a pronunțat asupra tuturor probelor propuse de către reclamant, critica este neîntemeiată, hotărârea recurată fiind legală și sub acest aspect. Printr-o altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că au fost încălcate principiile contradictorialității și publicității, deoarece instanța de apel nu a audiat în ședință publică înregistrările audio încuviințate ca probe și nici nu există un proces-verbal care să confirme desigilarea plicurilor în care se găseau suporturile acestor înregistrări și audierea înregistrărilor de către instanță. Critica este nefondată. Înalta Curte reține că exigența fundamentală a contradictorialității impune ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanță. Analizând respectarea principiului contradictorialității și principiului publicității în ceea ce privește administrarea probei cu mijloacele materiale constând în înregistrările audio, se constată că reclamantul a avut posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la această probă atât în cadrul dezbaterilor din ședința publică din 6 decembrie 2021, cât și prin concluziile scrise pe care le-a depus în susținerea apelului la 10 decembrie 2021, subzistând toate premisele ca dreptul la apărare să fie exercitat în mod efectiv. Contrar criticilor din recurs, dispozițiile art. 341 - art. 344 C. proc. civ., referitoare la mijloacele materiale de probă, nu stipulează obligația instanței de a proceda la audierea înregistrărilor în cadrul ședinței de judecată. Se impune doar ca mijloacele materiale de probă, aflate în păstrarea instanței, să fie aduse în ședința de judecată, după cum prevede art. 343 C. proc. civ. Astfel, deși este adevărat că, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în ședință publică, dacă legea nu dispune altfel, nu se poate reține că administrarea unui mijloc de probă precum înregistrarea audio presupune în mod obligatoriu audierea acesteia în ședință publică, cum nici administrarea probei cu înscrisuri nu presupune ca judecătorul să citească înscrisurile în ședință publică. Totodată, niciuna dintre părți nu a avut o atare solicitare în litigiul pendinte, iar recurentul-reclamant nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conținutul înregistrării, din moment ce proba a fost propusă de el. În ceea ce privește lipsa unui proces-verbal privind desigilarea plicurilor în care se găseau suporturile acestor înregistrări și audierea înregistrărilor, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică, de fapt, lipsa unei dovezi în sensul că instanța de apel a audiat înregistrările respective. Or, pe de-o parte, dispozițiile legale nu prevăd o astfel de obligație în sarcina instanței, iar, pe de altă parte, în considerentele deciziei recurate este expus modul în care instanța de apel a interpretat și a dat valoare acestor probe, motiv pentru care nici această critică nu relevă un motiv de nulitate a hotărârii. Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin intermediul căruia recurentul-reclamant a susținut, în esență, că soluționarea apelului declarat de acesta s-a realizat fără luarea în considerare a probelor și a argumentelor sale. Înalta Curte reține că în recurs nu pot fi primite criticile care privesc nemulțumirea recurentului-reclamant cu privire la modul de evaluare de către instanța de fond a probatoriului administrat în cauză, întrucât recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Se înscriu în acest registru susținerile referitoare la modul în care probele administrate ar face dovada caracterului mincinos/calomnios al acuzației aduse reclamantului de către pârâtă în înscrisul depus în luna iunie a anului 2018 la Președintele secției I penale a Curții de Apel București, precum și cele cu privire la existența/inexistența discuției telefonice dintre reclamant și pârâtă. De asemenea, nu se poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil sau interpretarea greșită a principiului nemijlocirii de către instanțele de fond atunci când au statuat asupra puterii doveditoare a celor două declarații notariale, deoarece înscrisurile au fost admise ca probe, însă instanțele au apreciat că acestea nu fac dovada caracterului mincinos/calomnios al acuzației. Prin urmare, și această critică privește, în realitate, modul de interpretare a probelor și netemeinicia hotărârii, astfel că nu poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, care este învestită a examina legalitatea hotărârii atacate. Subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este critica prin care recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a motivat exonerarea pârâtei de răspundere civilă delictuală pentru faptele comise de aceasta și descrise în cererea modificatoare depusă la 18 martie 2019. Înalta Curte reține că instanța de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a menținut soluția de respingere a acțiunii în răspundere civilă delictuală ca neîntemeiată, astfel că hotărârea respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind amplu prezentate argumentele de fapt și de drept, precum și probele care au format convingerea instanței în sensul că nu este întrunită condiția existenței faptei ilicite. Astfel, în construirea raționamentului juridic instanța de fond a pornit de la clarificarea faptei ilicite imputate pârâtei, reținând că prin încheierea pronunțată de tribunal la 9 martie 2021 s-a consemnat susținerea reclamantului în sensul că fapta ilicită constă în acțiunea pârâtei care, în luna iunie a anului 2018, a depus la Președintele secției I penale a Curții de Apel București un înscris în care a menționat, în mod mincinos, că l-ar fi văzut trântind ușa sălii de judecată la ședința din 14 noiembrie 2017. Prin cererea modificatoare depusă la 18 martie 2019, reclamantul a majorat cuantumul daunelor morale solicitate și a detaliat scopul pentru care, în opinia sa, pârâta l-a calomniat în înscrisul depus în luna iunie 2018, fără a preciza că acțiunea în răspundere civilă delictuală privește alte fapte ilicite. Prima instanță a constatat că fapta imputată pârâtei este în legătură cu un complex de împrejurări cu care instanța nu a fost învestită, fapt ce exclude analiza acesteia raportat la acuzele ce vizează reaua-credință a pârâtei în scopul deturnării cercetărilor efectuate în alte cauze penale și disciplinare aflate în derulare. Prin apelul declarat, reclamantul a susținut că înscrisurile administrate dovedesc caracterul ilicit și scopul tendențios al faptelor comise de pârâtă și descrise în cererea modificatoare. Înalta Curte reține însă că acțiunea în răspundere civilă delictuală privește doar fapta ilicită constând în acțiunea pârâtei care, în luna iunie a anului 2018, a depus la Președintele secției I penale a Curții de Apel București un înscris în care a menționat, în mod mincinos, că l-ar fi văzut trântind ușa sălii de judecată la ședința din 14 noiembrie 2017. Prin urmare, examinând obiectul litigiului pendinte, se constată că reclamantul nu a învestit instanța cu analiza răspunderii civile delictuale în raport cu fapta constând în alterarea conținutului transcrierii ședinței de judecată din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, contrar afirmației recurentului-reclamant. Fiind clarificată această chestiune, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici această critică, din moment ce instanțele de fond nu au fost învestite cu examinarea condițiilor răspunderii civile delictuale raportat la mai multe fapte ilicite, pe care reclamantul pretinde că le-ar fi descris în cererea modificatoare. Potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al reclamantului ori nemulțumirea acestuia referitoare la modalitatea în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență materialului probator nu echivalează cu lipsa motivării. După cum instanța supremă a reținut în mod constant în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele administrate, nefiind condiționată de amploarea argumentelor. Cu alte cuvinte, pentru a răspunde exigențelor de motivare, instanța de apel nu trebuia să răspundă punctual fiecărei împrejurări de fapt pe care reclamantul a expus-o pentru a devoala scopul pe care pârâta l-ar fi urmărit, fiind suficient că prin considerente proprii, ample atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, a fost reținută de o manieră clară și pertinentă situația de fapt, cu trimitere la probatoriul administrat, iar examinarea chestiunilor esențiale deduse judecății în apel s-a efectuat în mod real. Pe de altă parte, astfel cum a invocat și intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține că aspectele de fapt, pe care recurentul-reclamant le-a descris pentru a ilustra scopul tendențios pe care aceasta l-ar fi urmărit (sustragerea sa și a judecătorului I. de la răspunderea penală) și care privesc comiterea unor eventuale abateri disciplinare sau infracțiuni în legătură cu dosarul nr. x/2015, nu fac obiectul prezentului litigiu. Totodată, se reține că decizia recurată nu este contradictorie. Argumentând acest viciu al motivării, recurentul-reclamant a arătat că, deși cererea de administrare a probei cu martora F. i-a fost respinsă ca nefiind utilă soluționării cauzei, instanța de apel a concluzionat că nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, caracterul mincinos/calomnios al acuzației aduse de pârâtă. Această critică nu relevă însă o contradicție între argumentele expuse de instanța de apel pentru a fundamenta concluzia că, în speță, nu există o faptă ilicită aptă să atragă răspunderea delictuală a pârâtei. Astfel, pe un prim palier de analiză, instanța de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice dubiu, că afirmația pârâtei este falsă. Analiza ilicității faptei a continuat însă și sub aspectul atingerii dreptului la viață privată, verificare ce a fost efectuată prin prisma reperelor reflectate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Consecvent acestui raționament, instanța de apel a statuat că pârâta nu a încălcat normele ce reglementează drepturile nepatrimoniale ale ființei umane, respectiv art. 58, art. 72 și art. 252 din C. civ., nefiind adusă atingere dreptului reclamantului la onoare, demnitate și reputație. Cum în considerentele deciziei recurate se regăsesc raționamentele de ordin factual și juridic care au determinat adoptarea soluției, fiind prezentate clar motivele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamantului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Înalta Curte reține că, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinde la a demonstra aplicarea nelegală a unor norme de drept substanțial, respectiv a prevederilor art. 70, art. 72, art. 75, art. 252, și art. 1357 C. civ., art. 30, art. 51 din Constituția României și art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În litigiul pendinte, după cum s-a evidențiat, fapta ilicită care i se impută pârâtei constă în afirmația că reclamantul a trântit ușa sălii de judecată în data de 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, mențiune făcută de aceasta în cadrul referatului intern depus la Președintele secției I penale a Curții de Apel București. Întrucât răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmărește să își apere dreptul la demnitate, în mod corect instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.357 din C. civ., conform căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane. Atingerile aduse onoarei sau reputației, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, și calomniei, care constă în afirmații sau imputări referitoare la săvârșirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public. Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituție, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea persoanei. De asemenea, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia,