ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. (în faliment, prin lichidator judiciar B.), a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de superficie asupra imobilelor situate în Satu Nou de Jos, str. x, fn, compus din dreptul de proprietatea asupra a două construcții în natură casă de locuit și dreptul de folosință asupra terenului aferent acestora, câte 250 mp fiecare, necesar și util folosinței lor, identificat în CF x Groși; să se dispună întabularea în CF x Groși a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă, iar în subsidiar, să se constate că reclamanta are un drept de creanță constând în contravaloarea materialelor și manoperei aferente edificării celor două construcții, pe terenul înscris în CF x Groși, în valoare de 64.300 de euro; să se dispună obligarea pârâților la plata, către reclamantă, a sumei de 64.300 de euro sau echivalentul în RON a acestei sume și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în situația în care se vor opune admiterii acțiunii. În drept, au fost invocate art. 693 și urm., art. 1345 și urm. C. civ. Prin întâmpinare, pârâții au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Maramureș, secția a II a civilă, de contencios administrativ si fiscal, respectiv a Completului Specializat Falimente, prin judecător sindic, în soluționarea acțiunii introductive; excepția lipsei litisconsorțiului procesual pasiv obligatoriu, cu consecința respingerea cererii ca inadmisibilă; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; excepția inadmisibilității cererii de constatare a unui drept de superficie în favoarea reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind cererea de constatare a unui drept de creanță în contra pârâților, cu consecința obligării acestora la plata sumei de 64.300 euro sau echivalentul în RON iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca fiind nefondată. Prin încheierea din 27.05.2021, Tribunalul Maramureș, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2018/a2*.

Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș Prin sentința nr. 1066/28.10.2021, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată prin întâmpinare; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința petitului având ca obiect existența unui drept de creanță și a respins această solicitare, ca fiind prescrisă; a respins cererea având ca obiect constatarea dobândirii unui drept de superficie; a obligat reclamanta să achite pârâților suma de 7.326,89 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 221/A/19.05.2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul reclamantei împotriva încheierii din 27.05.2021; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 1066/28.10.2021; a obligat apelanta să plătească intimaților C. și D. suma de 7.140 RON cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6, pct. 8 C. proc. civ. reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea normelor de competență de ordine publică și susține că prin motivele de apel s-a invocat excepția necompetenței secției I civile, astfel că, independent de admisibilitatea/inadmisibilitatea apelului împotriva încheierii de declinare a competenței, prin petitul principal din apel a fost atacată hotărârea sub aspectul pronunțării sale de către un judecător din cadrul unei secții necompetente și nu de către judecătorul sindic, competent exclusiv potrivit prevederilor art. 122 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile Legii nr. 85/2014. Sub acest aspect, recurenta învederează că prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar se urmărește întregirea patrimoniului societății falite, iar competența aparține judecătorului sindic, sens în care invocă prevederile art. 45 alin. (2), art. 64 lit. g) și k) din Legea nr. 85/2014. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (în realitate, pct. 5), recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, judecătorul fondului a respins acțiunea, reținând o coparticipare procesuală obligatorie și subsecvent insuficiența cadrului procesual pasiv, fără a pune în discuția părților necesitatea chemării în judecată a altor persoane. Asa cum s-a arătat prin motivele de apel, nechemarea în judecată a tuturor coproprietarilor putea fi soluționată din punct de vedere procedural în două maniere: fie se reținea coparticiparea procesuală facultativă, situație în care acțiunea nu putea fi respinsă pe excepție, sancțiunea nechemării în judecată a tuturor proprietarilor constituind-o inopozabilitatea hotărârii față de coproprietarii neîmprocesuati, sens în care apelul se impunea a fi admis și cauza trimisă spre rejudecare în fond; fie se aprecia că este incidentă situația unei coparticipări procesuale obligatorii, caz în care deveneau incidente prevederile art. 78 C. proc. civ., iar apelul trebuia admis și cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe. Recurenta arată că în cauză este vorba de o coparticipare procesuală facultativă și nu obligatorie. În acest sens, art. 643 alin. (1) C. civ. prevede că fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. Așa fiind, în procesele cu terțe persoane, având ca obiect bunul aflat în coproprietate, calitatea procesuală activă, sau după caz, pasivă, poate să revină oricăruia dintre coproprietari, nefiind obligatoriu ca în proces să figureze toți coproprietarii. Deci, singurul efect al neindicării tuturor coproprietarilor este faptul că hotărârea instanței nu le va fi opozabilă și coproprietarilor care n-au fost părți în proces, în măsura în care hotărârea este defavorabilă pentru aceștia din urmă. În cauză au fost încălcate dispozițiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., text legal ce impune ca, prealabil respingerii acțiunii, judecătorul să pună în discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual. Astfel, această obligație nu poate fi suplinită de mențiunea din cuprinsul întâmpinării depusă de către pârâți privind existența și a altor coproprietari. Hotărârea instanței de fond este dată cu greșita aplicare a normelor de drept procedural și în ceea ce privește reținerea, referitor la petitul principal, a inadmisibilității acțiunii raportat la neindicarea datelor de carte funciară actuale, respectiv la nereliefarea în petitele acțiunii a sistării unei cărți funciare, respectiv a operațiunilor de alipire și partajare. Petitul de constatare a dreptului de superficie, cerere în constatare interogatorie prin care se urmărește constrângerea unei persoane care este îndreptățită la o anumită opțiune (de care depinde însă dreptul reclamantei) în cadrul căreia pârâții sunt chemați în judecată pentru a fi întrebați, a răspunde și a se consemna dacă înțeleg sau nu să-și valorifice dreptul, prin exprimarea opțiunii, în sensul că înțeleg sau nu să invoce accesiunea (neinvocată, potrivit înscrisurilor depuse), nu putea viza decât suprafața de teren aferentă celor două imobile construcții. Ca atare, obiectul acțiunii este identificat sub acest aspect, dreptul de folosință, componentă a dreptului de superficie neputând viza decât terenul necesar bunei utilizări a construcțiilor, teren faptic identificabil în baza cărților funciare sistate, acestea permițând identificarea terenului ce a fost înscris în ele independent de faptul că la acest moment înscrierile sunt făcute în alte cărți funciare. Ca atare, nu se poate reține o inadmisibilitate a acțiunii raportat la neformularea petitului în raport de datele actuale de carte funciară, identificarea terenului aferent construcției și afectat de dreptul de folosință, componentă a dreptului de superficie, urmând a se face în cadrul expertizei topografice, expertiză solicitată în cauză de către recurentă. Inexistența unui petit de dezmembrare nu este esențială pentru admisibilitatea acțiunii, în contextul în care instanța constată existența dreptului de folosință, componentă a dreptului de superficie, asupra suprafeței de teren aferente construcțiilor așa cum ea este identificată prin expertiză. Așadar și raportat la aceste rețineri hotărârea instanței de apel este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material vizând obiectul acțiunii civile care este licit, posibil și determinat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în ceea ce privește excepția prescripției, admiterea acestei excepții în privința petitului subsidiar al acțiunii s-a făcut cu greșita aplicare a normelor de drept material. Prima instanță a admis excepția prescripției raportându-se în mod eronat la momentul de început al termenului de prescripție ca fiind momentul la care intimații au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile. Acest petit este subsecvent petitului de constatare a dreptului de superficie, obligația de achitare a contravalorii materialelor și manoperei subzistând ca efect al invocării accesiunii, astfel că petitul nu poate fi respins ca prescris fără a se avea în vedere modalitatea de soluționare a petitului principal, de constatare a dreptului de superficie. În contextul în care recursul va fi apreciat ca fondat, pe petitul de constatare a superficiei, petit soluționat pe excepție, soarta petitului de obligare la plata contravalorii materialelor și manoperei, inclusiv sub aspectul prescripției, rămâne legată de modul în care acesta se soluționează, rămas fără obiect în caz de constatare a dreptului de superficie, respectiv prescris sau nu raportat la data la care accesiunea operează. Chiar dacă s-ar respinge petitul principal pe aspecte procedurale, termenul de început al prescripției se analizează raportat la data nașterii acestui drept de creanță. Așa cum s-a învederat la fond, dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilelor construcții a fost recunoscut de către intimați prin încheierea unui antecontract de vânzare cumpărare cu privire la case și terenul aferent. Ulterior, terenul a fost cumpărat de către intimați la licitație, dar faptul acestei cumpărări nu echivalează cu o negare a dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilelor construcții. Prezumția de proprietate asupra construcției edificate pe un teren ce operează în favoarea proprietarului terenului este răsturnată în speță de existența antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părți prin care se recunoaște calitatea recurentei de proprietară a construcțiilor. Așadar abia la momentul la care intimații se manifestă ca proprietari ai imobilelor construcții, mai exact de la momentul la care se invocă accesiunea - singurul mod în care puteau deveni proprietari asupra construcției proprietatea unui terț, eventual de la momentul la care se contesta calitatea de proprietar a recurentei asupra construcțiilor, numai de atunci începe să curgă termenul de prescripție a dreptului recurentei de a solicita contravaloarea materialelor și manoperei înglobate în construcție. Invocând incidența prevederilor art. 5 pct. 5, art. 79, art. 75 din Legea nr. 85/2014, recurenta arată că instanța a soluționat în mod greșit cauza apreciind prescris dreptul invocat. Creanța dedusă judecății se circumscrie averii debitorului, astfel că prescripția își întrerupe cursul la data deschiderii procedurii, iar la data deschiderii procedurii, creanța nu era prescrisă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații-pârâți au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la argumentele recurentei în sensul că se impunea a se pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a celorlalți coproprietari, prin raportare la art. 78 alin. (2) C. proc. civ., intimații arată că recurenta-reclamantă și-a exprimat poziția procesuală prin concluziile scrise din data de 18.05.2021, fiind, respectat principiul contradictorialității. Susținerile recurentei-reclamantă privind incidența art. 78 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate și prin prisma faptului că a fost schimbată situația juridică a terenului, care se impunea reflectată în petitele acțiunii și nu sub aspectul introducerii sau nu în cauză a unor persoane. Recurenta a ignorat sistarea cărții funciare, operațiunile de alipire și partaj a unor parcele și nu a precizat acțiunea, în ce privește obiectul acesteia, prin raportare la însăși substanța dreptului de proprietate cu privire la care se solicită operarea unor sarcini. Contradictorialitatea, care implică și ca fiecare parte să ia la cunoștință despre poziția celeilalte părți și să pună concluzii cu privire la toate aspectele, a fost respectată și nu este necesar un formalism excesiv spre a se consemna în mod formal că se pun în discuție aspectele invocate prin întâmpinare și răspunsul cu privire la acestea, aspecte care, oricum, sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 06.05.2021. Invocând prevederile art. 130 alin. (2), art. 132 alin. (3), art. 457 alin. (1) C. proc. civ., intimații arată că hotărârea prin care instanța se declară necompetentă, astfel cum este încheierea din 27 mai 2021, nu este supusă nici unei căi de atac, astfel că, sub acest aspect, este fondată soluția instanței de apel privind respingerea cererii de apel ca inadmisibilă. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, intimații-pârâți susțin că prin încheierea din 27.05.2021, definitivă (deci, statuat cu putere de lucru judecat) s-a stabilit că acțiunea nu este una dintre cele reglementate de Legea nr. 85/2014. Astfel, intimații-pârâți arată că nu a intervenit suspendarea cursului prescripției prevăzută de art. 75 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, învederează că prezenta acțiune nu este asupra averii debitorului, ci reprezintă o acțiune a debitorului asupra averii unor persoane, situație în care nu sunt aplicabile în prezenta cauză dispozițiile privind suspendarea. Intimații-pârâți arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., iar motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără a se preciza în mod expres care anume motive ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, ori de ce anume s-ar putea aprecia că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută excepția nulității căii de atac pentru neîncadrare, criticile formulate prin memoriul de recurs nefiind unele susținute formal, așa cum au pretins prin întâmpinare intimații. Chiar dacă încadrarea acestora nu corespunde întocmai în conținut cu motivele legale indicate de parte, necesitând din partea instanței o recalificare, se reține că nu există temeiuri pentru aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (1) sau 2 din C. proc. civ. referitoare la sancțiunea nulității. Luând spre examinare recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează: - În mod nefondat invocă recurenta nelegalitatea deciziei atacate, ca fiind dată cu încălcarea normelor de competență de ordine publică, de natură să atragă incidența motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit cu care, casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanței, invocată în condițiile legii. Deși din modul de fundamentare a acestei critici s-ar deduce că este vizată necompetența (funcțională) a instanței de apel, totuși, din argumentarea motivului de recurs se înțelege că reclamanta supune atenției nesocotirea competenței funcționale cu prilejul soluționării cauzei în primă instanță, când potrivit acesteia, judecata litigiului a fost realizată de un judecător din cadrul unei secții necompetente și nu de către judecătorul sindic care ar fi fost competent exclusiv potrivit prevederilor art. 122 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Aceasta precizează că a invocat prin motivele de apel necompetența secției I civile (se înțelege, a tribunalului) în soluționarea cauzei, contestând pe acest aspect atât hotărârea primei instanțe (pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă), cât și încheierea de declinare a competenței (care este încheierea din 27.05.2021 a Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal), astfel că independent de inadmisibilitatea apelului împotriva acestei din urmă încheieri, a supus dezbaterii aspectul pronunțării hotărârii de un judecător necompetent (altul decât judecătorul sindic). Înalta Curte reține că atunci când a răspuns acestor critici de apel, curtea de apel s-a referit la ambele aspecte, pe de o parte reținând că, în conformitate cu norma art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența de ordine publică (materială și teritorială exclusivă) trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, termen ce se epuizează la acel moment fără ca ulterior părțile ori instanța să mai poată pune în discuție aspectul competenței, iar, pe de altă parte, că apelul declarat împotriva încheierii judecătorului sindic de declinare a competenței material procesuale este inadmisibil în raport cu prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ. Față de actualele critici de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, incidența dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care se opun reclamantei și o împiedică pe aceasta de a mai aduce în discuție, în mod legal și valabil, chestiunea necompetenței material procesuale a primei instanțe în soluționarea cauzei, dincolo de momentul procesual permis de lege, respectiv "primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii". În alte cuvinte, se reține că necompetența material procesuală a secției I a Tribunalului Maramureș în soluționarea cauzei putea fi invocată cel mai târziu de reclamantă la primul termen cu părțile legal citate, care să poată pune concluzii, în fața acestei instanțe, respectiv până la termenul din 16.09.2021 și, cum acest lucru nu s-a întâmplat, aspectul competenței primei instanțe în soluționarea cauzei nu mai putea fi pus în discuție de această parte direct în apelul exercitat împotriva hotărârii de soluționare a cauzei – așa cum, de altfel, reține și curtea de apel și, prin urmare, nici contestat pe calea recursului. Spre a fi incident (în sensul de întemeiat) motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., este necesar, așa cum rezultă din chiar conținutul său, ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a alei instanțe, invocată în condițiile legii. Or, subsecvent declinării competenței de soluționare a cauzei ce a fost dispusă de judecătorul sindic prin încheierea din 27.05.2021, în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă, în fața acestei din urmă instanțe chestiunea pretinsei sale necompetențe material procesuale nu a fost invocată de reclamantă în limitele și condițiile legale prescrise de norma art. 130 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care ea nu putea face obiect de critică nici prin apelul la sentința civilă nr. 1066/14.10.2021 și nici prin actualul recurs. - Criticile de recurs subsumate de reclamantă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar care, în realitate, pretind o nelegalitate a deciziei atacate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (deoarece se critică reținerea unei coparticipări procesuale obligatorii în raport cu situația imobilului teren, nesocotirea dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ. ori respingerea greșită a acțiunii pentru neindicarea datelor de carte funciară) sunt, de asemenea, nefondate. În esență, toate aceste critici prin care se afirmă o soluționare a cauzei cu nesocotirea mai multor reguli de procedură, atacă soluția adoptată în cauză în privința celui dintâi petit al acțiunii deduse judecății, privitor la constatarea unui drept de superficie al reclamantei asupra imobilului din Satu Nou de Jos, str. x, f.n., compus din două construcții – casă de locuit și folosința asupra terenului aferent acestora, câte 250 mp pentru fiecare, identificat în CF x Groși. Acest prin capăt de cerere al acțiunii a fost respins ca neîntemeiat - iar nu ca inadmisibil, după cum își susține recurenta critica - prin sentința tribunalului care și-a justificat soluția reținând, deopotrivă, neregularități decurgând din modul de susținere a pretenției, dată fiind lipsa identificării obiectului cauzei prin raportare la înscrisurile ce atestă schimbarea datelor de identificare a terenului, a titularilor acestuia (insuficiența cadrului procesual pasiv), neformularea unui petit de dezmembrare a terenului vizat prin cerere, dar și argumente de fond constând în aceea că adjudecarea de către pârâți la licitație publică a terenului în suprafață de 2 534 mp, pe care se găseau edificate o fundație și o casă la roșu cu planșeu (ce au făcut obiect al antecontractului încheiat de părți în anul 2014), nu se circumscrie modurilor menționate în cuprinsul art. 693 C. civ. de naștere a dreptului de superficie (act juridic, uzucapiune sau alt mod prevăzut de lege ori cele descrise la alin. (3) și (4) ale aceluiași articol de lege). Prin apelul declarat împotriva sentinței, reclamanta a contestat, din totalitatea argumentelor ce au fundamentat soluția de respingere ca neîntemeiată a pretenției principale deduse judecății, doar pe acelea care evidențiau neregularitățile decurgând din formularea cererii prin neidentificarea reală, actuală și corespunzătoare noii situații juridice a bunului imobil vizat de parte, în mod specific cu referire la soluționarea unei excepții a lipsei coparticipării procesuale pasive și la încălcarea de către prima instanță a obligațiilor care îi reveneau din conținutul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., de a pune în discuție necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. În răspunsul său asupra acestor critici, instanța de apel a arătat în mod pertinent, validând soluția din primă instanță dată pretenției principale, că nu se poate dispune cu privire la drepturile dintr-o carte funciară sistată, că – date fiind transformările și modificările intervenite în privința dreptului de proprietate asupra terenului vizat de reclamantă – obiectul acțiunii nu mai poate fi identificat pe baza operațiunilor de carte funciară indicate prin cerere. De asemenea, s-a arătat că, deși reclamanta a fost informată prin întâmpinarea pârâților și, deci, în cunoștință asupra modificărilor suferite de dreptul în sine, de suprafața acestuia după operațiunile de sistare a cărții funciare, alipire și partaj, ea nu a ținut seama de toate aceste modificări care au privit însăși substanța dreptului de proprietate asupra căruia a solicitat stabilirea unor sarcini, menținându-și pretenția inițială care privește un drept ce a fost în mod substanțial modificat. Ca răspuns la criticile vizând o calificare a coparticipării procesuale pasive ca fiind obligatorie (dedusă doar de reclamantă, dar neregăsită în soluția primei instanțe), instanța de apel a arătat că "Nu poate fi vorba de aplicarea art. 643 C. civ., deoarece acel text legal face vorbire despre situația coproprietarilor, or în speță este vorba despre mai multe chestiuni (...) nu doar despre faptul real că terenul în cauză este în coproprietate". Prin urmare, ca și în etapa apelului, în calea de atac a recursului reclamanta și-a formulat criticile de nelegalitate - cele privitoare la existența unei coparticipări procesuale pasive și la nesocotirea de către instanță a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. – asupra unor chestiuni de o importanță secundară în economia litigiului, în condițiile în care a rezultat din considerentele celor două instanțe de fond, că impedimentul major în evaluarea pretenției principale a fost dat de modificările în substanța dreptului suferite în ceea ce privește imobilul teren vizat prin acțiune, căruia i s-a schimbat atât întinderea, structura, componența, datele de identificare cadastrală, urmare a alipirii sale la mai multe parcele, din care a rezultat o parcelă în suprafață de 8078 mp, ce a dobândit un nou număr cadastral x, și care a făcut ulterior obiectul unui act de partaj și operațiunii de dezlipire, fiind deținut de pârâți în cotă de 715/1233 mp, în indiviziune cu terți și înscris actual în CF x Groși. Prin urmare, starea de indiviziune în care se înțelege că se regăsește în prezent dreptul de proprietate asupra terenului indicat de reclamantă, cu consecința inerentă constând într-o coparticipare procesuală determinată de existența mai multor titulari ai dreptului, reprezintă doar una din consecințele modificărilor intervenite asupra dreptului în legătură cu care s-au formulat pretențiile reclamantei. Atât argumentele tribunalului, dar și cele clare și suficient de lămuritoare ale instanței de apel au motivat, între altele, respingerea pretenției principale, în considerarea modificărilor substanțiale aduse dreptului de proprietate în urma sistării CF nr. x Groși, a operațiunilor de alipire și partaj realizate asupra terenului, care îndreptățesc concluzia imposibilității de a se dispune asupra obiectului inițial al pretenției. Străin criticilor formulate, instanța de apel nu a realizat o calificare a coparticipării procesuale în facultativă ori obligatorie care să îndreptățească susținerile reclamantei subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (calificate ca întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), ci a arătat, pe bună dreptate, că neregularitățile de fond ale cererii excedează problematicii generate de aplicarea art. 643 C. civ., fiind vorba despre mai multe chestiuni și nu doar despre faptul real că terenul în cauză este în coproprietate. De aceeași manieră procedează reclamanta și în legătură cu critica privitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. care se referă la obligația judecătorului de a pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, când raportul juridic dedus judecății o impune. Chestiunea cadrului procesual incomplet al litigiului a fost doar una antamată de judecătorul fondului prin raportare la situația juridică modificată și actuală a imobilului teren arătată prin întâmpinarea pârâților, aceasta neputând fi pusă ca atare în discuția părților în conformitate cu prevederile art. 78 (2) din C. proc. civ., cât timp cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a rămas neschimbată sub aspectul obiectului cererii (care se referea la un teren cu alte trăsături juridice și date de identificare cadastrale, ce nu mai erau actuale, proprietatea exclusivă a pârâților). Soluția primei instanțe nu dă expresie soluției legislative permise prin teza finală a art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. ("Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond"), pentru a îndreptăți criticile recurentei (susținute în același conținut și în calea de atac a apelului) relative la greșita calificare a existenței unei coparticipări procesuale obligatorii în cauză și la nerespectarea de către instanța a obligației de a pune în discuția contradictorie a părților necesitatea lărgirii cadrului procesual. Modul de susținere a acțiunii, prin neidentificarea obiectului acesteia în raport de noua configurare a situației dreptului asupra terenului vizat în pretențiile reclamantei (întindere, configurare fizică, date noi de identificare cadastrală, stare de indiviziune, existența mai multor titulari ai dreptului), a constituit cauza respingerii cererii, iar nu refuzul părților de a introduce în cauză terțul, atunci când pricina nu poate fi soluționată fără participarea acestuia. În alte cuvinte, obligația impusă judecătorului prin dispozițiile art. 78 (2) C. proc. civ. și a cărei încălcare e criticată – fără legătură cu realitatea cauzei – prin recursul reclamantei, ar fi devenit actuală pentru judecătorul fondului în ipoteza în care avea loc, ceea ce s-a reproșat de către instanțe că nu s-a întâmplat, respectiv o precizare a obiectului cererii în raport de configurația juridică actuală a dreptului care, aflat în indiviziune, putea implica recurgerea la dispozițiile textului de lege invocat (art. 78 C. proc. civ.). Nefiind aceasta situația cauzei și întrucât învestirea instanței are loc prin cererea reclamantei, iar nu prin apărarea pârâților, în mod corect au fost înlăturate ca nefondate criticile din apel vizând încălcarea dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ., arătându-se pertinent că nu este vorba despre introducerea sau nu în cauză a unor coproprietari, ci de ignorarea sistării unei cărți funciare, a operațiunilor de alipire și partaj a unor parcele, care au schimbat situația juridică a dreptului asupra terenului și care se impunea reflectată în petitele acțiunii. De aceea, referirea instanței de apel la asigurarea contradictorialității și dreptului la apărare prin comunicarea întâmpinării pârâților (în care erau redate toate informațiile în legătură cu situația juridică actuală a dreptului și care ar fi permis precizarea acțiunii reclamantei în privința obiectului său material) este corectă întrucât, așa cum s-a reținut, cauza nu a comportat o aplicare a dispozițiilor art. 78 (2) din C. proc. civ. dat fiind că învestirea instanței s-a realizat pentru recunoașterea în folosul reclamantei a existenței unui drept de superficie asupra unui teren descris ca fiind proprietatea exclusivă a pârâților (ceea ce, la data sesizării instanței, nu mai corespundea realitățiii). Pe cale de consecință, nu poate fi primită critica de greșită aplicare a normelor de drept procesual și de încălcare a principiului contradictorialității. Tot o greșită aplicare a nomelor de drept procesual a fost susținută și în legătură cu o pretinsă reținere a "inadmisibilității" petitului principal dată de "neindicarea datelor de carte funciară actuale" (potrivit criticii reclamantei). Nici această critică nu e îndreptățită întrucât, așa cum s-a arătat, soluția primei instanțe a fost de respingere ca neîntemeiată a pretenției principale, iar nu ca inadmisibile, prin utilizarea atât a unor argumente de fond, cu trimitere la calificarea raporturilor dintre părți, funcție de conținutul art. 693 C. civ., cât și a unora ce relevau deficiențe ale pretenției deduse judecății. Doar aceste din urmă argumente au fost contestat de reclamantă pe calea apelului, iar analiza instanței de apel a fost una subordonată regulii tantum devolutum, quantum judicatum, consacrată judiciar în conținutul art. 477 (1) C. proc. civ. Și când formulează această critică, reclamanta înțelege să se refere doar la unele din aspectele relevate în motivarea instanței de apel, insistând că, și cu datele vechi de carte funciară ale terenului, obiectul acțiunii sale este identificat și identificabil (chiar pe baza cărților funciare sistate, independent de faptul că la acest moment înscrierile sunt făcute în alte cărți funciare) ori că inexistența unui petit de dezmembrare putea, cel mult, conduce la respingerea capătului de cerere privind înscrierea dreptului de superficie în cartea funciară. În realitate, reclamanta nu face decât să ignore motivul fundamental ce i-a fost opus în respingerea pretenției sale principale, care nu se rezumă doar la realitatea că dreptul de proprietate asupra imobilului, în privința căruia a cerut instituirea de sarcini, figurează în prezent înscris în altă carte funciară, ci rezidă în aceea că există o altă configurare juridică a dreptului sub toate aspectele (întindere, date de identificare cadastrală, stare de indiviziune, titulari ai dreptului) care califică situația sa ca fiind similară aceleia în care se dovedește că pretenția dedusă judecății se referă la alt bun, decât cel indicat prin cererea de chemare în judecată. - În mod nefondat a fost criticată ca fiind dată cu greșita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) soluția de respingere ca prescrisă a cererii subsidiare a reclamantei de plată a creanței ce reprezintă contravaloarea materialelor și manoperei pentru edificarea construcțiilor. Invocând nelegalitatea soluției, reclamanta a pretins drept eronată raportarea la momentul de început al prescripției identificat (prin hotărârea primei instanțe) ca fiind cel al dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate asupra terenului pe care sunt edificate construcțiile întrucât, potrivit acesteia, abia la momentul când pârâții se manifestă ca proprietari ai construcțiilor, invocând accesiunea, începe să curgă prescripția dreptului său la recuperarea acestor sume. Critica este nefondată și nu poate fi primită deoarece ignoră istoricul raporturilor juridice dintre părți, care au luat naștere prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/6.10.2014 în baza căruia reclamanta s-a obligat să construiască și să vândă pârâților un imobil compus din casă P + M și teren de 250 mp, ce urma a fi dezmembrat din suprafața mai mare de 2 534 mp, teren ce îi aparținea în proprietate exclusivă. Împrejurarea că ulterior edificării elementelor de construcție indicate prin acțiune, reclamanta a pierdut la licitație publică proprietatea terenului ce a fost adjudecat de pârâți, nu deschide calea reglării raporturilor dintre părți pe tărâmul accesiunii imobiliare, după cum pârâții invocă sau nu acest titlu de dobândire a proprietății construcțiilor, după cum susține reclamanta, cât timp există stabilite între părți raporturi contractuale în legătură cu edificarea construcțiilor (pârâții apărându-se prin întâmpinare prin aceea că că au plătit o parte consistentă din prețul convenit, aspect afirmat, de altfel, și de reclamantă prin contestația la executare pe care a formulat-o în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureș). Astfel fiind, teza reclamantei în sensul că prescripția dreptului său la acțiune nu poate curge cât timp pârâții nu i-au contestat calitatea de proprietar al construcțiilor ori nu au invocat accesiunea ca mod de dobândire a proprietății acestora, nu ține seama de raporturile ce au fost stabilite între părți. Apare, astfel, ca fiind justă dezlegarea primei instanțe, validată și în instanța de apel, în sensul că prescripția dreptului reclamantei la recuperarea creanței constând în contravaloarea materialelor și manoperei a început să curgă la data dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv 9.12.2016, și s-a împlinit la 9.12.2019, fiind împlinit termenul de prescripție la data sesizării instanței cu acțiunea de față (11.02.2021). E adevărat că, potrivit art. 577 alin. (1) C. civ., construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui bun, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. Prin actul juridic semnat de părți (promisiunea de vânzare-cumpărare) s-a stabilit că lucrările ce aveau a fi construite de proprietarul terenului urmau a deveni proprietatea pârâților prin plata prețului și prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta, operațiune juridică ce nu s-a mai realizat. Însă, împrejurarea survenită, a adjudecării de către pârâți a proprietății terenului aparținând reclamantei, de natură să răstoarne prezumția legală simplă instituită prin norma art. 577 alin. (1) C. civ., ca și primirea de către reclamantă a ratelor din prețul convenit prin antecontract, reclama cu atât mai mult lămurirea raporturilor dintre părți de la data pierderii de către reclamantă a proprietății terenului, cea care dădea temei calității sale de proprietar al edificatelor. Corect a reținut instanța de apel că nu există niciun argument de a considera că prescripția dreptului la acțiune cât privește creanța constând în contravaloarea materialelor și manoperei nu ar fi curs întrucât ar fi fost suspendată în temeiul prevederilor art. 79 coroborat cu cele ale art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. În primul rând, s-a stabilit în mod definitiv în cauză, prin încheierea f.n. din 27.05.2021 a judecătorului sindic că acțiunea de față nu este una dintre cele reglementate de Legea nr. 85/2014 (acesta fiind și temeiul declinării de competență dispuse prin menționata încheiere) iar, în al doilea rând, art. 75 din Legea nr. 85/2014 stabilește că se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Or, după cum corect a subliniat instanța de apel, prezenta acțiune nu este una asupra averii debitorului, ci o acțiune asupra averii altor persoane (pârâții), motive evidente de a conchide asupra neincidenței în cauză a dispozițiilor art. 79 din actul normativ menționat. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul declarat și va face aplicare dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimații-pârâți, pentru etapa recursului, în cuantum de 7.140 RON, reprezentând onorariu avocat, ce a fost achitat cu chitanța depusă la dosar recurs.